Gândacul invizibil nu atacă perele

Claudiu Neacșu
Prozator

GÂNDACUL INVIZIBIL NU ATACĂ
PERELE

Rolim privi cu satisfacție la lada pe care i-o adusese Alred, băiatul care lucra pentru culegătorul de pere. Lada era fabricată din lemn care începea să se desfacă în bucăți în unele locuri.

Însă astfel de detalii nu mai contau. Rolim se simțea bine de fiecare dată când magazia din spatele tarabei sale se umplea cu pere proaspete. Și avea destule ore libere pentru a pleca în timpul zilei de lângă taraba sa, apoi pentru a se opri în pragul ușii magaziei, de unde privea minute în șir la grămezile de pere abia culese din copaci.

În decursul mai multor ani, Rolim dezvoltase o adevărată pasiune pentru colecțiile sale de pere. Îl fascina mai ales ideea efemerității acestor fructe așa de gustoase. Știa cu o zi înainte de care grămadă de pere trebuie să se apropie pentru a trece la operațiunea de înlătu­rare a acestora din colecția abia formată, apoi de depozitare a lor în groapa de gu­noi săpată la mare distanță de magazie. S-ar fi putut mândri oricând cu simțul lui special prin care detecta schimbarea culorii cojilor perelor, precum și deterio­rarea consistenței acestor coji. Își imagi­na că a descoperit pere care au reușit să treacă de vârsta maturității, considerân­du-le exemplare care au acumulat mul­tă experiență de viață. Și exact acestor pere le făcea o mare favoare. Cu mișcări solemne, lente, lipsite de orice fel de grabă, le așeza pe tarabă, aliniate per­fect, de parcă le-ar fi pregătit pentru cea mai mare și mai importantă expoziție a lumii.

Cu cuvinte grave, Rolim le spunea perelor postate pe taraba ruginită:

– Bucurați-vă de momentele voastre de glorie! Nu toate perele au acest noroc. Voi sunteți cele alese. Sunteți favoritele sorții. Din păcate, clipele astea nu vor fi prea multe. În curând va trebui să fac loc pentru alte pere. Voi veți trece în eternitate, lăsându-mi mie amintiri așa de frumoase.

A doua zi, Rolim venea repede la taraba lui și aduna de acolo perele care, peste noapte, își schimbaseră și mai mult culoarea. Le apuca plin de evlavie, apoi le așeza ceremonios într-o cutie din carton. După ce pe tarabă nu mai rămânea nicio pară, Rolim își îndrepta trupul și rămânea timp de câteva minute în această poziție rigidă. Privirile lui stăteau îndreptate spre cutia din carton, ignorându-i pe puținii oameni care hotărau să se oprească în fața lui și să își rezerve câteva clipe pentru a desluși literele de pe panoul instalat deasupra tarabei: „Aici avem pere. Pentru toată lumea, cele mai bune pere.” Dacă vreunul dintre cei care veneau în piață zăbovea mai mult decât era firesc în fața tarabei cu pere, Rolim afișa imediat pe chip o expresie de om deranjat în mijlocul unui ritual de care depinde toată fericirea acelei zile. Sub greutatea privirilor pline de reproș venite de la proprietarul tarabei cu pere, bietul om se grăbea să se îndepărteze de acel loc.

În clipa în care niciun vizitator nedorit nu se mai afla în preajma tarabei cu pere, Rolim apuca plin de emoție cutia din carton și pleca spre groapa de gunoi. Se oprea pe marginea gropii, scotea perele din cutie și le arunca în groapă. Apoi se întorcea la tarabă, gândindu-se la ritualul care avea să se desfășoare în următoarea zi.

