În povestirea „Clauza armoniei” (care se citește în circa zece minute, la o cafea) este vorba despre doi frați care intră într-o cursă competitivă după ce mătușa lor bogată le cere să trăiască în armonie timp de un an, dacă vor să îi moștenească averea.
„Clauza armoniei”
Autor: Claudiu Neacșu
Fiecare detaliu al ușilor uriașe din lemn de stejar, sculptate cu grijă, striga parcă bogăție și vechime. Brantley stătea în fața acestor uși, privindu-le cu ochii lui albaștri și pătrunzători, ca și cum ar fi vrut să rezolve o enigmă ascunsă în lemnul lor.
În mâna dreaptă, Brantley ținea o valiză din piele maro, plină cu vopsele și pensule care așteptau să fie folosite. În mâna stângă, ținea o altă valiză, plină cu obiecte pe care el le lua în toate călătoriile.
Înaintea lui Brantley se ridica o vilă impunătoare, cu ferestre lungi și înguste, alături de coloane masive și sculptate cu motive abstracte. Camerele luxoase erau pline cu mobilier scump, covoare persane și tablouri create de către maeștri italieni.
Un sentiment de neliniște cuprinse inima lui Brantley.
„Și totuși, trebuie să fac asta. Sunt plin de datorii, dar am și un vis. Da, voi face asta, pentru visul meu, pentru viitorul meu de artist!”
…
Brantley vru să sune la sonerie, însă nu mai apucă să facă asta. Ușa se deschise brusc. În prag se afla June Newman, menajera cu o privire severă și care îi provoca lui Brantley fiori reci pe șira spinării.
– Intră! spuse sec June.
Brantley oftă adânc și intră în vilă, după ce mai aruncă o privire spre menajera care părea că știe totul despre el. Ajunse pe un hol lung și care parcă îi accentua starea de nervozitate. Simțea, undeva în spatele său, ochii reci ai menajerei pe care nimic nu părea să o impresioneze.
Trecând pe sub candelabrele imense, veni Hunter, fratele lui Brantley, îmbrăcat într-un costum foarte scump și impecabil.
– Ah, zise Hunter, artistul… Ai sosit. Ce surpriză plăcută!
Zâmbetul fals al lui Hunter nu îi plăcu deloc lui Brantley.
– Hunter…, zise sec Brantley și privind tăios spre fratele său.
– Haideți, spuse menajera. Intrați în salon.
…
O fotografie mare era plasată pe un șemineu din marmură albă. În această fotografie era înfățișată Eleanor, mătușa celor doi frați care tocmai intraseră în salon.
Pe un fotoliu luxos, lângă fotografie, ședea pudelul Adelyn, starul familiei, cu blana perfect îngrijită, strălucind în lumina soarelui.
– Luați loc, zise June arătând cu mâna spre canapea. Avocatul va sosi în curând.
Brantley și Hunter, într-o tăcere tensionată și încercând să păstreze distanța unul față de celălalt, ocupară câte un loc pe canapea.
La un moment dat, Hunter rupse tăcerea și spuse către fratele său:
– Până la urmă, te vei da bătut și vei pleca. Eu mă întreb doar cât va dura asta, mai ales că avem de-a face cu o mătușă ciudată și cu propunerea ei neobișnuită…
Brantley se uită cu determinare la Hunter și zise:
– Nu mă dau bătut. Nu am de gând să-ți las pe tavă moștenirea.
– Vom vedea, zise rânjind Hunter.
…
Ușa salonului se deschise și intră avocatul William Woods, cu un aer foarte serios.
– Mă bucur să vă văd, domnilor. Haideți să discutăm despre testamentul doamnei Van Der Meer.
William deschise un dosar gros și începu să citească din el, cu o voce clară și autoritară:
– Doamna Eleanor Van Der Meer a stipulat că moștenirea ei va fi acordată numai dacă domnii Brantley Taylor și Hunter Taylor pot trăi împreună în această vilă timp de un an întreg. În cazul în care unul dintre ei renunță sau părăsește vila, celălalt va pierde, de asemenea, dreptul la moștenire.
– Serios? zise Hunter râzând. Chiar crezi că eu voi trăi în armonie cu Brantley?
– Dar, zise Brantley, eu nu înțeleg de ce ar face așa ceva mătușa Eleanor.
– Doamna Van Der Meer, spuse avocatul, are motivele ei. Vă sugerez să luați acest lucru foarte în serios. Ea este o femeie care nu face nimic fără un scop bine definit.
– Bine, atunci, zise Hunter. Dacă de asta e nevoie, accept.
– Și eu accept, zise Brantley. Să vedem cine cedează primul…
June zise:
– Și acum haideți să vă arăt camerele voastre. Vă rog doar să nu distrugeți vila în timpul în care stați aici.
…
Șevaletul, un partener de încredere în alte ocazii, era acum, pentru Brantley, un monument al neputinței.
