O poveste pe care am trăit-o eu

O să vă spun o poveste pe care am trăit‐o eu în urmă cu mulţi ani. Aveam 35 de ani, o situaţie materială foarte bună, proprietar al unei firme prospere şi o viaţă relativ liniştită. Eram sănătos, aveam o familie, un copil de 5‐6 ani, sănătos, deştept şi frumos. Şi totuşi… nu eram fericit. Ba chiar mă simţeam nefericit. Ciudat, nu? Ca de obicei, la ora 12 îmi luam băieţelul de la grădiniţă şi mă duceam cu el în parc să se joace. Foarte des se întâmpla să întâlnesc în parc un ţigănuş cu un defect care îl făcea să şchioapete puternic, măturând aleile parcului. Părea o muncă de Sisif lupta sa cu frunzele moarte. Urmărindu‐l, aveam senzaţia că fiecare pas pe care îl făcea îmi transmitea o durere adâncă până în suflet. Mă gândeam mereu ce ghinion trebuie să ai să te naşti cu un astfel de defect, cum se întâmplă să fii condamnat pe viaţă, din prima zi, la o luptă atat de nedreaptă, de inegală. Fără să ai nicio vină… Şi totuşi, mă frapa mereu un anume lucru la el urmărindu‐l mereu era zâmbitor (şi zâmbetul parcă îi era strâmb) şi vesel. Cânta şi mătura… Îl urmăream uimit şi timpul părea să se blocheze pentru mine. Împingeam leagănul din automatism şi rămâneam cu minutele blocat pe el, urmărindu‐l, iubindu‐l. Iubeam sufletul lui, strălucirea ochilor lui… Atunci când nu îl întâlneam, sufeream de dor. Mi‐era dor de sufletul lui senin. Într‐o bună zi nu m‐am mai putut abţine, mi‐am luat inima în dinţi şi l‐am abordat:

– Auzi, te tot urmăresc de mult timp cum mături pe aici prin parc. Am o mare nedumerire te rog, vrei să îmi răspunzi la o întrebare?

– Da, conaşule, şi eu v‐am tot văzut pe aici prin parc, care e problema?

– Spune‐mi te rog, care e secretul tău, că mereu, de câte ori te văd pe aici, eşti vesel şi… pari fericit?

Ţigănuşul a zâmbit stingherit, înclinând uşor din cap parcă a milă faţă de mine. Îmi simţea tristeţea şi frustrarea pentru că eu nu am ceea ce are el. Apoi scoţând pieptul mândru în faţă, se întoarse spre o alee şi îmi arătă în depărtare:

– Uite, o vezi pe fata aia care împinge la tomberonul acela?

La vreo 100 de metri se vedea o umbră ce‐ar fi putut fi o femeie împingând la un coş de gunoi dotat cu 2 roţi uriaşe. Roţile păreau mai mari ca ea… Zice:

– No, ea e iubita mea.

ATAT. În aceste cinci cuvinte spusese totul. El considera că spusese totul… Şi eu nu înţelegeam care e legătura.

– Bine, şi? Toţi au iubite şi totuşi n‐am mai văzut om fericit ca tine. Povesteşte-mi!

Şi, sprijinit în mătură, a început să‐mi povestească epopeea vieţii lui. Eu dădeam mecanic din mână împingând leagănul, iar el povestea… povestea… ca nimeni altul. Povestea poveştilor… Într‐o bună zi poate o să vi‐o povestesc şi eu vouă. Nici n‐am simţit când a fugit timpul şi după vreo oră a apărut ţigăncuşa lângă noi. Nici ea nu avea mai mult de 30 kg şi 1,40 metri. A venit şi l‐a luat în braţe sărutându‐l de parcă nu l‐ar fi văzut de 20 ani. Atâta iubire într‐o îmbrăţişare nu mai văzusem până atunci şi nici de atunci până acum nu am mai văzut. L‐a luat de braţ şi au plecat ca nişte umbre, dar după vreo cinci paşi el s‐a întors pe jumate, schimonosindu‐şi întregul corp, parcă ezitant şi m‐a întrebat cu voce scăzută:

– Acum ai inţeles?

Da… înţelesesem… Înţelesesem că fericirea nu are nimic de‐a face cu banii, cu casele, cu maşinile, cu obiectele şi, o să vă miraţi… poate nici cu sănătatea! Din parc am plecat direct la librărie şi am cerut toate cărţile care tratau subiectul „fericirea“. M‐am oprit la una din ele: „Arta de a fi fericit“ a lui Schopenhauer. Nimic n‐a mai fost la fel începând din acea zi. Atunci am ştiut ce am de făcut, am ştiut că trebuie să îmi împlinesc destinul, să rup lanţurile cu care singur mă înlănţuisem. În acea zi am aflat că fericirea o găseşti în iubire, în generozitate, în toleranţă, în voinţa de a face bine, în moralitate, în curaj, în dăruire şi devotament. Mi‐aş dori să vă dăruiesc şi vouă, tuturor, aceste secrete.

Sursa: Meritocrația și Meritocratismul



Our Score
Click to rate this post!
[Total: 1 Average: 5]

Next Post

O situație disperată nu trebuie să echivaleze cu disperarea

joi iul. 22 , 2021
Claudiu Neacșu O situație disperată nu trebuie să echivaleze cu disperarea. Exact în momentele de cea mai mare descurajare, luptătorii acționează febril și încep imediat eforturi uriașe, eforturi îndreptate spre țelul monumental al vieții lor. Pentru transpunerea în realitate a unui vis, mereu trebuie plătit prețul. Acesta este idealismul devenit […]

Categorii

Articole recente