Globul spart

Proză scurtă
GLOBUL SPART

Claudiu Neacșu
Prozator

Ovidiu privi cu nesaț prin geamul curățat perfect. Astăzi simțea dorința, mai mult decât ar fi crezut el vreodată, să soarbă tot ceea ce se întâmpla în parc.
La câțiva metri distanță de globul construit din sticlă se aflau băncile pe care zilnic se așezau oamenii înalți. Ovidiu observase asta de mult timp, însă nu îl interesau prea mult acele persoane care intrau alene în parc, cu fețe plictisite, adulmecând parcă aerul din jurul lor, fără să observe minunăția din jur, lumina îmbietoare a soarelui, glasurile păsărilor care zburau printre copaci, sprinturile vesele ale insectelor. Atenția lui se îndrepta lacomă spre ceea ce făceau însoțitorii acelor oameni înalți. Acești însoțitori erau mai mici de statură, aveau chipurile mai vesele, cu obraji mai plini de viață, cu pielea mai întinsă, lipsită de ridurile celor care, până la intrarea în parc, îi țineau de mână. Unii dintre oamenii mai înalți se așezau pe băncile de lângă aleile parcului și stăteau așa, aproape încremeniți, ore la rând.
Ovidiu nu putea să înțeleagă rădbarea acelor oameni înalți. Ei doar stăteau pe bănci și își mișcau buzele, privind din când în când la ceea ce făceau oamenii mai scunzi și făcându-le cu mâna.
Oamenii mai scunzi însă erau prea preocupați de propria lor plăcere de a se mișca dintr-un loc în altul. Pe ei nu îi interesau băncile, ci ceea ce se afla în jurul băncilor. Aleile destul de lungi erau spațiul ideal pentru desfășurarea energiei lor. Și nu rămâneau prea mult pe aceste alei. Alergau pe ele, apoi, spre deliciul lui Ovidiu, le părăseau brusc și o apucau cu cea mai mare viteză spre un alt loc foarte interesant, un loc în care erau instalate tot felul de jucării uriașe.  Oamenii scunzi urcau voioși pe acele jucării de dimensiuni colosale și strigau unii la alții, plini de viață, fericiți, de parcă ei și doar ei ar fi fost întruchiparea bucuriei.
La picioarele lui Ovidiu se aflau câteva jucării. Un ursuleț din pluș. Un avion confecționat dintr-un material foarte elastic. Un autobuz de culoare roșie. O maimuțică fabricată din plastic. Însă aceste jucării erau mici, prea mici în comparație cu cele de care se bucurau oamenii scunzi care veneau zilnic în parc. Ovidiu se plictisise de jucăriile lui și nu mai voia nici măcar să le atingă. Le aruncase într-un colț al spațiului în care trăia el, hotărât să le lase pentru totdeauna acolo. Își dorea cu disperare mută să fie alături de oamenii scunzi și să urle împreună cu ei, cocoțat pe una dintre jucăriile uriașe.
De fapt, acesta era visul său secret. Jucăriile uriașe, aleile lungi ale parcului, vântul care răscolea frunzele căzute din copaci, albinele care zburau de la o floare la alta, toate făceau parte din visul frumos care îi ocupa aproape fiecare noapte de somn.
Deocamdată, Ovidiu era nevoit să fie mulțumit cu contemplarea plină de dor a parcului și a lumii zglobii care îl umplea. Parcul era universul senin, iar sticla îndărătul căreia Ovidiu viețuia era universul mohorât.
Din clipa în care pe poarta flancată de două zâne din piatră intrau oamenii scunzi, Ovidiu sărea de pe patul său moale și sigur, apropiindu-se de geamul imaculat. Își lipea palmele de suprafața sticlei și rămânea cu privirile ațintite asupra grupului gălăgios al fericiților. După ce ziua se termina, el putea doar să privească trist cum oamenii mai înalți se ridică de pe bănci, se îndreaptă spre oamenii mai scunzi, îi apucă de mâini și pleacă toți din parc. Întunericul nopții se lăsa peste toți și peste toate, iar Ovidiu se întorcea în patul său confortabil, așteptând să cadă cât mai repede în lumea somnului, apoi să se trezească sub un nou răsărit, plin de fiorii dulci care îl încercau în timp ce privea la oamenii scunzi invadând iar aleile parcului.
