În povestirea „Cunoașterea interzisă” (care se citește în circa zece minute, într-o pauză de cafea), un grup de adolescenți dintr-un viitor distopic descoperă o bibliotecă uitată, plină cu cărți fizice, declanșând o rebeliune împotriva AI-ului care controlează informațiile.
„Cunoașterea interzisă”
Autor: Claudiu Neacșu
Ferestre perfect aliniate. Fațade fără niciun semn distinctiv. Zgârie-nori unul lângă altul, identici, cu aceeași înălțime. Printre acești zgârie-nori se strecura o lumină artificială, asemănătoare cu a soarelui. Asta vedea Maxwell Mitchell, un adolescent care dorea tot mai mult să îndepărteze plictiseala acestei vieți-simulare.
Maxwell se plimba pe străzile sterile ale orașului New Elysium. Privea pe îndelete la clădirile înalte care se ridicau în jurul lui, conștient în fiecare clipă că tot ceea ce vedea făcea parte dintr-un fel de realitate impusă. Ajunse la o piață centrală, unde, într-un colț, la o masă, stătea o femeie care le oferea trecătorilor pastile de fericire. Femeia îl văzu pe Maxwell apropiindu-se de ea, așa că decise să nu rateze ocazia și spuse:
– Un singur comprimat. Înghiți această pastilă și gata, uiți de plictiseală. Toată banalitatea asta va dispărea pentru tine.
Maxwell privi cu neîncredere către femeie și îi spuse:
– Chiar așa de simplu să fie? Eu nu cred că pastilele alea pot rezolva totul.
Femeia zâmbi. Aruncându-și părul pe spate, ea spuse:
– Și ce altceva ai putea face? Știi și tu că Inteligența Artificială controlează totul. Tu chiar crezi că ai libertatea să alegi? Nu, nu ai o asemenea libertate. Îmi pare rău pentru tine.
Dezamăgit, Maxwell se așeză pe o bancă din apropiere și privi la cerul fals. Spuse:
– Aș vrea să mă bucur de un soare adevărat…
Dintr-un difuzor ascuns răsună o voce robotică:
– Toate nevoile tale pot fi îndeplinite aici, în acest oraș. Nu trebuie să fii nemulțumit.
Maxwell oftă și zise:
– Eu nu vreau doar să exist. Vreau să trăiesc.
…
Caleb Douglas era mai înalt cu o palmă decât Maxwell Mitchell, colegul său de clasă. Aceasta era cam singura diferență dintre cei doi adolescenți. În rest, Caleb și Maxwell aveau aceleași pasiuni și aceleași viziuni asupra vieții.
Într-o seară, Caleb veni acasă la Maxwell și îi spuse:
– Ești sigur că părinții tăi nu se întorc prea curând?
– Sunt sigur, zise Maxwell. De fiecare dată când ei pleacă la o petrecere, cel puțin șase ore trebuie să-i aștept să vină acasă.
– E bine, atunci. În seara asta aș vrea să mergi cu mine undeva. Am descoperit un loc ciudat, nu departe de aici.
– Un loc ciudat, deci. Ieșim din rutină? Ești convins de asta? Parcă nu-mi vine să cred.
– Hai să vedem, să verificăm. Singur nu am curaj să merg acolo. E un pasaj pe care cu greu l-am descoperit în subsolul părăsit al unui bloc.
– Există așa ceva în orașul nostru?
– Se pare că da.
– Bine. Mă îmbrac și mergem să vedem ce-i acolo.
…
Cu curiozitatea ghidându-i, ajutați și de lanternele lor minuscule, Maxwell și Caleb se strecurară prin coridorul îngust, cu pereți din cărămidă. Ajunseră la o ușă metalică, pe care Caleb o împinse cu umărul. Ușa se dădu la o parte, iar cei doi adolescenți intrară într-o cameră plină cu rafturi din aluminiu. Pe rafturi se aflau tot felul de cărți, aliniate și lipite una de alta, cu praful așternut peste ele.
Maxwel luă de pe un raft una dintre cărți și, captivat de senzația tactilă de a întoarce pagini adevărate, privi plin de uimire către Caleb. Prietenul său luase și el o altă carte, răsfoind-o cu fascinație.
– Astea, zise Maxwell, sunt cărți… Este incredibil.
– Da, zise Caleb. În ele putem găsi o mulțime de informații. Și știi care e partea frumoasă? Sunt informații nefiltrate. Înțelegi? Suntem liberi să citim aici tot ceea ce alegem…
…
Timp de două ore, Maxwell și Caleb răsfoiră cărțile care stăteau pe rafturile din încăperea subterană. Amândoi știau că bateriile lanternelor lor aveau să se consume în curând. Dacă se întâmpla asta, riscau să rămână în întuneric și să se descurce mai greu cu revenirea la lumea de la suprafață.
– Plecăm, zise Caleb. Ne vom întoarce mâine, poate.
Maxwell zise:
– Ce păcat că nu putem lua cu noi nici măcar o carte.
– Este interzis, zise Caleb. De fapt, cunoștințele din acele cărți sunt interzise.
