Oare de ce am ajuns să ne simțim cu toții de parcă am fi într-o gară uriașă unde trenurile pleacă mereu fără noi? Parcă tot timpul alergăm după ceva ce nu putem prinde, o umbră care se tot mută mai încolo imediat ce am întins mâna. Mi-a venit în minte imaginea aia cu masa bunicilor noștri, unde încăpeau toți, de la vecini la neamuri, și unde nimeni nu se uita în farfuria celuilalt să vadă dacă are o bucată de carne mai mare. Azi, parcă s-a rupt ceva în noi și am început să credem că, dacă nu suntem primii la coadă, dacă nu dăm din coate și nu-l lăsăm pe cel de lângă noi un pic în urmă, înseamnă că am pierdut. Lumea asta în care ne trezim în fiecare dimineață s-a transformat într-un ring de box unde nu mai există arbitru și unde ni se spune la fiecare pas că viața e o luptă și că doar cel mai tare supraviețuiește.
Concurența asta nebună a ajuns să ne intre în sânge ca o otravă care acționează încet, dar sigur. O vezi peste tot, de la grădiniță până la locul de muncă, ba chiar și în familie, unde începem să ne măsurăm reușitele de parcă am fi la un concurs de frumusețe sau de bogăție. Ne uităm la vecin că și-a luat mașină nouă și, în loc să ne bucurăm că îi merge bine, simțim o strângere de inimă, un fel de ciudă care ne șoptește că noi am rămas de căruță. Am ajuns să vedem în fiecare om pe care îl întâlnim un potențial rival, cineva care ar putea să ne ia locul de parcare, să ne ia promovarea sau pur și simplu să ne fure un pic din strălucire. Indivizii au început să concureze între ei pentru orice fărâmă de atenție, de bani sau de putere, uitând că sub toate hăinuțele astea de succes suntem toți la fel de fragili și de înfometați de o vorbă bună.
Ceea ce e cu adevărat dureros e că am început să credem că e absolut în regulă ca unii să piardă pentru ca alții să câștige. Ne-am obișnuit cu ideea asta strâmbă că fericirea e un tort mic și, dacă vrei o felie mai mare, trebuie să-i lași pe ceilalți doar cu firimiturile. Ne uităm la cel care e la pământ, la cel care nu s-a descurcat sau care a avut ghinion, și dăm din umeri spunând că așa e viața, că nu toți pot fi învingători. Dar te-ai întrebat vreodată cine a stabilit regulile astea? Vedem concurența ca pe un fenomen real și firesc, ceva natural, exact ca ploaia sau ca vântul. Dar te asigur că este o mare greșeală. Nu e nimic natural în a-ți dori să-l vezi pe semenul tău umilit sau sărac doar pentru ca tu să te simți mai „cineva”. Am fost păcăliți să credem că lupta asta e singura cale de a merge înainte. Dar în realitate e calea prin care ne pierdem sufletul pe drum.
Dacă te uiți un pic mai sus, la ecranele televizoarelor unde se bat statele mari ale lumii, o să vezi exact aceeași mizerie, dar la o scară care ne dă fiori pe șira spinării. Toată vorbăria aia despre geopolitică, despre interese naționale și strategii mari, nu e nimic altceva decât o luptă sălbatică între țări, pentru resurse. E o concurență între state care nu se mai termină și care ne ține pe toți cu inima la gât. Țările se comportă ca niște vecini răi care ar fi în stare să-ți mute gardul noaptea doar ca să-ți ia fântâna sau pomul roditor. În această nebunie, se ajunge ca unele state să prospere enorm, să aibă drumuri poleite și bogății de neînchipuit, dar numai pe seama faptului că au reușit să sărăcească alte state, luându-le bogățiile și lăsându-le oamenii în mizerie.
Este un principiu total eronat care s-a scurs din cancelariile mari până la noi, oamenii de rând. Ideea că bogăția ta trebuie să vină din lipsa altuia este o otravă care distruge tot ce atinge. Vezi oameni care încearcă tot timpul să se ridice pe seama prăbușirii altora, crezând că dacă adună munți de lucruri în timp ce restul n-au ce pune pe masă, ei sunt cei deștepți și descurcăreți. Chiar dacă la televizor sau în ziare ni se spune că asta e calea succesului, că așa funcționează economia și că spiritul de competiție e motorul progresului, eu îți spun că e o minciună care ne aduce numai necazuri. De aici vine ura, de aici vin certurile, de aici vine sentimentul ăsta că ești mereu singur împotriva tuturor.