Într-o zi se întâmplă ceva care rupse din rutina zilnică a bucuriei de pe alei sau de pe jucăriile uriașe. Doi dintre oamenii scunzi țâșniră din grupul lor și începură să alerge pe o altă alee, aflată la ceva distanță de locul pe care erau instalate jucăriile uriașe. Această alergare nu dură prea mult, însă. Unul dintre cei doi oameni scunzi se împiedică și căzu pe asfaltul aleii. Celălalt om scund se opri imediat, privind neajutorat spre oamenii înalți care îl aduseseră în parc și care stăteau liniștiți pe o bancă din lemn. Oamenii înalți se schimbară dintr-o dată la față și se ridicară de pe bancă. Porniră cu pași iuți spre omul scund și prăvălit cu fața în jos. Ajunseră îndată lângă el. Îl ridicară grijulii și încercând din toate puterile să îi domolească plânsul.
Ovidiu privi fascinat la această scenă. Văzu cum palmele omului scund și care se împiedicase deveniseră de culoare roșie. La început nu înțelese de unde provenea acea culoare aprinsă. Apoi observă un detaliu foarte interesant pentru el. Din palmele omului scund curgea un lichid de culoare roșie. Lichidul nu era în cantitate mare, însă fusese suficient pentru a colora ambele palme.
De asemenea, pantalonii omului scund se rupseseră în zona genunchiului drept. De dincolo de ruptură se putea vedea o altă pată de culoare roșie. Ovidiu nu se mai miră. El știa de acum că pata roșie de pe genunchiul omului scund provenea de la lichidul de culoare tot roșie. Desigur, lichidul acela începuse să curgă doar după ce se întâmplase episodul cu alergatul pe alee și căzătura spectaculoasă.
Iar lacrimile omului scund erau pentru Ovidiu partea cea mai palpitantă a acestei întâmplări. Din ochii omului scund curgea lichid, dar nu de culoare roșie. Lichidul acela era transparent și părea a avea legătură directă cu expresia feței.
Ovidiu își dezlipi palmele de pe sticla prin care privea și le analiză atent timp de câteva clipe. Palmele sale erau curate, cu pielea netedă. Nici urmă de culoare roșie pe ele. Își amintea acum că el niciodată nu avusese palmele acoperite cu acel lichid colorat așa de interesant. Și nu avusese niciodată pantalonii rupți în zona genunchilor.
Unul dintre oamenii înalți începu să lovească ușor hainele cu care era îmbrăcat omul scund și cu pantalonii rupți. Din haine ieșea praf, dar nu prea mult. Ovidiu căscă ochii, făcând încă o dată legătura dintre praful fin care ieșea din îmbrăcămintea omului scund și prăbușirea acestuia peste asfaltul aleii. Acesta era un alt detaliu care dădea deliciu întâmplării de pe alee. Dorința lui Ovidiu era acum mai vie decât era ieri. Omul cel scund trecuse printr-o aventură senzațională, plină de farmec. Iar astfel de aventuri puteau avea loc doar acolo, pe aleile parcului.
Ovidiu făcu trei pași înapoi, pentru a se distanța de geamul prin care privea. Apoi începu să alerge, dar pe o distanță foarte mică, atât cât îi permitea globul de sticlă în care se afla. Se gândi la omul scund și decise să facă ceea ce făcuse acel fericit, adică să se împiedice.