Vecinul lui Rolim era Eroan, pe a cărui tarabă se aflau prune. Eroan se obișnuise de mult timp cu tabietul lui Rolim, privindu-l acum cu indiferență, de parcă nu ar fi văzut altceva decât autobuzul care trece zilnic prin stația din cartier, mereu la aceeași oră, expresia unei rutine care niciodată nu mai poate să aducă ceva nou. În afară de asta, Eroan nu dispunea nici pe departe de timpul liber pe care îl avea Rolim. În fața tarabei cu prune se afla întotdeauna câte un grup de oameni cu mâinile băgate în propriile lor buzunare, în căutarea banilor destinați plății pungii cu prune și pe care, cu mișcări tacticoase, o cântărea Eroan. Unii dintre cumpărători, după ce îi dădeau lui Eroan banii, nu aveau răbdare să ajungă acasă și își înfigeau repede mâna în pungă, luând de acolo câte o prună și începând imediat să o mănânce.

În dreapta tarabei cu prune a lui Eroan se afla taraba lui Mitalar, plină cu ardei. Mitalar era mai nou în piață și se străduia să țină pasul cu șirurile de cumpărători care se opreau fremătând în fața tarabei sale, cerând câte un kilogram de ardei. De fiecare dată când șirul acesta de cumpărători ai ardeilor se întrerupea, Mitalar profita de răgazul creat și privea cu nesaț spre taraba cu prune a lui Eroan, încercând din răsputeri să învețe cât mai mult din experiența acestuia.

Eroan observa amuzat cum noul său vecin de tarabă îi urmărește mișcările abile de cântărire a pungilor cu prune. Era mândru că cineva dorește așa de mult să învețe de la el arta negustoriei la tarabă.

Într-o bună zi, Eroan i-a spus acestui tânăr care părea așa de ambițios:

– Niciodată să nu te pierzi cu firea, Mitalar. Dacă ți se întâmplă să ai vreodată de-a face cu un cumpărător mai dificil și nerăbdător, nu consuma prea mult timp cu el. Deja ai văzut ce bine merge vânzarea ardeilor. În spatele cumpărătorului necioplit se află un șir lung cu alți cumpărători care abia așteaptă să cumpere de la tine ardei. Așa că spune-i acelui om să facă pași și să te lase în pace. Profitul tău nu va scădea, ci va crește.

– Mulțumesc! zise Mitalar. Eu sunt începător în breasla asta și parcă nu mă lasă inima să vorbesc prea răstit cu cineva care, până la urmă, vrea să îmi dea bani.

– Te înțeleg. Odată, cu mult timp în urmă, eram și eu exact ca tine. Însă rutina m-a făcut să mă schimb. Fiecare zi a însemnat pentru mine cozi lungi în fața tarabei mele cu prune. Pune prune în pungă… Cântărește punga… Ia banii de la om… Apoi vine următorul… Altă pungă, alte prune, altă cântărire, alți bani… Și tot așa, zi de zi.

– Mda, încep să cred că ai dreptate. Vin prunele, se vând prunele, vin banii. Vin alte prune, se vând alte prune, vin alți bani. La mine e la fel. Vreau doar să mă obișnuiesc mai repede cu ritmul acesta. Auzi, Eroan, dar, dacă tot avem acum un pic de timp să stăm de vorbă, aș vrea să îmi spui ce se întâmplă cu omul ăla care are taraba cu pere. Nu știu, mie mi se pare cam ciudat tipul ăsta.

– A, deci l-ai observat și tu.

– Nici nu se putea altfel. El ce are de gând să facă? Îl văd cum se uită ca un nebun la cutia aia din carton, apoi ia cutia și o duce undeva în spatele tarabei. De acolo nu mai știu ce face. Însă bănuiala mea e că el ține pere în cutia din carton. Și nu pot să înțeleg de ce tot plimbă perele.

