În povestirea „Calendarul destinului” (care se citește în circa zece minute, la o cafea), este vorba despre un pompier pensionat care primește prin poștă un calendar misterios, cu date marcate cu roșu. După ce el își dă seama că acest calendar prezice nopțile în care va fi bântuit de fantomele oamenilor pe care nu a reușit să îi salveze din clădirile în flăcări, trebuie să afle cine i-a trimis calendarul și de ce, înainte de a-și pierde sănătatea mintală și viața.
„Calendarul destinului”
Autor: Claudiu Neacșu
Ticăitul ritmic al ceasului bătrânului Steven Fuller puncta liniștea apartamentului sărăcăcios și destul de potrivit unui bărbat pensionar.
În toiul iernii, orașul Chicago strălucea de o frumusețe metalică, rece. Lumina palidă a felinarelor de afară pătrundea prin perdelele subțiri, creând umbre alungite pe pereții goi.
Steven luă din dulap un pahar de whisky, pe care îl umplu cu o porție mai mare decât în alte zile. Apoi se așeză pe canapea, ascultând sunetul ritmic al ceasului prins pe perete. Se făcuse ora unsprezece seara, însă el nu avea chef să meargă la somn. Îl bântuiau prea multe gânduri, prea multe amintiri.
Se ridică și merse la o masă pe care stătea întinsă o hartă a orașului. De fiecare dată când privea la această hartă, îi reveneau în memorie imagini cu flăcările care înghițeau o casă cu două etaje. Apoi auzea strigăte disperate de ajutor. Aceste imagini nu voiau să-l părăsească nici acum, după ce ajunsese la vârsta pensionării. Ba chiar existau momente în care el se simțea de parcă ar fi fost din nou acolo, în mijlocul evenimentelor terifiante.
Își amintea deseori și de colegii săi, de prietenia care se legase între ei, de momentele liniștite care urmau după intervenții, când stăteau la povești și râdeau. Acum erau doar amintiri.
„Este timpul să mă întorc la viața reală.”
Și totuși, Steven avea nevoie de un efort de voință și de un pahar de whisky în plus pentru a atenua cât de cât durerea acelor amintiri din cariera lui de pompier. Acum urma să înfrunte încă o noapte în care trebuia să lupte cu regretele trecutului.
…
Steven se întoarse brusc cu fața spre ușa de la intrarea în apartament. Auzise un zgomot mic și înfundat, care părea că venise de dincolo de ușă. Sau poate că i se păruse?
Era aproape miezul nopții. În mod normal, nu avea cine să bată la ușă la ora asta. Poate că o pisică sau un câine vagabond ajunsese la ușa lui și, din întâmplare, se lovise de ea.
Însă curiozitatea începuse deja să se cuibărească în sufletul lui Steven. Lui nu îi era somn, deși ora era târzie. Dacă nu ar fi mers la ușă, ar fi putut să se gândească până dimineață la acel zgomot neașteptat.
Până la urmă, Steven puse pe masă paharul cu whisky și se îndreptă spre ușă. Mai întâi el privi prin vizor. Dincolo de ușă nu văzu pe nimeni. Liniștea învăluia întreaga clădire. Dacă voia să afle sursa zgomotului, trebuia neapărat să deschidă ușa. Asta și făcu.
Pe holul exterior nu se afla nimeni. Steven făcu doi pași dincolo de prag, căutând să descopere pe cineva care ar fi putut rătăci pe acolo. Nu găsi pe nimeni. Se întoarse, dorind să intre în apartament și să închidă ușa. Și exact atunci el observă plicul.
Jos, chiar lângă prag, se afla un plic închis. Steven se aplecă, ridică plicul, apoi intră în apartament și încuie ușa. Deschise imediat plicul, iar din el scoase un calendar de culoare brună. Pe calendar erau marcate cu culoarea roșie câteva date. Prima dată era 8 decembrie.
Steven își aminti că azi, aproape de miezul nopții, era încă data de 7 decembrie…
…
O întrebare acută se aprinse în mintea lui Steven:
„Ce se va întâmpla pe data de 8 decembrie?”
Însă urmă imediat un alt val de întrebări:
„Cine mi-a adus plicul ăsta la ușă?”
„De ce este marcată cu culoarea roșie data de 8 decembrie?”
„De ce nu puteam să dorm?”
„De ce acum, foarte aproape de miezul nopții?”
Steven, încă ținând în mână calendarul, privi spre ceasul de pe perete. Mai era un minut și venea miezul nopții. Apoi, după miezul nopții, începea o altă zi, 8 decembrie.
„Nu cumva plicul ăsta e o farsă?”