Brantley se simțea ca un marinar care, în mijlocul furtunii, încearcă să își găsească echilibrul. Încerca să se concentreze, însă nu reușea deloc. Lipsa de inspirație îl devora cu fiecare minut care trecea.
Din camera lui Hunter se revărsau spre Brantley sunete care îi spulberau liniștea: telefoane care sunau cu insistență, discuții aprinse care se transformau în urlete, râsete sarcastice.
Brantley ar fi vrut să fugă într-un loc în care să își găsească liniștea așa de necesară creativității. Însă, timp de un an, el știa că avea să fie captiv aici, în această vilă plină de agitație.
…
Într-o dimineață, Hunter intră în bucătărie, unde o găsi pe June pregătind micul dejun.
– June, spuse Hunter cu un zâmbet sclipitor, mâncarea ta este minunată. Cum reușești să faci totul așa de perfect?
June, zâmbind ușor și părând că nu o impresionează acest compliment, zise:
– Secretul meu constă în practică, multă practică. A, și mai e ceva. Respect pentru ingredientele pe care le folosesc.
– Respect? zise Hunter. Mă gândesc acum dacă nu cumva ar trebui să învăț și eu asta.
Exact în acel moment intră și Brantley în bucătărie.
– Respectul, zise Brantley, se poate învăța. Însă el nu poate fi folosit doar ca să obții ceea ce vrei.
Hunter nu îi dădu nicio atenție lui Brantley. Continuă să îi zică lui June:
– Mereu am admirat dedicarea și disciplina ta. Poate că exact aceste lucruri îmi lipsesc în viață.
June îi privi pe amândoi frații și zise:
– Este bine să înveți din lucruri mărunte. Și, poate, dacă sunteți atenți, veți descoperi și voi lecții valoroase în timpul petrecut aici.
…
În timpul cinei, Hunter zise către Brantley:
– Noi vrem să restabilim un echilibru, nu-i așa?
Brantley dădu din cap, în semn că este de acord.
– Prea bine, continuă Hunter. Vom folosi o cale de mijloc, adică vom împărți responsabilitățile.
– Și, zise Brantley, cum facem asta?
– Simplu. Eu mă ocup de treburile administrative, tu te ocupi de casă. Eu aduc bani, tu te ocupi de curățenie.
– Dar tu crezi că eu sunt menajera ta?
– Amintește-ți ce trebuie să facem noi în decursul unui an. Trebuie să învățăm să colaborăm, nu-i așa?
…
June vorbea la telefon, atunci când Hunter intra în bucătărie cu intenția de a-și prepara cafeaua de dimineață. June, după ce îl văzu pe Hunter, închise imediat telefonul.
– Bună dimineața! zise June zâmbind forțat.
– Bună dimineața! zise Hunter. Este totul în regulă? Mi se pare că ești cam îngrijorată.
– Este totul în regulă. Voi merge să pregătesc micul dejun. Vă las pe voi doi să vă pregătiți pentru ziua de astăzi.
Mai târziu, spre după amiază, Hunter o întâlni pe June în grădina vilei. Se apropie de ea și îi zise:
– Știi, după atâta timp, îmi dau seama că, stând blocați aici unul cu celălalt, suntem forțați să ne vedem slăbiciunile.
– Poate că asta, zise June, e și o ocazie să ne amuzăm.
– Probabil. Toți ne prefacem că suntem bine, însă coabitarea asta forțată ne afectează pe toți. Parcă te afli într-un film mut, unde toată lumea vorbește, dar nimeni nu aude cu adevărat ce spune celălalt.
– Te îndoiești cumva că veți rezista?
– Încă nu mă îndoiesc. Cred că este important să avem un plan bine pus la punct. Nu putem rămâne aici pentru totdeauna.
– Și în ce constă planul tău?
– Trebuie să facem în așa fel încât să păstrăm aparențele de armonie.
…
Într-o după-amiază toridă, când soarele își făcea loc printre frunzele verzi ale grădinii, Brantley se bucura de faptul că reușise să își regăsească ritmul de lucru, în atelierul său. Liniștea și concentrarea veneau spre el în mod natural, fără nicio forțare, ajutându-l să picteze cu o pasiune pe care nu o mai simțise de mult timp.
Și totuși, Brantley avea senzația că nimerise într-o oază fragilă de calm, o oază care putea fi spulberată în orice moment.
Săptămânile se transformau în luni, iar zgomotele și conflictele dintre Brantley și Hunter reveneau exact atunci când nimeni nu se aștepta.
…
– Hunter! strigă Brantley către ușa camerei vecine. Iar am stropit cu vopsea pe pânză. Nu asta voiam!
Hunter deschise ușa și zise:
– Care mai e problema acum?
– Nu vezi? zise Brantley. Încerc să creez, dar telefoanele alea din camera ta mă scot din minți.
– Sunt telefoane de afaceri, Brantley. Trebuie să răspund la toate apelurile. Crezi că o să-mi opresc eu viața doar pentru că vrei tu să te joci cu vopselele?