– Știu. Poate că ar trebui să afle mai mulți oameni despre locul acesta…
…
Hannah Bennet și Alicia May, două adolescente brunete și cu corpuri zvelte, priviră cu teamă spre intrarea în tunelul subteran. Caleb îi șopti lui Maxwell:
– Crezi că a fost o idee bună să le aduci și pe ele aici?
Maxwell spuse tot în șoaptă:
– Amândouă sunt prietenele mele. Și amândouă sunt foarte bune la informatică și programare. Sper că ele vor avea niște idei bune, după ce vor vedea ce se ascunde în camera din subsol.
Caleb zise către cele două adolescente:
– Urmați-mă! Vom trece mai întâi prin tunelul acesta. Nu trebuie să vă temeți. Eu cunosc foarte bine locurile astea.
…
Praful care, în decursul anilor, se depusese pe cărțile aflate pe rafturile din camera subterană nu le deranjă prea tare pe cele două adolescente, Hannah și Alicia. Hannah, folosind o batistă pe care o avea la ea, începu să șteargă cu grijă praful de pe fiecare carte pe care voia să o răsfoiască.
Alicia apucă nerăbdătoare fiecare carte pe care Hannah o răsfoise și, la rândul ei, parcurse cu privirea fiecare pagină, încercând să asimileze în memoria ei cât mai multe informații.
– Wow! exclamă Hannah. Uite, cartea asta e din domeniul istoriei. Are două capitole pline cu informații din epoca de dinainte de nașterea noastră.
Maxwell zise:
– Eu am citit-o. E despre anii în care Inteligența Artificială încă nu ajunsese să controleze totul.
– Oamenii, zise Alicia, ar trebui să știe ceea ce aflăm noi acum din cărțile astea. Este dreptul lor să știe.
– Voi două, zise Caleb, ați putea să pătrundeți în fluxul de informații pe care îl monitorizează Inteligența Artificială. Maxwell mi-a spus că sunteți experte în programare și informatică.
Hannah zise către Caleb:
– Nu va fi deloc ușor să facem asta. Da, este adevărat că este suficient să găsim o singură vulnerabilitate în sistemul AI. Însă gândește-te la ce risc ne expunem… Dacă executorul AI ne descoperă, ne va șterge memoria. Iar asta e o soartă mai rea decât moartea…
…
Declan Castillo, asistentul care se ocupa cu supravegherea video a tuturor zonelor orașului, intră în biroul lui Winston Berry, nemilosul executor AI care reglementa fluxul de informații.
– Astăzi, spuse Declan, am descoperit ceva. Pornește monitorul numărul trei.
Winston puse în funcțiune monitorul indicat. Pe ecran începu să se deruleze un filmuleț în care patru adolescenți, doi băieți și două fete, se strecurau prin intrarea unui tunel dintr-un cartier mărginaș.
– Cine sunt ei? întrebă Winston. Le-ai aflat numele?
– Da, zise Declan. Hannah Bennet, Alicia May, Maxwell Mitchell și Caleb Douglas.
– Așadar, adolescenți… Inteligenți, dar periculoși. Vreau să-mi pregătești un mandat de arestare pe numele celor patru infractori. Eu am decis deja ce pedeapsă vor primi.
…
În celula rece și întunecată, Maxwell stătea pe un scăunel, lângă Caleb. Hannah și Alicia, tot mai neliniștite, se foiau pe lângă fereastra minusculă a celulei, plasată aproape de marginea de sus a peretelui, încercând să își dea seama dacă vor reuși să vadă prin ea lumea de afară.
Maxwell zise:
– E un coșmar. Cred că ne putem lua adio de la libertate. Și nu ăsta e cel mai rău aspect. Ne vor șterge memoria.
– Eram așa de aproape…, zise înciudat Caleb.
Hannah se îndepărtă de fereastră și zise către cei doi adolescenți:
– Încă nu ne-au șters memoria. Încă suntem aici. Mâine se va executa sentința.
– Și, zise Maxwell, ce putem face până mâine? Suntem închiși în celula asta. Nu mai avem speranțe. Planul nostru a eșuat.
– Ba nu, zise Hannah. Mai avem o șansă. Iar eu am de gând să profit de șansa asta…
…
Gardianul le conduse pe Hannah și Alicia până la ușa toaletei pentru femei. Acolo, el se opri, lăsându-le pe cele două adolescente să intre în holul cu cabine separate prin intermediul unor pereți din material plastic.
Hannah și Alicia intrară în prima cabină.
– Repede! zise Hannah. Avem maxim cinci minute la dispoziție.
Alicia, folosind o agrafă pe care și-o prinsese în păr, desfăcu mica ușă a unui dispozitiv anti-incendiu instalat în peretele cabinei. Hannah, apoi, cu o altă agrafă pe care și ea și-o prinsese în păr, demontă unul dintre circuitele dispozitivului și ajunse la o plăcuță pe care se aflau câteva mini-taste.
Alicia o întrebă pe Hannah:
– Asta este ceea ce căutai?
