În povestirea „Copiii tăcuți” (care se citește în circa zece minute, la o cafea), este vorba despre grup de copii crescuți într-un cult izolat fonic, unde liniștea este venerată, iar sunetele sunt interzise.
„Copiii tăcuți”
Autor: Claudiu Neacșu
În Serenity Meadows, zilele începeau liniștit, mult mai liniștit decât în toate celelalte locuri ale lumii.
La răsăritul soarelui, Damian Brown se trezi sub cupola care îl proteja de zgomotul lumii exterioare. Această tăcere care îl înconjura părea să aibă o viață proprie și care vibra prin fiecare fibră a comunității în care el trăia. Visul lui dintodeauna era să devină păstor, să îndrume sufletele spre lumină, într-o lume dominată de gesturi blânde și șoapte încetinite.
Damian privi spre exteriorul cupolei și văzu cum părintele Mitchell se apropie de el.
…
– Damian, fiule, zise Mitchell folosind numai gesturile mâinilor, azi îi vei întâmpina pe cei din familia Hamilton.
– Da, zise Damian folosindu-și mâinile. Îmi pregătesc acum hainele. Oare ei se vor simți bineveniți aici?
– Tu îi vei ajuta să se simtă bineveniți. De la mine ai învățat arta tăcerii. Acum ai ocazia să arăți ceea ce ai învățat. Vezi că fiica lor… nu mai e chiar un copil. Ea se apropie de vârsta ta. Părinții ei au decis cam târziu să o aducă în comunitatea noastră…
…
Membrii familiei Hamilton se așezaseră în mijlocul cercului de copii, stând cu ochii fixați asupra fiecărui copil care compunea cercul, păstrând o tăcere solemnă.
Catherine, adolescenta familiei Hamilton, își ținea buzele strânse, privind curioasă spre cei pe care acum îi vedea pentru prima dată. Această oază de liniște artificială i se părea nefirească. Și totuși, ea încerca să găsească aici un indiciu al normalității.
Folosind gesturi măsurate și un zâmbet blând, Damian îi salută pe cei trei membri ai familiei Hamilton:
– Bine ați venit în Serenity Meadows!
Părinții lui Catherine răspunseră cu zâmbete forțate. Catherine, fără să scoată nici măcar cel mai mic sunet, îl privi cu intensitate pe Damian, care începu să se întrebe ce gânduri ar fi putut trece prin mintea acestei adolescente.
– Și acum, continuă Damian folosindu-și mișcările grațioase ale mâinilor, vă voi explica protocolul comunității noastre.
În mijlocul abisului tăcerii care părea să îi consume pe toți, fața lui Catherine era ca o mască de șoc înghețat, cu o sclipire de frică în ochi. Damian, fără să vrea, fu captivat de privirea aceasta a lui Catherine, obligându-l să își pună întrebări despre lumea care se afla în afara comunității lor.
…
La încheierea ceremoniei, cei din familia Hamilton își așezară lent mâinile pe genunchii lor. Acest gest însemna că ei acceptau tot ceea ce le comunicase Damian.
Deodată, în liniștea profundă care urmă, un strigăt disperat străpunse aerul și cupolele tăcute.
Generații întregi nu mai auziseră așa ceva. Într-o reacție involuntară, Damian și ceilalți copii ai comunității își acoperiră urechile. Pentru ei, strigătul acela se simțise ca o ruptură a barierii care îi separa de lumea exterioară.
Părintele Mitchell veni în grabă, apropiindu-se de Catherine, cea care eliberase acel strigăt. Acum Catherine plângea, respirând sacadat. Părinții ei o țineau aproape, plini de îngrijorare, iar ceilalți membri ai comunității încă erau în stare de șoc, ca și cum un animal sălbatic ar fi pătruns în sanctuarul lor de liniște.
Damian se apropie și el de Catherine și, cu gesturi atent alese, îi comunică plin de blândețe și tact:
– Nu trebuie să-ți faci griji. Ai încredere. Vei vedea că totul va fi bine.
…
În următoarele nopți, Damian se gândi mai tot timpul la strigătul acela al lui Catherine. Privind cerul înstelat, prin fereastra cupolei sale izolate fonic, se întreba cum ar fi să simtă bucuria de a asculta râsetele oamenilor, foșnetul frunzelor sau adierea vântului.
Într-o seară, exact în clipele în care se pregătea să adoarmă sub cupolă, Damian o văzu în depărtare, undeva pe lângă zidurile comunității, pe Catherine, stând sub razele palide ale lunii. El se întrebă imediat ce caută ea acolo, când ar fi trebuit să se afle în cupola ei.
Apoi Damian observă cu mirare că, de fapt, Catherine se uita drept spre cupola lui. Oare voia să-i comunice ceva?
Damian se strecură afară din cupola lui și merse până lângă Catherine, privind cu teamă în jurul său.