Eroan zâmbi și îi spuse lui Mitalar:

– Rolim este numele vecinului nostru de tarabă. Rolim… Bietul om… Ai dreptate, la prima vedere este ciudat ceea ce face el în fiecare zi. Dar să știi că Rolim nu a fost dintotdeauna așa. El este printre primii proprietari de tarabă pe care i-am cunoscut eu după ce am venit în piața asta. Și îți spun că Rolim era un bărbat normal, la fel ca toți proprietarii de tarabă pe care îi vezi aici. Ba chiar aș putea spune că era plin de viață, amabil cu toată lumea, entuziast, cu mari planuri de viitor. Era încântat că a primit o tarabă aici și că are ocazia să vândă pere. Într-o zi, Rolim mi-a povestit cu patimă ce proiecte ambițioase are el cu vânzarea perelor. Iar eu l-am admirat și i-am urat mult succes. Îl înțelegeam, fiindcă și eu porneam atunci cu planuri mari. Vedeam numai camioane pline cu prune, apoi vedeam cum prunele acoperă până la refuz taraba mea.

– Imagine corectă, spuse Mitalar. Taraba ta este acum plină cu prune, iar prunele nu au timp prea mult să rămână pe tarabă. Alred vine zilnic și te aprovizionează cu alte lăzi cu prune, iar lăzile se golesc aproape imediat. Este bine că reușești să reziști acestui ritm.

– Vei rezista și tu, te asigur. Dar să revenim la Rolim. În acele vremuri ale începutului, piața s-a ocupat treptat cu alte și alte tarabe. Uită-te puțin în colțul acela, unde e taraba cu pepeni. Este taraba lui Jandar. Strașnic tip! Are o energie pe care chiar și eu o invidiez. Alred și-a rezervat o oră pe zi numai pentru a aproviziona taraba cu pepeni. Iar Jandar parcă e băgat în priză. Ia repede pepenele și îl cântărește cu cea mai mare ușurință. Iar cumpărătorul pleacă foarte mulțumit de la el. Sau uită-te puțin la taraba cu castraveți, cea la care vinde Zeno. De când îl știu eu pe Zeno, profiturile i-au crescut cu viteza fulgerului. Au fost multe zile în care la taraba cu castraveți erau câte două rânduri de oameni. Și așa de tare se înghesuiau cumpărătorii care voiau castraveți, încât de câteva ori s-au iscat scandaluri, ba chiar câteva bătăi. Dar vânzările de castraveți au mers mai departe, iar Zeno și-a văzut liniștit de creșterea profitului.

– Îl admir pe Zeno. Judecând după hainele scumpe pe care le poartă, e clar că a făcut mulți bani din vânzarea de castraveți.

– Așa este. Dar stai că era să uit de Voron. El vinde conopidă. Nu pot să spun că a câștigat la fel de bine ca Zeno, dar el mi-a spus că este mulțumit. Și mereu va fi mulțumit.

– Cred. Mă uit chiar acum la coada lungă din fața tarabei cu conopidă. De fapt, prin toată piața asta sunt cozi, multe cozi. Eu nu prea înțeleg cum de au răbdare oamenii să stea la cozi… Dar asta e alegerea lor, până la urmă. Dacă ei vor conopidă, nu au decât să cumpere conopidă. Dacă vor să cumpere prune sau ardei, foarte bine, să le cumpere. Scuză-mă puțin, dar tocmai am un cumpărător. Vrea un kilogram de ardei.

– Foarte bine. Cântărește-i ardeii și nu te grăbi.

– Nu mă grăbesc. Rămăsese să îmi spui despre Rolim. Ce s-a întâmplat cu el?

– Da, sărmanul Rolim… El nu are nicio vină că a ajuns în situația asta tristă. Vinovați sunt oamenii, adică cei care intră în piața noastră. Oamenii sunt înnebuniți după prune, după ardei, după pepeni, după castraveți și conopidă. Datorită acestor dorințe ale lor prosperă piața noastră. Prosperă, dar cu o excepție… Oamenilor nu le plac perele. Dar știi și tu foarte bine asta.

– Știu. Nici mie nu îmi plac perele.

– Ca să fiu sincer, eu o singură dată am mâncat pere. De atunci nu am mai vrut să le văd. Așa că îi înțeleg pe toți cei care spun că nu le plac perele.

– Totuși… Eu știu că există oameni cărora le plac perele.