– Da, zise Hannah. Voi introduce în sistem un cod, iar codul ar trebui să ajungă direct la dispozitivul pe care Maxwell voia să-l cupleze la cititorul de informații, în camera aia subterană și plină cu cărți.
– Dacă nu am fi fost prinși exact atunci când voiai să pui în funcțiune cititorul de informații…
– Dar am fost prinși. Important este să funcționeze codul meu, acum. Dacă funcționează, toate informațiile din acele cărți vor ajunge la toți adolescenții din țară, prin rețelele de comunicații ascunse.
Gardianul, cu ochii la ceas, strigă către zona cabinelor toaletei:
– Hei! Grăbiți-vă! Mai aveți un minut!
În timpul acesta, executorul Winston Berry intră în celula în care stăteau Maxwell și Caleb. Le spuse celor doi adolescenți:
– Veniți cu mine. Este spre binele vostru să nu vă împotriviți.
Caleb, cu voce tremurată, întrebă:
– Ni se va șterge memoria?
Winston spuse sec:
– Eu voi pune întrebările. Clar?
…
Cuvintele lui Winston reușiră să aducă un strop de ușurare în sufletele pline de frică ale lui Maxwell și Caleb.
– Azi aș putea să fiu mai indulgent decât de obicei. Depinde de voi, băieți, dacă pedeapsa cu ștergerea memoriei va fi retrasă. Trebuie doar să-mi spuneți adevărul. În urmă cu câteva minute s-a produs o anomalie în sistemul nostru informatic, exact după ce cele două prietene ale voastre au fost duse la toaletă, la cererea lor. Ele au introdus un… cod în sistem, însă nu pot să detectez ce scop are acest cod. Dacă îmi dați detalii despre planul vostru, vă eliberez.
– Eu, zise Maxwell, nu știu ce anume au făcut cele două fete.
– Nici eu nu știu, zise Caleb.
– Mințiți amândoi. Și nu e bine. Este inutil planul vostru. Inteligența Artificială are un scop nobil. Ea a fost creată pentru a proteja omenirea de autodistrugere.
– Dar, zise Maxwell, de ce suntem obligați să trăim în realitatea asta conservată?
– Ea a fost concepută pentru a preveni o catastrofă globală. Iar voi trebuie să vă supuneți acestui sistem. Puneți deja prea multe întrebări. Sunteți doar niște adolescenți. Chiar vreți să vi se șteargă memoria?
– Vrem o cale diferită, îndrăzni Caleb să spună. Lumea în care trăim ne sufocă. Nu suntem liberi. Cineva trebuie să schimbe asta.
– Văd că sunteți încăpățânați. Eroismul vostru vă va costa scump, foarte scump. Sigur vreți să renunțați la ceea ce este mai valoros pentru voi? Credeți că merită sacrificiul ăsta?
…
Pe ecranele telefoanelor tuturor adolescenților care locuiau în centrul orașului apăru un mesaj numit „Suntem Rezistența”. Lângă acest mesaj se aflau câteva fișiere pline cu informații. Posesorii telefoanelor, foarte curioși, deschiseră fișierele și, timp de aproape o oră, urmăriră cu uluire și nesaț tot conținutul lor.
Mesajele începură să pornească din telefoanele celor din centrul orașului, ajungând la un număr tot mai mare de alți oameni care și ei, văzând titlul „Suntem Rezistența”, urmăriră uluiți conținutul fișierelor transmise.
Printre oameni începură să circule apoi alt tip de mesaje:
„Adolescenții ăia sunt foarte curajoși.”
„Da, asta înseamnă rezistența umană.”
„Să le urmăm exemplul!”
Din ce în ce mai mulți locuitori ieșiră pe străzile orașului.
Gardieni și angajați ai forțelor de ordine, mobilizați de urgență, veniră și ei pe străzi. Însă numărul oamenilor care se adunau era tot mai mare, ajungând să-i copleșească pe cei care voiau să-i țină sub control.
…
Declan intră în camera în care erau interogați Maxwell și Caleb, apoi spuse către executorul Winston:
– Afară se întâmplă ceva grav. Trebuie să ieșim.
…
Winston, după ce ajunse în fața acestui ocean de oameni care umpleau toate străzile, se văzu nevoit să recunoască faptul că singura lui opțiunea era negocierea.
Reprezentantul mulțimii de locuitori ai orașului, un bărbat înalt, șaten, îmbrăcat cu costum negru, îi spuse lui Winston:
– Începând din această clipă se va stabili un nou sistem. Toți oamenii vor avea acces la informații care până acum au fost interzise. Și, de asemenea, vor avea libertatea de a învăța. Vom trăi într-o lume nouă, o lume în care cunoașterea înseamnă putere, iar viitorul este nescris. Bibliotecile trebuie să revină în viața tuturor. Ele sunt dovada puterii spiritului uman. Iar Inteligența Artificială va fi supusă omului, nu invers. Aici, pe acest document, vei semna că ești de acord cu revendicările noastre. Semnezi?
Winston înțelese că nu avea sens să se opună voinței oamenilor. Înghiți în sec și spuse:
– Semnez.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