Catherine întinse mâna spre Damian, având pumnul strâns. Din gestul ei, Damian înțelese că ea dorește să îi ofere ceva, un obiect mic, așa de mic încât să poată sta ascuns în pumnul unei adolescente.
Damian luă, din mâna lui Catherine, acel obiect, care era un mic dispozitiv, necunoscut pentru el. Cu gesturi blânde, Catherine îl încurajă pe Damian să ducă acel dispozitiv chiar lângă urechea lui și să-l țină acolo, lipit. Damian făcu întocmai.
În clipele următoare, uluirea și fascinația se citeau pe chipul lui Damian.
…
Sunetele lumii exterioare îl învăluiră pe Damian, după ce el își lipi de ureche dispozitivul: foșnetul frunzelor, scârțâitul ramurilor, claxoanele mașinilor, râsul oamenilor.
Catherine, încântată de reușita ei, îi comunică lui Damian, folosind numai semnele făcute cu ajutorul mâinilor:
– Îți place?
– E minunat, răspunse Damian folosindu-și doar mâinile. Mereu m-am întrebat cum ar fi să simți o asemenea bucurie. E o lume așa de frumoasă! Toate sunetele astea… Dar oare e bine ce facem?
– Nu trebuie să te simți vinovat. Ne vom întâlni în fiecare seară aici, după ce toți ceilalți au adormit. Eu voi aduce cu mine aparatul ăsta, ca să te bucuri de sunete.
– Îți mulțumesc! Sunt foarte emoționat.
…
Lucas, fiul părintelui Mitchell, simți, pe la miezul nopții, în timp ce dormea, o sete care îl chinuia tot mai mult. În cele din urmă, se trezi și ieși din cupolă, îndreptându-se spre rezervorul cu apă.
O umbră care trecu la câțiva metri depărtare atrase atenția lui Lucas.
Cu inima strânsă, Lucas se ghemui și încercă să vadă mai bine acea umbră. Prin lumina slabă a lunii reuși să își dea seama că umbra era, de fapt, Damian, care mergea încet spre un loc aflat lângă zidurile comunității.
Curiozitatea puse stăpânire pe Lucas, care, fără să facă nici cel mai mic zgomot, se strecură în urma lui Damian. Apoi se ascunse în spatele unei barăci din lemn, plină cu unelte de grădinărit. Din acel loc, Lucas putea să vadă tot ceea ce făcea Damian.
Catherine sosise la locul întâlnirii. Ea îi întinse lui Damian dispozitivul, care îl luă imediat și și-l lipi de ureche. În clipele următoare, în timp ce Catherine îi povestea despre lumea aflată dincolo de zidurile comunității, Damian se desfăta cu sunetele care porneau din dispozitiv.
Lucas porni de pe locul său și se îndreptă hotărât spre Damian. Folosind mâinile, Lucas zise către Damian, care acum îl privea speriat:
– Ce ai tu acolo? Ce ții în mână?
Damian spuse, folosind mâinile:
– Nu e nimic rău! Doar mă bucuram de …
– Dă-mi obiectul acela! Acum!
Damian se supuse, deznădăjduit.
– Tatăl meu, zise Lucas, trebuie să afle despre asta.
…
Părintele Mitchell, în tăcerea totală a cupolei sale, privea îngândurat la cei doi adolescenți aflați în fața lui.
Cu gesturi ample din mâini, Mitchell zise către Damian:
– Lucas spune că ai încălcat legea noastră sacră a tăcerii.
Damian, cu gesturile mâinilor, încercă să se apere:
– Eu știu că Lucas vrea să ocupe funcția de păstor, așa cum vreau și eu. Normal că el vrea să-mi facă rău.
– Dar, zise Mitchell, el a găsit la tine aparatul acesta. Poți să negi asta? Ce ai de spus despre acest aparat?
Damian inspiră adânc, încercând să își adune gândurile într-un mod calm și deliberat.
– Părinte Mitchel, eu nu am vrut să încalc legea. Dimpotrivă, am vrut să înțeleg mai bine lumea în care trăim noi.
– Ciudat mod de a face asta.
– Mereu m-am întrebat ce se află dincolo… Iar Catherine…
– Catherine e doar o copilă care va învăța curând toate regulile noastre.
– Ea m-a inspirat să deschid ochii către acea lume a sunetelor.
– Gata! Nu mai vreau să știu altceva!
Lucas zâmbi încrezător, privindu-l cu satisfacție pe Damian.
Părintele Mitchell, cu ochii săi albaștri, îl fixă pe Damian, parcă dorind să îi scruteze adânc în suflet. Continuă să îi spună, folosind numai gesturile:
– Tu știi foarte bine că tăcerea este calea către iluminare. Și ce ai făcut? Ai pus în pericol înțelepciunea noastră. Mai mult, ai pus în pericol și siguranța comunității noastre, prin fapta ta nesăbuită.
Lucas, în spatele lui Damian, aștepta cu răbdare verdictul părintelui, simțind cum victoria se apropie de el.