– Da, există, însă acei oameni sunt prea puțini. Rolim, după un număr de zile petrecute în piața asta, a înțeles acest adevăr. În timp ce cozile la tarabele cu prune, cu ardei, cu pepeni, cu castraveți sau cu conopidă nu se mai terminau, prin fața tarabei lui Rolim se oprea din când în când câte un rătăcit, care, după multă gândire, decidea să cumpere pere. Însă nu cumpăra un kilogram, ci numai câte două sau trei pere. Rolim îi vindea perele, fiindcă nu avea încotro. Însă el vedea cu ciudă cum vânzările la celelalte tarabe merg strună, în timp ce la taraba lui cu pere foarte greu se oprea câte un amărât. Alred și-a făcut mereu datoria și l-a aprovizionat pe Rolim cu multe lăzi pline cu pere. Dar ce folos? Perele se tot adunau pe taraba lui Rolim, iar cumpărătorii de pere tot puțini erau. La toate celelalte tarabe curgeau aprovizionările cu ardei, cu pepeni, cu prune, cu castraveți și cu conopidă, iar grămezile de bani ale proprietarilor de tarabe creșteau zi după zi. La Rolim nu creșteau grămezile de bani, ci creșteau grămezile de pere nevândute. Asta până într-o zi, când Rolim s-a săturat și a început să o ia razna. A devenit tot mai supărat, așa de supărat încât, după ce un doritor de pere se oprea în fața tarabei sale, îl alunga imediat. Eu cred că Rolim a hotărât că, decât să vândă cu țârâita pere și să nu facă aproape niciun ban, e mai bine să nu mai vândă nimic și să se ocupe cu altceva. Însă nu a vrut să își părăsească taraba cu pere. Alred îi aduce zilnic lăzi cu pere, iar el… Nu știu, el pare că se joacă de-a ceva… Și-a format un obicei care și pentru mine e destul de ciudat. Numai că m-am obșnuit cu apucăturile astea ale lui Rolim. Sunt perele lui, așa că nu mă interesează ce face cu ele. Dacă nu poate să își vândă perele, nu are decât să le admire cât vrea, să le pună în cutii din carton, să le mute unde dorește.

– Mda, păcat, mare pă cat… Dacă oamenilor le-ar fi plăcut perele tot așa de mult cum le plac, de exemplu, ardeii sau pepenii, i-ar fi mers și lui Rolim foarte bine.

– Și eu zic la fel. Însă nu e vina mea că oamenilor nu le plac perele. Piața noastră prosperă și fără vânzări de pere. Așa că hai să ne vedem liniștiți de munca noastră.

– Da, hai să ne vedem liniștiți de vânzări și de creșterea mormanelor cu bani.

Eroan și Mitalar uitară în scurt timp de Rolim și se ocupară mai departe cu vânzările de prune și ardei. La fel făcură și ceilalți vânzători din piață. Jandar își tot crescu profiturile venite din vânzarea pepenilor. Zeno vându mai departe tot mai mulți castraveți. Voron își spori săptămână după săptămână vânzările de conopidă.

Într-o bună zi, la ora la care piața era foarte aglomerată, se petrecu ceva ce însemna doar începutul grozăviei care avea să urmeze.

Unul dintre cumpărătorii de prune, nemaiavând răbdare, luă din pungă o prună și începu să muște din ea. După nici măcar un minut, cumpărătorul se apucă de burtă și căzu în genunchi, cu fața schimonosită din cauza durerii crâncene. După alt minut, cumpărătorul era lungit pe jos, țeapăn și fără să respire. Folmer, medicul pieței, veni imediat și constată că bietul cumpărător murise.

Acest episod stârni o oarecare agitație printre ceilalți cumpărători din piață, apoi fu dat uitării. Oamenii își văzură mai departe de cumpărăturile lor.

În ziua următoare, un alt cumpărător, de data aceasta doritor de ardei, mușcă o bucățică dintr-un ardei aflat în punga sa.