După o clipă, Ovidiu era prăvălit cu fața în jos, pe parchetul moale al globului de sticlă. Ar fi trebuit ca această experiență să fie amuzantă și plină de fiorii pe care omul cel scund i-a trăit deja. Ovidiu își privi palmele. Dezamăgirea îl cuprinse. Nici vorbă de aventură pasionantă. Nici vorbă de lichid roșu și care să îi coloreze așa de interesant palmele. Aici, în interiorul globului de sticlă, era imposibilă explorarea binecuvântărilor care existau acolo, pe aleile din parc. Oamenii scunzi erau fericiți. Ei puteau face tot ceea ce voiau. Se puteau bucura de frumusețea lichidului roșu, de extazul de a vedea cum pantalonii li se rup atunci când se împiedică din cauza alergatului pe alei. Și câte multe alte satisfacții nu ar putea avea ei!
Dezamăgirea lui Ovidiu începu să se transforme în frustrare. Dincolo de globul de sticlă se afla o lume extraordinară, o lume a libertății și a fericirii. Aici, în interiorul globului de sticlă, exista doar banalitate. Și plictiseală, multă plictiseală.
Frustrarea crescu și iar crescu, până când deveni furie. Ovidiu era furios pe locul în care trăia. Era prea multă liniște în glob. Nimic din exotismul de afară, de pe aleile pline de viață ale parcului. Nimic din vigoarea acțiunii, a aventurii, a explorărilor noului și necunoscutului. Globul de sticlă era anost, fără farmecul spectacolului care zilnic se desfășura pe aleile parcului.
Gândul răzvrătirii apăru ca un fulger în mintea lui Ovidiu. Dacă fericirea se afla în afara globului de sticlă, era clar că drumul spre această fericire exista numai dincolo de geamul perfect curat prin care Ovidiu privea zi de zi.
Sticla globului era obstacolul care trebuia distrus. Lângă masa din lemn de stejar se afla un singur scaun. Ovidiu se ridică de pe parchetul pufos și se îndreptă spre scaun. Furia clocotea în interiorul său și îi dădea energia cu care ar fi putut să facă țăndări orice îi stătea în cale.
Ovidiu apucă scaunul, îl ridică, apoi veni cu el chiar lângă sticla care îl adăpostea. Își adună toate puterile și lovi cu unul dintre picioarele scaunului. În sticla globului apăru imediat prima crăpătură. Ovidiu observă rezultatul efortului său și simți cum forța fizică îi crește și mai mult. Continuă să lovească în același loc pe sticlă, iar și iar. Palmele i se încleștaseră pe scaunul din lemn. Privirea îi deveni încărcată cu satisfacția nebunului care își vede visul cu ochii.
Sticla globului cedă în locul în care primise nenumărate lovituri și se prefăcu în cioburi. Ovidiu însă nu se opri. Folosi mai departe unul dintre picioarele scaunului pentru a lărgi deschizătura din globul de sticlă.
În cele din urmă, spărtura de pe suprafața sticlei se lărgi suficient de mult pentru ca Ovidiu să fie mulțumit. Mii de cioburi de sticlă căzuseră în afara globului, dar și în interiorul său. Ovidiu călcă fără voia lui pe unul dintre cioburi. Ceea ce simți nu îi plăcu, însă, în același timp, îi stârni curiozitatea. Se așeză pe scaun și începu să își examineze cu atenție talpa. Observă că din locul în care intrase ciobul curgea lichid roșu. Apucă ciobul, îl scoase și îl aruncă. Lichidul roșu mai curse puțin, apoi se opri.
Un val de aer rece pătrunse în globul de sticlă, prin spărtură. Ovidiu se chirci din cauza frigului pe care îl simți pentru prima dată în viața lui. Aceasta era a doua senzație care nu îi plăcu. Însă își spuse repede că așa trebuie să fie lumea spre care privise mereu cu aviditate. Ceea ce conta pentru el era să se vadă cât mai repede pe una dintre aleile grozave ale parcului și să se alăture oamenilor scunzi. Voia să facă imediat asta. Așteptase destul de mult timp. Acum venise vremea libertății.

