În povestirea „Revolta tăcută” (care se citește între două stații de metrou, timp de circa 10 minute) este vorba despre o societate în care oamenii, în funcție de starea lor financiară, primesc un număr prestabilit de cuvinte pe care le pot folosi.
„Revolta tăcută”
Autor: Claudiu Neacșu
Cu toate că străzile orașului Veritas erau mereu aglomerate, zgomotul acestui oraș era tot timpul ciudat de redus. Foarte rar puteai auzi vocea vreunui om. Și, dacă se întâmpla să auzi o voce de om, aceasta aparținea cuiva îmbrăcat elegant și care mergea foarte grăbit pe trotuare.
Într-o margine a unui cartier sărac, la o tarabă veche și prăfuită, o bătrână încerca să își vândă marfa. Ea se folosea doar de gesturi pentru a putea să comunice cu cei care se opreau în fața tarabei ei.
Diana Mills, o tânără îmbrăcată cu haine vechi și decolorate, trecu pe lângă taraba bătrânei, privind cu atenție la ceea ce se afla în jurul ei, chiar și atunci când își ținea capul plecat. Undeva deasupra ei, pe un ecran uriaș, rula mesajul oficial, cu imaginea unui bărbat îmbrăcat cu un costum impecabil. Acesta, cu o voce clară și autoritară, transmitea:
„Cei care folosesc cuvinte în exces vor fi sancționați. Numărul tău de cuvinte este prețios. Fii înțelept.”
Diana se opri și își îndreptă în sus privirea. În preajma ei, oamenii mai săraci foloseau semnele pentru a comunica unii cu alții. La mai multe străzi distanță, copiii celor bogați se amuzau și vorbeau între ei fără opreliști, cât voiau. Diana, de fiecare dată când auzea râsetele acelor copii bogați, își strângea pumnii, furioasă.
…
Diana intră în camera întunecată și mică. În mijlocul unei tăceri apăsătoare, ea se apropie de cutia veche din lemn, prăfuită, pe care cu o zi în urmă o scosese de sub pat. Cu mâinile tremurând ușor, ea deschise capacul cutiei, ajutată doar de lumina slabă care reușea să intre printr-o fereastră mică și spartă.
În cutie era un jurnal învelit în piele. Marginile jurnalului, atinse de aripa timpului, erau tocite. Diana citi cu emoție cuvintele scrise pe prima pagină a jurnalului. Clara, mama ei, scrisese acele cuvinte, cu litere elegante și ferme, așa cum nu se mai scria în prezent.
„Aceste rânduri sunt pentru cei care vor urma după mine. Sistemul cotei de cuvinte ne-a fost impus. Dacă vrei să știi secretul lui, va trebui să afli câte ceva despre trecutul orașului Veritas. Însă există o speranță. Există o cale de a răsturna acest sistem…”
Diana citi emoționată și cu atenție paginile următoare, descoperind multe detalii despre modul în care oamenii de elită din oraș manipulau cuvintele pentru a controla societatea. Mama ei, înainte de a fi redusă la tăcere, se implicase în dezvăluirea acestui secret.
– Trebuie să fac ceva, își spuse Diana. Acum este rândul meu.
…
Câțiva oameni, cu chipuri palide, stăteau în jurul Dianei, în mijlocul pieței pe care o luminau doar câteva felinare. În ochii acelor oameni se puteau citi teama și neîncrederea. Și totuși, ei voiau să afle ceea ce voia Diana să le transmită.
Diana, cu mâinile tremurând, le arăta jurnalul mamei sale, încercând să îi facă să înțeleagă mesajul conținut în acesta.
Însă oamenii adunați acolo o priveau cu ochi goi pe Diana.
Un bărbat spuse cu voce foarte slabă, către Diana:
– E periculos să ne riscăm cuvintele… Sancțiunile…
O femeie, cuprinsă de frică, își duse degetul la gură, cerând liniște.
– Dacă ei ne aud, zise în șoaptă femeia, vom rămâne muți pentru totdeauna.
Folosindu-și tot mai disperată gesturile, Diana încercă din nou să le explice celor adunați acolo că există o cale prin care ei pot lupta pentru a schimba această situație oribilă. Însă oamenii din jurul ei, tot mai temători, îi ignorară gesturile și se îndepărtară.
Plină de frustrare, Diana lovi cu piciorul o piatră, care se izbi de un zid. Toate gândurile ei îi strigau:
– Eu nu am nicio voce. Cum să-i fac să mă asculte?…
…
Jordan Ross își avea biroul în centrul orașului Veritas. Aici, stând în fața unui ecran imens și care arăta mai multe imagini ale camerelor de supraveghere, el urmărea ceea ce făceau oamenii, în diverse locuri ale orașului. Această urmărire făcea parte din munca lui de executor al sistemului de cote de cuvinte.