– Tu ești cel care nu înțelege! Pictura este viața mea. Știu, tu nu ai astfel de pasiuni, așa că nu poți să mă înțelegi.
– Pasiuni? Tu vorbești despre pasiuni? Ai o viață ușoară. Mereu ai avut o viață ușoară. Iar eu muncesc și am muncit mereu din greu. Dar tot tu te plângi.
– Ai putea măcar să ieși în balcon, atunci când vorbești la telefon.
– Dar tu de ce nu pleci în grădină, atunci când vrei să pictezi?
Hunter dădu a lehamite din mâini și se retrase în camera sa. Brantley, plin de ciudă și aruncând pensula undeva la picioarele șevaletului, își spuse:
„Știam eu că nicio minune nu ține mai mult de trei zile…”
…
June, într-o seară ploioasă, veni în camerele celor doi frați și le spuse:
– A sosit avocatul William Woods. Este ceva urgent pe care trebuie să-l discutați.
Brantley și Hunter ieșiră pe hol și se priviră reciproc, simțind cum inima le bate mai tare în piept. O urmară pe June și ajunseră în sala de mese. Aici îi aștepta avocatul, având în fața lui o mapă groasă.
Avocatul privi către cei doi frați și le spuse pe un ton grav:
– Domnule Brantley și domnule Hunter, am vești proaste. Doamna Eleanor Van Der Meer a dispărut.
Brantley și Hunter schimbară priviri stupefiate.
– Cum adică? zise Brantley încercând să-și stăpânească vocea. A dispărut? Ce vrei să spui?
Cu un gest nervos, avocatul își ajustă ochelarii și spuse:
– Acum două zile ea a fost văzută ultima dată în oraș. A participat la o licitație privată, de la care nu s-a mai întors.
Hunter întrebă:
– Ea este cumva în pericol? Cât de gravă e situația?
– Nu știm sigur, zise avocatul. Poliția a fost alertată, dar până acum nu au găsit nicio urmă.
…
– Trebuie să o găsim! zise Brantley către Hunter.
– Știu, zise Hunter. Dar unde să mai căutăm? Noi am căutat deja prin tot orașul. Am discutat cu toate persoanele cu care Eleanor ar fi putut avea legături. Am căutat indicii peste tot unde am putut. Și nu am găsit nimic.
– Dar timpul trece!
– Îți înțeleg disperarea. Putem doar să mai facem o vizită la poliție. Însă eu cred că și încercarea asta va fi fără succes.
În timp ce Hunter și Brantley, în același automobil, se aflau în drum spre secția de poliție, June îi sună și le spuse:
– Am găsit ceva. Veniți acasă cât mai repede.
…
June îi conduse pe cei doi frați într-o cameră ascunsă, despre care nu știau că există. În cameră erau rafturi pline cu obiecte vechi, cufere și cărți rare. În mijlocul încăperii, o masă mică de lemn era plină cu documente și hărți.
Arătând spre masă, June zise:
– În hârtiile alea sunt indicii despre o licitație clandestină la care doamna Eleanor a participat. Cred că a dispărut pentru că a descoperit ceva important acolo.
…
Urmărind indiciile criptice lăsate în urmă de Eleanor, Hunter și Brantley ajunseră la o casă de licitații, într-un colț îndepărtat al orașului. Într-o sală plină de oameni bogați și obiecte prețioase, ei o văzură pe Eleanor.
Hunter veni în fața lui Eleanor și îi zise:
– Acum știm. Eu și Brantley am văzut picturile alea, în camera ascunsă.
Brantley zise către Eleanor:
– Sunt lucrări vibrante, pline de culoare. Ele vorbesc despre o viață netrăită, o pasiune înăbușită de așteptările societății.
– Ai apreciat bine, dragul meu, zise Eleanor. Voi doi nu știați că eu am și un trecut artistic.
– Pentru prima dată, zise Hunter, îmi dau seama ce om superficial sunt eu. Te văd într-o lumină nouă. Dar de ce a trebuit să dispari așa? De ce ai vrut să ne aduci până aici, la licitația asta?
– Scopul meu, zise Eleanor, a fost să folosesc moștenirea pentru a restaura picturile mele. Vreau ca vila să devină o galerie. Și în felul acesta îmi va fi onorat talentul ascuns. Dacă eu nu v-aș fi speriat puțin, cu dispariția mea…, nu cred că ați mai fi apreciat la fel ceea ce vreau să fac.
…
Trecând pe lângă invitații care admirau picturile expuse în galerie, Brantley, îmbrăcat cu un costum elegant, se apropie de Hunter.
– Incredibil, nu-i așa? zise Brantley. Nu credeam că vom reuși să transformăm vila în asta.
– Nici eu, zise Hunter. Dar a fost o aventură minunată. Vezi și tu ce mulți oameni au venit azi aici.
– Și toți apreciază operele lui Eleanor.
– Bănuiam eu că ea avea foarte mult talent. Doar că nu știa nimeni…
– Ai avut dreptate, Hunter. Întotdeauna ai avut dreptate.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