…
Lacrimi de neputință începură să umple ochii lui Damian.
– Îmi pare rău, spuse Damian către părintele Mitchell. Sunetele pe care le-am descoperit fac parte din mine acum. Dacă mă întorc la viața pe care o trăiam înainte, voi ști mereu că în lume mai există și altceva, nu doar tăcerea.
În interiorul lui Mitchell se dădea acum o adevărată luptă. Era lupta dintre un sistem de credințe vechi și o realitate care ar putea să se schimbe pentru totdeauna sub ochii săi.
În cele din urmă, Mitchell vorbi prin limbajul semnelor, cu gesturi de durere profundă:
– Damian, Lucas, sunteți amândoi condamnați la izolare în camerele solitare. Acolo veți medita asupra greșelilor voastre și veți găsi drumul spre vindecare și iluminare. Veți fi singuri, cu propriile voastre regrete.
– Dar…, încercă să protesteze Lucas, eu am descoperit trădarea lui Damian. Eu vreau să devin pastor. Damian este un trădător. El…
– Ajunge! zise Mitchell. Eu am decis deja. Amândoi veți avea destul timp să reflectați la faptele voastre. În comunitatea noastră nu trebuie să existe ură și rivalitate.
…
După câteva zile și nopți, în izolarea lor, Damian și Lucas începură să comunice prin bătăile ritmice pe pereții subțiri ai camerelor lor. Foloseau un cod format din semne tăcute, încercând să se înțeleagă mai bine unul pe altul.
– Acum, zise Lucas, sunt curios. Tu ai ascultat acele… sunete… Eu nu le cunosc. Nu le-am ascultat niciodată. Și am avut ocazia să fac asta. Am avut aparatul acela, dar nu l-am folosit.
– Părintele Mitchell, zise Damian, a distrus aparatul. Nu vei mai putea niciodată să asculți sunetele. Nici eu nu voi mai putea face asta. Îmi pare rău. Este o șansă pierdută.
– Am greșit. Aș fi putut să ajung la o înțelegere cu tine. Și nu am făcut-o. Îmi merit pedeapsa.
– După ce vom ieși de aici, va trebui să-i spunem părintelui că nu ne vom mai opune niciodată tăcerii. Crezi că vom reuși să-l convingem?
…
Un grup mic, format din Catherine și mai mulți copii, se postase undeva în mijlocul comunității, printre cupole. Cu gesturi deliberate și precise, sub îndrumarea lui Catherine, copiii își coordonau mișcările corpului, într-un fel de balet al dorinței, al cererilor exprimate numai prin semne.
Toate acele mișcări erau ca un strigăt tăcut, un strigăt fără voce, dar la fel de puternic. Prin gesturi și emoții, copiii spuneau o poveste, o pledoarie pentru libertatea și extinderea orizonturilor.
Părintele Mitchell văzu grupul de copii, din pragul cupolei sale. Ceea ce făcea Catherine era un act de curaj, o sfidare a regulilor comunității. Și totuși, gesturile ample ale copiilor, curajul lor, privirile lor, toate reușiră să răsune în adâncurile minții lui Mitchell, răscolindu-l, convingându-l că dorința de libertate depășește orice barieră, orice limită.
Alți copii, din ce în ce mai mulți, începură să iasă din cupolele lor și să se alăture grupului care se mișca în jurul lui Catherine. Acest grup vorba acum o limbă universală, o limbă care nu mai putea să-l lase indiferent pe Mitchell.
…
Cu ochii înlăcrimați, părintele Mitchell se adresă, prin gesturi, pentru ultima dată, copiilor aflați în fața lui:
– Să știți că v-am înțeles mesajul. Nu mai vreți să trăiți cu frica de sunete. Vreau să vă spun că tăcerea nu a fost niciodată adevăratul nostru scop. Tăcerea a fost doar un mijloc de a găsi echilibrul într-o lume care ne copleșește cu zgomotul său. Serenity Meadows a fost un experiment pentru a proteja omenirea de o apocalipsă sonică prezisă. Însă eu, acum, datorită gestului vostru, mă îndoiesc de această profeție. Semnele mi-au arătat altceva. Semnele mi-au arătat că tăcerea nu este singura cale către iluminare.
Renunțând la gesturi și folosind cuvinte rostite, Mitchell continuă:
– Sunteți liberi! Vă așteaptă o lume plină cu bucurii, o lume cu sunete, dar și cu tăcere. Aveți dreptul să auziți.
…
Damian și Lucas ieșiră din izolare, găsindu-și vocea în mijlocul unei noi lumi înfloritoare.
– Părintele Mitchell, zise Damian, este un om fericit acum. El a găsit calea. Este calea echilibrului. Tăcere și sunet.
– Adevărata iluminare, zise Lucas, nu este să elimini ceea ce nu-ți place, ci să aduci armonia. Tăcerea și sunetul pot exista în armonie. Să le acceptăm pe ambele, cu înțelepciune.
– Armonia este iluminarea.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