Din acceptarea concurenței ca fiind ceva normal au apărut toate bolile societății noastre. Atunci când accepți că e firesc să te bați pentru resurse, deschizi ușa spre conflicte, spre minciună și spre un egoism care ne usucă inima. De aceea e nevoie de o schimbare majoră, de o întoarcere la 180 de grade. Avem nevoie de o mișcare care să schimbe mentalitatea fiecărui om de pe pământ, nu prin forță, nu prin legi care să ne sperie, ci în mod pașnic, de la suflet la suflet. Trebuie să înlocuim ideea de luptă cu ideea că principiul cooperării este singurul care ne poate aduce beneficii tuturor. Gândește-te puțin: dacă am pune toți mințile și brațele la un loc ca să construim, nu ne-ar fi tuturor mai bine decât dacă am încerca să ne furăm cărămizile unul altuia?
Cooperarea asta nu e o poveste pentru copii, ci e singura soluție reală pentru noi. Ea trebuie să se vadă peste tot, și între țări, și între oameni. Imaginează-ți cum ar fi ca țările să nu mai caute să se sărăcească una pe alta, ci să colaboreze pentru ca resursele pământului să ajungă la fiecare om, fără să mai existe bătălii pentru cine are robinetul de gaz sau de petrol. Abia după ce toți oamenii își vor însuși această mentalitate, omenirea va trece cu adevărat la următorul prag al civilizației. Atunci va fi acea lume la care visăm toți în momentele de liniște: o lume fără războaie, fără sârmă ghimpată, fără conflicte armate și fără sărăcia aia care îți distruge demnitatea. Va fi o lume în care toți oamenii vor prospera, nu doar un grup mic care știe să dea mai bine din coate.
Și să știi că tu ai o putere imensă în toată povestea asta. Nu te gândi că ești prea mic sau că vocea ta nu se aude până la București sau până la Washington. Fiecare om poate contribui la implementarea acestei noi mentalități a cooperării. Nu prin lupte acerbe pentru resurse, ci prin exemplul propriu. Fiecare dintre noi poate trimite către ceilalți acest fenomen al schimbării. Putem face ca ajutorul reciproc să devină legea întregii lumi, nu concurența asta care ne seacă de energie. Tu sigur nu vrei războaie și sigur nu vrei să vezi oameni săraci pe străzi, pentru că ai inimă în piept. Dar trebuie să înțelegi că războaiele și sărăcia nu pică din cer. Ele sunt rezultatul direct al concurenței între state, al acelei goane oarbe după noi resurse care calcă peste tot ce e sfânt.
Iar tu, ca om obișnuit, poate simți că nu poți face nimic, fiindcă nu ești tu la butoane, nu ești tu cel care conduce statele puternice. Și totuși, există o cale prin care poți dărâma munții. Fă în așa fel încât alți și alți oameni din jurul tău să înțeleagă de ce cooperarea e mai bună decât concurența. Vorbește cu vecinii, vorbește cu prietenii, arată-le că atunci când ne ajutăm, câștigăm toți. După ce toți oamenii simpli, de la noi de pe stradă și din toată lumea, își vor schimba mentalitatea, politicienii care conduc lumea vor afla asta. Să nu crezi că ei nu sunt atenți la ce gândim noi. Ei își ajustează purtarea în funcție de cum bate vântul în popor, pentru că puterea lor depinde de noi.
Dacă toți oamenii simpli sunt convinși că e mai bună cooperarea și că principiul concurenței e ceva rău care ne distruge viitorul, politicienii își vor modifica și ei acțiunile. Vor fi obligați să înlocuiască principiul luptei cu principiul ajutorului reciproc. Și astfel, prin schimbarea gândului tău și al celor din jurul tău, vor dispărea războaiele și sărăcia din toată lumea. Ei vor renunța la lupta pentru resurse pentru că noi nu-i vom mai lăsa să ne mintă că așa e normal. Totul începe cu tine și cu dorința ta de a-i face pe alții să vadă lumina asta nouă. Lumea fără războaie nu se face cu arme, ci cu minți care au înțeles că suntem toți în aceeași barcă.
Autor: Claudiu Neacșu