Un grup de oameni scunzi se afla la distanță mică de globul acum spart. Unul dintre membrii acestui grup văzu cum se apropie un om scund care, din ceea ce se părea, nu mai fusese în parc. Ceilalți membri ai grupului văzură și ei că un vizitator cam ciudat se îndreaptă spre locul lor de joacă. Vizitatorul era îmbrăcat foarte neobișnuit pentru această vreme friguroasă. Avea pe el doar un tricou alb și o pereche de pantaloni albaștri. În picioare nu purta încălțăminte. Capul îl avea descoperit.
– Hei! strigă vizitatorul către grupul de oameni scunzi. Eu sunt Ovidiu. Aș vrea să stau și eu lângă voi. Îmi place mult cum vă jucați.
Un alt membru al grupului de oameni scunzi decise să îi răspundă vizitatorului bizar:
– Pleacă! Acum! Noi nu ne jucăm cu cerșetori.
– Cerșetor? zise Ovidiu. Ce e acela un cerșetor?
– Hai, dispari de aici și nu ne mai deranja! Dacă nu pleci, o să-l chem pe tata. Și o să te bată rău.
– De ce să mă bată? Eu vreau doar să mă joc cu voi.
– Tata mi-a zis să nu vorbesc cu boschetari ca tine. Hai, fugi mai repede de aici!
Ovidiu ar fi vrut să mai încerce să câștige bunăvoința grupului de oameni scunzi, însă se răzgândi repede. Văzu cu coada ochiului că pe jucăriile uriașe nu se afla nici măcar un om scund. Dacă cei pe care îi admirase atât de mult timp nu voiau să îl primească printre ei, se va bucura el singur și va merge chiar acum în locul cu jucăriile mari.
Asta și făcu. Se îndepărtă fără regrete de grupul celor care îl respinseseră așa de nepoliticos. Ajunse printre jucăriile mari, privind fermecat la ele, amintindu-și de zilele în care le admira cu jind și le dorea mai mult decât orice altceva. Alese o jucărie care în clipele acestea îl fascina intens. Se urcă pe ea, în culmea fericirii. În sfârșit, visul i se îndeplinise.
Mecanismul care susținea jucăria uriașă se puse în mișcare, rotindu-se cu viteză din ce în ce mai mare. Ovidiu scoase un chiot de bucurie. Tot ceea ce i se întâmpla acum era mai mult decât își imaginase cândva.
Urmă o clipă de neatenție. Doar o clipă. Ovidiu căzu de pe jucăria uriașă și ajunse peste pietrișul pe care până atunci nu îl observase.
În primele momente, Ovidiu nu realiză ce se întâmplase. Apoi începu durerea. Simți câteva pulsiuni extrem de neplăcute pe coate, pe palme, pe genunchi și undeva pe tâmpla din partea stângă.
Mecanismul jucăriei uriașe se rotea în continuare. Ovidiu însă era atent la usturimea care nu îi dădea pace. Senzațiile crunte erau noi pentru el. Și totuși, nu îi plăceau. Nu aveau nimic de-a face cu fericirea sau cu bucuria despre care își făcuse o imagine idilică. Acum el doar suferea și constata că lichidul de culoare roșie îi murdărise tricoul și pantalonii. Și nu era doar lichidul roșu. Peste îmbrăcăminte se pusese praf, iar praful se amestecase într-un mod oribil cu lichidul roșu. În afară de asta, vântul se întețise. Era un vânt tot mai rece.
Frigul dădea mâna cu usturimea care nu voia să înceteze. Ovidiu făcu un efort care i se păru prea mare și se ridică de pe pietriș. Nu dori să privească spre jucăria uriașă, pe care acum o ura. Își îndreptă spatele și porni spre globul său spart.
Câțiva oameni scunzi se apropiau de Ovidiu, arătându-l cu degetul și râzând de el. Ovidiu nu îi băgă în seamă. Îi ura și pe ei. Nu doriseră să îl accepte în rândul lor și îl lăsaseră să se joace singur cu o jucărie care îi făcuse rău.
Prin spărtura globului de sticlă intrase praf și o grămăjoară de frunze pe care vântul le răscolise. Ovidiu se opri lângă spărtură, încercând să își dea seama cum ar putea să refacă globul care cu puțin timp în urmă îi oferea căldură, liniște și siguranță. Luă de jos câteva cioburi și le privi atent, căutând cu mintea o cale prin care ar putea să le lipească și să acopere astfel complet spărtura din glob. Nu găsi nicio cale prin care să refacă globul.