Spre groaza celor din jurul său, se repetă ceea ce se întâmplase cu cumpărătorul de prune. Cel care mușcase din ardei se prăvăli pe cimentul pieței, apoi muri după aproape două minute. Veni din nou Folmer, medicul pieței, iar acesta constată decesul cumpărătorului de ardei.

Panica se instală cu viteză printre toți cumpărătorii aflați în acel moment în piață. Câțiva cumpărători, ceva mai curajoși, începură să guste bucăți mici din castraveții pe care tocmai îi cumpăraseră, dorind să afle dacă se întâmplă cumva ceea ce cred ei. Și avură la dispoziție doar două minute în care să apuce să își regrete decizia. S-au prăbușit pe caldarâmul pieței, fără suflare. Medicul Folmer a fost nevoit să vină iar și să constate și decesul lor.

Isteria tuturor cumpărătorilor din piață se adăugă panicii lor. Unul dintre cumpărători, având mai multă inițiativă, merse la medicul pieței și îi ceru ferm să facă analize de laborator tuturor produselor din piață, pentru a descoperi ce anume provocase moartea acelor nefericiți.

Folmer acceptă cererea cumpărătorului și le promise tuturor că a doua zi va reveni cu rezultatul analizelor.

A doua zi, la prima oră a dimineții, medicul Folmer le dădu oamenilor vestea înfricoșătoare: toate produsele din piață erau contaminate cu un fel de vietate care nu se poate vedea cu ochiul liber, din cauza dimensiunilor ei foarte mici.

– Vietatea asta, spuse Folmer, seamănă cu un gândac. Așa că eu l-am numit Gândacul Invizibil.

– Dar, spuse Eroan, nu există un remediu care să îl ucidă pe acest Gândac Invizibil?

– Din păcate, spuse Folmer, nu există așa ceva.

– Și ce facem? Noi nu ne mai vindem produsele?

– Nu știu ce să vă spun. Să încercăm cu produsele pe care Alred le va aduce mâine. Poate că ele nu sunt infectate.

Alred aduse a doua zi alte lăzi pline cu prune, cu ardei, cu pepeni, cu castraveți și cu conopidă. Aduse chiar și lăzi cu pere, cu toate că pe Rolim nu îl mai interesa această aprovizionare.

Un cumpărător decise să taie o felie dintr-un pepene tocmai adus pe taraba lui Jandar, apoi gustă o bucată din pepene. Groaza reveni printre cei aflați în piață. Nefericitul care avusese curaj să guste pepenele se prăbuși mort.

Medicul Folmer decise:

– Gata, de azi înainte, prin ordinul meu, nimeni nu mai vinde nimic în piața asta. Cred că orice fel de produs se contaminează imediat după ce este adus în piață și pe tarabe. Prin urmare, toate tarabele rămân închise, dar numai până când voi descoperi eu ceva care să îl ucidă pe Gândacul Invizibil.

Vânzătorii de la tarabe erau consternați. Niciodată ei nu ar fi crezut că se poate ajunge într-o astfel de situație cumplită. Stăteau în spatele tarabelor și vedeau neputincioși cum numărul oamenilor care vin în piață se micșorează cu fiecare oră care se scurgea.

Trecură câteva zile, iar medicul Folmer nu avea nicio veste bună. Nu reușise să găsească nicio substanță care să îi vină de hac Gândacului Invizibil.

Eroan, proprietarul tarabei cu prune, le spuse celorlalți proprietari de tarabe:

– Fraților, e rău de tot. Trecem acum printr-o criză cum nu a mai fost vreodată. Gândacul Invizibil ne atacă toate produsele și nu mai reușim să vindem nimic. Ne-am închis tarabele. Ne paște falimentul. Dacă nu vindem produse, nu câștigăm bani. Dacă nu câștigăm bani, murim de foame. Vor muri de foame și cumpărătorii noștri. Ce ne facem?

Nimeni nu putu să îi dea lui Eroan un răspuns. Proprietarii tarabelor erau cuprinși de spaimă, neștiind ce să aștepte de la ziua de mâine.