La un moment dat, Jordan văzu, într-un colț al ecranului, o imagine în care Diana Mills, în mijlocul unei piețe, gesticula destul de agitată către oamenii aflați în jurul ei.
Privind disprețuitor spre ecran, Jordan își zise:
– Așa deci… O fată mută și care încearcă să conducă o revoluție fără cuvinte.
Jordan zise către unul dintre agenții săi:
– Intensificați supravegherea în cartierele sărace. Nicio mișcare suspectă nu trebuie trecută cu vederea. Vreau să știu fiecare pas pe care îl face Diana Mills.
Agentul dădu tăcut din cap, apoi ieși din birou. Jordan se apropie de o fereastră de la care putea vedea o mare parte a orașului. Zâmbind ușor, el își spuse:
– Ei cred că pot schimba ceva. Însă cuvintele… Ei bine, cuvintele sunt armele mele. Și voi reduce la tăcere toate vocile care amenință ordinea în acest oraș.
…
Cu mâinile tremurând ca funzele în furtună, Adonis aștepta în colțul întunecat al cafenelei. Avea în fața lui doar o ceașcă de ceai. Văzu cum ușa cafenelei se deschide, iar Jordan, îmbrăcat la patru ace, intră în cafenea.
Foarte calm, Jordan se așeză la masă, în fața lui Adonis. După câteva clipe de tăcere apăsătoare, Jordan îi zise lui Adonis:
– Ai ceva pentru mine?
Simțindu-se foarte vinovat pentru ceea ce făcea, Adonis își mușcă buza și zise:
– Diana… pune la cale o acțiune foarte mare. Mâine seară, într-un depozit abandonat de la marginea orașului, ea se întâlnește cu cei din rezistență. Liderul lor este o femeie, pe care toți o ascultă orbește.
– Care e numele acelei femei?
– Zara Gibson.
– Foarte bine, zise Jordan cu un zâmbet de satisfacție. Vei primi recompensa ta. Însă ține minte că, dacă mă minți, soarta ta va fi cruntă.
Fără să își ascundă regretul, Adonis zise:
– De parcă am avut de ales… Diana este fosta mea prietenă. Iar eu tocmai am trădat-o.
Câteva ore mai târziu, în plină noapte, agenții lui Jordan năvăliră în depozitul de la marginea orașului, capturându-i pe membrii rezistenței, împreună cu Zara. Diana, însă, nu apucase să ajungă la depozit, reușind astfel să nu fie prinsă.
…
– Totul s-a sfârșit, își spuse Diana.
În noaptea rece, Diana privea în gol, stând pe treptele unei clădiri abandonate. Vântul îi răvășea părul, iar greutatea tăcerii o copleșea. Pentru prima dată ea simțea că nu mai poate să continue. Lacrimile îi curgeau pe obraji.
– Nu mai am nimic. Am pierdut.
O femeie în vârstă, cu părul alb și îmbrăcată cu un pardesiu uzat, se apropie de locul în care se afla Diana. După ce ajunse lângă Diana, femeia începu să folosească gesticulările, spunând:
– Nu renunța, copilă. Am văzut această luptă și înainte. Cuvintele nu au fost mereu rânduite de un număr.
Surprinsă, Diana o privi pe femeie, fără să spună nimic.
Folosind în continuare semne simple și ușor de înțeles, așa cum impusese regimul, femeia îi comunică Dianei:
– Înainte de a fi create cotele astea, oamenii vorbeau și altfel. Poți să-i unești fără a folosi cuvintele lor. Vechea cale… e încă vie.
Diana privi foarte atentă la femeia care acum o învăța limbajul vechi al semnelor, limbaj care ei îi reaprinse în suflet speranța. Acest limbaj era, de fapt, o armă cu care ea putea să lupte din nou.
…
Folosind și limbajul semnelor pe care îl învățase recent, Diana se adresă rebelilor care veniseră alături de ea, în încăperea întunecată, cu pereți din cărămidă. Rebelii, neîncrezători, dar, în același timp, plini de speranță, priveau atenți la toate gesturile pe care le făcea Diana.
– Trebuie să ne unim, spuse prin gesturi Diana. Sistemul nu poate controla tăcerea noastră! Cotele de cuvinte ne țin captivi, însă împreună putem răsturna acest regim.
Pe măsură ce Diana gesticula, chipurile celor aflați acolo se luminau. Un tânăr, entuziasmat, zise prin gesturi:
– Și ce va trebui să facem noi?
Diana își continuă gesticulările și îi învăță pe rebeli cum să folosească limbajul semnelor pentru a comunica discret în oraș. O tânără cu părul zburlit, folosind semnele, întrebă:
– Și putem să le spunem celorlalți despre planul nostru, nu-i așa?