Intră în glob, de data aceasta cu mare grijă. Vântul rece intra și aici. Tot ceea ce venea de dincolo de spărtura făcută în sticlă era ca o amenințare nemiloasă, opusul oazei de siguranță care existase în interiorul globului.
Ovidiu începu să plângă. Ar fi vrut să ceară ajutorul cuiva care ar fi putut să lipească la loc cioburile și să îi redea globul întreg, exact așa cum fusese el. Însă nu avea cine să îl ajute. În parc erau oameni înalți și oameni scunzi, care își vedeau de conversațiile lor și de jucăriile lor uriașe.
Unul dintre oamenii înalți se apropie de un om scund, îl luă de mână, apoi porni cu el spre ieșirea din parc. Omul înalt începu să îi spună omului scund:
– Mai știi ce îți povesteam ieri, fiule? Îți explicam despre viața pe care o duceam noi înainte de a veni „uraganul” acela din decembrie 1989. Până să vină „uraganul”, noi puteam doar, în cazurile fericite, să privim „peste gard”, la lumea de dincolo de ocean sau la țările aflate în partea cealaltă a Europei. Pentru mine, de exemplu, era mare lucru să pot face rost de o casetă video pe care erau înregistrate chiar și două filme produse în Occident. De fapt, tot ceea ce vedeam în filmele alea mi se părea cool, cum mai spuneți voi azi, adică grozav. Pe atunci noi stăteam cuminți într-un fel de glob care ne oferea liniște și siguranță. Și am fi vrut să trăim grozăviile pe care le vedeam dincolo de acel glob. Ni se părea o mare nedreptate faptul că eram ținuți forțat în globul închis ermetic, în timp ce ceilalți, adică cei aflați în afara globului, puteau trăi pe viu grozăviile care pe noi ne încântau văzându-le doar în filme. Mașini de lux, vile cu piscine, bogăție, metropole… Toate acestea erau pentru noi imagini fascinante, scene aventuroase pe care le vedeam clandestin pe ecranele televizoarelor. Și a venit momentul în care am putut să spargem globul de sticlă. Dintr-o dată, dacă voiam cu adevărat, aveam acces la realitățile grozave aflate dincolo de glob. Apoi am descoperit alte chestii „cool” și pe care le vedeam doar în filme. Droguri, arme, șomaj, nesiguranță… În filme, ele ni se păreau cool, experiențe incitante, picanterii care contrastau puternic cu viața inspidă din interiorul globului de sticlă. Însă, după ce am ieșit din globul nostru și ne-am trezit în crunta realitate, nu ni s-au mai părut deloc așa. Nu ne-au mai plăcut. Mulți au ajuns să regrete faptul că globul de sticlă s-a spart. Regrete târzii… Globul spart nu mai poate fi refăcut. Și nu e doar atât. Prin spărtură au pătruns elemente nocive, experiențe care au viciat spațiul din interiorul globului, spațiu care altădată ne oferea cel puțin iluzia siguranței. Ceea ce cândva ne entuziasma sau ne răscolea simțul aventurii s-a transformat în sursă de îngrijorare, în isterie mută care ne jenează fiecare zi de existență. Acesta este prețul pentru globul spart. Desigur, tu înțelegi mai puțin lucrurile astea. Nu ai trăit pe viu ceea ce am trăit eu. Dorința mea este ca tu să reușești să vezi într-un fel mai optimist spărtura din glob. Nu mai putem reface globul de sticlă, însă putem învăța să trăim în el, așa vătămat cum este.

”Gândul răzvrătirii

apăru

ca un fulger

în mintea lui Ovidiu.

Dacă fericirea se afla

în afara globului de sticlă,

era clar

că drumul spre această fericire exista

numai dincolo de geamul

perfect curat

prin care Ovidiu

privea zi de zi.

Sticla globului

era obstacolul

care trebuia distrus.”

Găsiți textul la pagina 99, cu titlul „Globul spart”, pe linkul acesta:
https://leviathan.ro



Our Score
Click to rate this post!
[Total: 1 Average: 5]

Next Post

Cum ar trebui să fie școala?

lun sept. 14 , 2020
Vizualizări: 35 Claudiu Neacșu Vreau să citiți acum ceva extraordinar. Mesajul acesta este cam lung, dar veți vedea că merită să îi acordați atenție. Nu știu dacă ați auzit despre un om cu numele Kim Peek. Din păcate, el nu mai este în viață. Însă, în timpul în care el […]

Categorii

Articole recente

Translate »