Rolim, însă, era foarte liniștit. La taraba lui oricum nu se mai vânduse de mult timp vreo pară. Acum el stătea calm în spatele tarabei, curios să vadă dacă totuși mai intră vreun om în piață.

Și curând se produse o mică minune. Un bărbat trecut de vârsta de cincizeci de ani intră în piață și, fără să bage în seamă atmosfera sumbră care plutea peste tot, se apropie de taraba lui Rolim și ceru o singură pară.

De data aceasta, Rolim se purtă foarte amabil cu cel care dorea para. Luă din cutia din carton o singură pară și o dădu cumpărătorului, spunându-i:

– Luați para aceasta, dar vă rog să nu o plătiți. E din partea casei, ofertă specială.

Ceilalți proprietari de tarabe se uitară cu groază la ceea ce făcea Rolim. Toți știau că Rolim era de mult timp nebun, însă nu puteau să creadă că el era așa de nebun încât să îi dorească moartea unui biet om care încă nu aflase ce se petrece în jurul său și dorește să mănânce o pară.

Jandar se repezi spre cel care apucase para, sperând că va reuși la timp să îl împiedice să muște din fructul contaminat. Prea târziu. Cumpărătorul apucă să mestece prima bucată de pară, apoi să o înghită.

Acum toți proprietarii de tarabe așteptau oripilați ca bietul doritor al perii să cadă lat, fără suflare. Însă nu se întâmplă deloc așa. Bărbatul care mușcase din pară afișă o expresie de satisfacție și continuă să mănânce para, timp de mai multe minute. Apoi plecă în liniște din piață, mulțumit că s-a putut delecta cu o pară bună.

Proprietarii tarabelor, în afară de Rolim, încă nu își puteau reveni din uimire. Rolim luă repede o altă pară din cutia din carton, apoi începu să mănânce cu poftă din ea. Și nu se întâmplă nimic îngrozitor. Rolim termină de mâncat para, apoi, după câteva momente de gândire, spuse către toți proprietarii de tarabe:

– Perele sunt bune de mâncat. Asta înseamnă că Gândacul Invizibil nu atacă perele.

– Ca să vezi…, zise Eroan. Era de așteptat. Nici măcar Gândacului Invizibil nu îi plac perele…

– Dar, spuse Rolim, este vorba despre salvarea noastră. Salvarea pieței se află aici, în aceste pere.

– Ce vrei să spui? întrebă Zeno, vânzătorul de castraveți.

Rolim răspunse fără să clipească:

– Vreau să spun că, dacă medicul Folmer încă nu a descoperit substanța care să îl ucidă pe Gândacul Invizibil, noi putem să umplem cu pere toate tarabele pieței. Să știți că eu am destule pere. Multe pere, pentru toți vânzătorii și pentru toți cumpărătorii. Iar Alred îmi va aduce mereu alte și alte lăzi pline cu pere. Toate tarabele vor vinde numai pere. Și uite așa salvăm piața de la faliment, acum, nu mai târziu. Vom face toți vânzări și profit. Și nimeni nu moare de foame.

Jandar interveni:

– Tu îți dai seama ce spui? Oamenilor nu le plac perele. Nu le plac! Nici măcar Gândacul Invizibil nu suportă perele. Și cum să le cerem oamenilor să consume ceva care nu e pe placul lor? Și cum să umplu cu pere taraba mea, când deasupra tarabei mele scrie clar că aici se vând pepeni? E total aiurea. Deasupra tarabei mele să scrie „Pepeni”, iar la taraba mea să se găsească numai pere… Nu, așa ceva este absurd. Nu putem folosi rezolvarea ta. Este imposibil ceea ce propui tu, Rolim.