Diana zâmbi, apoi, plină de speranță, zise prin semne:
– Bineînțeles că puteți face asta! Haideți să răspândim vestea! Tăcerea este arma noastră! Limbajul nostru se va transforma în acțiune! De fapt, fiecare semn pe care îl vom folosi de acum înainte va fi câte un pas spre libertatea noastră!
Rebelii, cu determinarea strălucind în ochi, începură să se mobilizeze.
…
La masa de conferințe, Jordan era împreună cu ofițerii săi de securitate. În atmosfera tensionată, toți aveau chipuri îngrijorate.
Jordan, pe un ton dur, spuse:
– Am descoperit noul limbaj al semnelor pe care îl folosesc rebelii. Asta e o trădare! Și trebuie să-i punem capăt! Propun o interdicție totală asupra oricărei forme de comunicare non-verbală.
Un ofițer zise cu o voce ezitantă:
– Dar, domnule Ross, oamenii vor reacționa. Interdicția ar putea stârni și mai multă furie.
Jordan zâmbi sarcastic, apoi zise plin de dispreț:
– Exact asta vreau! Să-i facem să se teamă. Fiecare semn pe care ei îl vor face va fi considerat o infracțiune. În acest fel, îi vom controla mai bine.
În timpul nopții, oamenii lui Jordan amplasară pe toate străzile panouri imense care anunțau interdicția și pedeapsa cruntă care îi aștepta pe cei care ar îndrăzni să încalce această interdicție.
Vestea se răspândi rapid, în tot orașul, ajungând până în cele mai sărace cartiere. Însă rebelii, cu ochii aprinși de furie, erau acum și mai deciși să continue lupta. Diana, folosind semnele, le spuse:
– Interdicția asta nu ne va opri! Dimpotrivă, ea ne va uni și mai mult! Vom lupta și vom învinge!
…
Piața centrală a orașului Veritas se umpluse cu oameni. Mii de rebeli se adunaseră acolo. Chipurile lor erau hotărâte, gata de luptă. Determinarea lor era arma în care aveau încredere de fier.
Diana stătea în fața acestei mulțimi. Își ținea brațele întinse. Privea plină de emoție la toți acești oameni. Erau oameni care doreau să fie liberi.
Undeva în spatele acestei mulțimi se afla Jordan, alături de forțele sale de ordine. Agenții lui erau îmbrăcați cu uniforme negre. Și erau gata să reprime revolta.
Jordan strigă către mulțime:
– Renunțați la acțiunea voastră nebunească! Voi nu veți putea să schimbați ordinea în acest oraș!
Diana, cu voce puternică, spuse către mulțime:
– Ascultați-mă! Nu suntem doar numere. Suntem voci, suntem oameni! Cotele de cuvinte nu ne definesc!
Un strigăt uriaș izbucni din rândurile mulțimii. Agenții lui Jordan începură să se foiască, neliniștiți. Diana continuă să vorbească:
– În fiecare tăcere a noastră, noi am strâns putere! Ne-am folosit semnele, iar acum ne vom folosi vocile! Haideți să demolăm acest sistem care ne-a ținut captivi!
Mulțimea entuziasmată se puse în mișcare. Forțele de ordine, copleșite de numărul imens de oameni, începură să se retragă. Acum Diana vorbi către Jordan:
– Aceasta este puterea noastră! Aceasta este revolta noastră tăcută!
…
Soarele strălucea puternic pe cerul de deasupra orașului Veritas. O nouă eră începea. O eră în care toți oamenii puteau să zâmbească și să vorbească folosindu-și vocile.
În piața centrală a orașului fusese improvizată o scenă. Pe această scenă stătea acum Diana. Chipul ei era fericit și luminos. Mai mulți prieteni stăteau în jurul ei.
Diana vorbi către oamenii adunați în fața scenei:
– Cotele de cuvinte nu mai există. Cotele de cuvinte sunt acum pentru noi doar niște amintiri dureroase. Suntem liberi! Și putem vorbi cât de mult dorim!
Oamenii începură să aplaude cu entuziasm. Strigătele lor păreau că se îmbină și compun o muzică a speranței.
Zara, eliberată din închisoare, veni pe scenă, alături de Diana, vorbind către mulțime:
– Eu am visat mult timp la ziua asta. Este ziua victoriei noastre! De azi înainte vom trăi într-o lume în care fiecare om are o voce pe care și-o poate folosi fără frică și fără limite!
Un tânăr se apropie de Diana și îi zise:
– Putem vorbi despre tot ceea ce simțim? Nu mai sunt limite?
– Exact! zise Diana. Nu mai sunt limite! Și toți vor asculta vocea noastră!
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