Dacă ar fi fost o farsă, Steven știa că mai are de așteptat foarte puțin, pentru a se convinge. Merse la canapeaua lui, pe care se așeză, așteptând să se scurgă ultimele secunde ale zilei de 7 decembrie.
După ce ceasul indică trecerea la data de 8 decembrie, Steven privi spre ușă, la holul foarte puțin luminat. Din ceața întunericului apăru o siluetă difuză, dar care devenea tot mai clară pe măsură ce treceau clipele.
Steven, pe canapea, înlemni. Spaima îi trimise furnicături prin tot corpul. Forma aceea care se ivise din întuneric începuse să se miște și să se deplaseze încet spre el, dar parcă fără intenția de a părăsi holul, ca și cum s-ar fi temut de lumină. Forma era acum o femeie tânără care, ducându-și mâinile la ochi, scoase un țipăt al disperării. Apoi dispăru brusc.
Cu groaza năvălindu-i în toate celulele trupului, Steven murmură:
– Emily?…
…
Benjamin Baker, un fost coleg și singurul prieten rămas al lui Steven, ascultă înmărmurit relatarea cu fantoma sau imaginea femeii care apăruse în hol, imediat după miezul nopții.
– Îmi cer scuze, spuse Steven. Poate că nu ar fi trebuit să vin acasă la tine așa de dimineață. Însă simțeam nevoia să vorbesc cu cineva.
– E în regulă, spuse Benjamin. Normal că te simți zguduit, așa cum mă simt și eu acum. Deci tu zici că, în acea imagine terifiantă, ai recunoscut-o pe Emily Brooks.
– Sunt sigur că ea era. Mi-am amintit atunci de incendiul din care am încercat cu disperare să o salvez, cu mulți ani în urmă.
– Și nu ai reușit să o salvezi. Știu asta.
– Am senzația că nu mă crezi. Eu chiar am văzut-o pe Emily.
– Eu cred cu tărie în rațiune.
– Deci nu crezi că a fost o fantomă.
– Nu cred în fantome. Mă gândesc că ceea ce ți s-a întâmplat la miezul nopții este un simptom al sindromului de stres posttraumatic. Episodul acela te-a afectat prea mult.
– Îți înțeleg punctul de vedere. Și totuși, eu voi continua să caut niște răspunsuri…
…
Nimic din aspectul acestei femei care se afla în fața lui Steven nu indica faptul că ea ar fi medium. Însă Steven se lăsase condus de recomandări. Acum el ajunsese în casa celei de la care spera să obțină o cât de mică iluminare.
Lyla Howard privi atentă la calendarul pe care îl adusese Steven. Ascultase tot ceea ce îi povestise Steven despre imaginea fantomatică a lui Emily. Acum era timpul ca ea să își demonstreze abilitățile de medium. Își lăsă degetele să alunece ușor peste suprafața calendarului. Privirea ei părea să se afunde în culoarea roșie care marca unele date.
– Calendarul acesta, zise ea, are o natură sinistră. Prima dată marcată cu roșu, 8 decembrie, îmi arată o legătură profundă cu trecutul tău. Tu nu ai primit la ușă un simplu calendar. Ai primit o punte către amintirile tale nerezolvate, o conductă pentru spiritele care încă nu și-au găsit pacea.
Steven se strâmbă, cu neîncrederea afișată pe chipul său. Însă dorința de a înțelege era pentru el mult mai puternică.
– Ceva mai concret, spuse Steven. Asta aștept de la tine. Cine mi-a adus calendarul în pragul ușii? Și de ce a făcut asta? Mă poți ajuta cu astfel de răspunsuri?
– Nu e chiar așa de simplu, zise Lyla. Tu trebuie să încerci să-ți găsești pacea interioară. Eu pot doar să îți arăt calea. Fiecare dată marcată în acest calendar este un fel de strigăt de ajutor, care vine de undeva din trecutul tău. La fiecare dată vei avea de înfruntat câte o apariție, la miezul nopții.
– Și cum aș putea să scap de aparițiile alea?
– Le înfrunți. Nu poți altfel să scapi de ele. Numai așa îți vei rezolva vinovățiile. E ca un blestem pe care trebuie să-l rupi.
Steven luă calendarul din mâna femeii și zise mai mult pentru el:
– Se pare că voi fi singur… Nimeni nu mă poate ajuta.
…
În noaptea dinspre 14 spre 15 decembrie, Steven nu putea să doarmă. Nici nu avea curaj să facă asta. 15 decembrie era data marcată cu roșu în calendarul misterios. Se temea că, dacă ar fi adormit, ar fi avut parte de un coșmar mult mai urât decât ceea ce ar fi putut trăi în viața reală. Așa că, la miezul nopții, se așeză pe canapea și începu să aștepte.