– Dar, spuse Rolim, nu vom folosi pentru totdeauna soluția asta, ci numai până când medicul Folmer găsește substanța care să îl ucidă pe Gândacul Invizibil. Apoi revenim toți la viața normală. Tu, Jandar, vei vinde pepeni. La fel și voi, ceilalți. Veți vinde ceea ce ați vândut până acum. Dar, deocamdată, vindem numai pere. Și le explicăm cumpărătorilor că nu se întâmplă nimic rău cu ei dacă vor mânca pere. Toată lumea va ști că nimeni nu va muri de foame. Mâncăm toți pere, facem bani, dar asta numai până când trece criza. Uitați-vă, rezolva­rea este chiar aici, sub ochii noștri. De ce să nu o folosim?

– Nu merge așa, spuse Eroan. Oamenilor nu le plac perele. Și gata. Niciodată oamenii nu vor agrea perele. Eu cred că cea mai bună rezolvare e să mai așteptăm. Poate că mâine va găsi medicul Folmer substanța care să îi vină de hac Gândacului Invizibil.

– Poate…, zise dezamăgit Rolim. Voi chiar vreți să vă hrăniți cu speranțe?

Mitalar spuse:

– Îmi cer scuze, dar aș vrea să îmi exprim o părere. Eu cred că nu există Gândacul Invizibil. Totul e o minciună uriașă. Medicul Folmer a fost mituit, apoi a falsificat analizele de laborator și ne-a vândut nouă gogoașa cu Gândacul Invizibil. Cred că cineva care vrea să îi facă rău pieței noastre a presărat otravă peste produsele care se vindeau cel mai bine. Iar noi, ca fraierii, l-am ascultat pe medic.

Rolim spuse:

– Chiar dacă ar fi să ai dreptate, Mitalar, situația este aceeași. Piața este în faliment. Oamenii s-au speriat și nu mai vor să cumpere produsele voastre. Și, dacă mai există cumva oameni care să dorească să le cumpere, nu vă dă voie administratorul pieței să le vindeți. Așa că urmează vremuri grele, foarte grele. Eu propun să le explicăm oamenilor că este mai bine să își schimbe concepțiile și să aprecieze gustul perelor, măcar pentru un timp, până când revenim la normalitate. Și putem aplica exact acum soluția asta, nu mai târziu, când se va ajunge la morți din cauza foamei. Oamenii au chiar în clipa asta bani, așa că haideți să profităm și să le vindem pere. Și astfel ne salvăm toți, chiar acum.

– Nu, spuse răstit Jandar. Propunerea ta este absurdă, Rolim. Vezi doar că nimeni nu este de acord cu tine. Este absurd să vinzi pere la tarabele care niciodată nu au vândut pere, ci cu totul alte produse. Este absurd să le ceri oamenilor să își modifice gusturile și să mănânce deodată numai pere. Gata, lasă-ne în pace cu ideile tale nebunești!

– Eu, zise Rolim, susțin că este absurd să alegi să mori de foame, sperând că va veni cândva ziua salvării, în loc să alegi pur și simplu să îți placă perele și să te salvezi exact în clipa aceasta. Dar nu mai insist. Faceți cum vreți. Eu știu una și bună. Gândacul Invizibil nu atacă perele.

”– Bucurați-vă de momentele voastre de glorie!

Nu toate perele

au acest noroc.

Voi sunteți cele alese.

Sunteți favoritele sorții.

Din păcate,

clipele astea

nu vor fi prea multe.

În curând va trebui

să fac loc

pentru alte pere.

Voi veți trece

în eternitate,

lăsându-mi mie

amintiri așa de frumoase.”

Găsiți textul la pagina 141, cu titlul „GÂNDACUL INVIZIBIL NU ATACĂ PERELE”, pe linkul acesta:
https://leviathan.ro



Our Score
Click to rate this post!
[Total: 1 Average: 5]

Next Post

O poveste pe care am trăit-o eu

joi dec. 31 , 2020
O să vă spun o poveste pe care am trăit‐o eu în urmă cu mulţi ani. Aveam 35 de ani, o situaţie materială foarte bună, proprietar al unei firme prospere şi o viaţă relativ liniştită. Eram sănătos, aveam o familie, un copil de 5‐6 ani, sănătos, deştept şi frumos. Şi […]

Categorii

Articole recente

Translate »