În micul nor de abur care apăru în hol, după miezul nopții, Steven văzu un pompier, un coleg de-al lui, care, după ce intrase în fumul gros care umpluse o clădire, nu mai ieșise viu de acolo. În același timp cu această apariție, Steven simți cum îl cuprind vinovăția și o disperare profundă. Imaginea pompierului dispăru destul de repede, însă somnul se prinse greu de Steven, abia spre dimineață.
În noaptea dinspre 2 spre 3 ianuarie, așa cum era marcat cu roșu în calendarul primit în pragul ușii, Steven avu parte de o altă vizită fantomatică, un copil pierdut în haosul unei clădiri cuprinse de flăcări. Această apariție îl aduse pe Steven în pragul căderii psihice. I se părea că este prea mult pentru el, sentimentul de vinovăție, regretul, remușcările.
Benjamin îi făcu încă o vizită lui Steven, în timpul zilei. Îi observă destul de ușor aspectul de om pierdut și înspăimântat, așa că îi spuse:
– Nu-mi place deloc cum arăți, Steven. Vreau să-mi asculți sfatul și să apelezi la ajutorul cuiva care poate avea o soluție la problema ta. Această persoană este Natalia Newman.
…
Încrederea lui Benjamin în Natalia Newman, psiholog renumit specializat în traume, i se transmise și lui Steven, chiar înainte ca Steven să intre în biroul luminat cald, cu pereții acoperiți cu diplome și certificări.
Natalia Newman, o femeie cu vârsta de patruzeci de ani, cu păr castaniu prins într-un coc elegant, îi spuse lui Steven, care stătea pe scaunul din biroul ei:
– Steven, vreau să știi că eu sunt aici ca să te ajut. Voi face o incursiune în trecutul tău. Acele apariții fantomatice au legătură cu cineva care a fost foarte apropiat de tine, un vecin, un prieten sau poate chiar un coleg…
…
Benjamin și Steven stăteau în fața ușii unei case pe care o cunoșteau destul de bine. Ușa se deschise, iar în prag apăru un bărbat care se apropia de vârsta de șaizeci de ani, cu jumătate de chip desfigurat.
Steven îi spuse bărbatului:
– Conor Barnes. Tu ești. Ai fost și tu pompier.
– Da, zise bărbatul. Iar tu ești Steven Fuller.
– Ar fi trebuit să-mi dau seama de la început, însă șocul nu m-a ajutat deloc să fac asta. Benjamin m-a ajutat cu un sfat, iar munca unei femei care se pricepe la psihologie m-a adus aici, la tine. Tu mi-ai adus plicul cu calendarul… Ai știut că voi răspunde cu alte traume la traumele pe care deja le aveam în memorie.
Conor, cu o voce întristată, spuse:
– Da, recunosc că eu am adus calendarul. Nu pot să spun că sunt mândru că am făcut asta. Dar vezi cum arată fața mea? Am fost desfigurat într-un incendiu pe care tu nu ai reușit să-l stingi. Am vrut să te torturez cu toate eșecurile tale.
– Și ai reușit. Acum ești mulțumit?
– Regret că am făcut asta. Într-un moment de furie mi-a venit ideea cu calendarul. Patima și dorința de răzbunare mi-au întunecat mintea.
– Soția ta a fost psiholog, nu-i așa?
– Da. Ea mi-a explicat cu ani în urmă mecanismul minții umane.
O liniște grea se așternu. Însă în această liniște găsi Steven puterea de a spune:
– Conor, știu că ți-am greșit. Cuvintele mele nu pot șterge durerea și furia care te-au încercat. Însă noi amândoi trebuie să ne găsim calea spre vindecare. Tu porți cicatrici vizibile pe piele. Dar și eu port în suflet mai multe răni adânci.
Ochii lui Conor se umplură cu lacrimi. Umerii îi căzură, ca și cum îl apăsa povara răzbunării pe care o purtase prea mult timp.
– Pentru mine, spuse Conor, nu a fost ușor. Am crezut că ura și răzbunarea mă vor face să mă simt mai bine. Dar acum știu că nu e așa.
– Nu ai găsit pacea în răzbunare.
– Nu am găsit. Însă nici tu nu ai avut pace. Amândoi am căzut pradă suferinței.
Steven întinse mâna către Conor și zise:
– Hai să ne eliberăm de povara asta. Este timpul să ne vindecăm.
Conor, după un moment de ezitare, strânse mâna lui Steven. Lacrimile îi curgeau din nou pe obraji. În acele lacrimi, însă, Steven văzu speranța unui nou început.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
