Într-un oraș în care electricitatea este interzisă de zeci de ani din cauza unei tragedii colective, o tânără bibliotecară descoperă o lanternă ascunsă și un jurnal anonim ce povestește o iubire interzisă care pare să o urmărească în prezent. Despre asta este vorba în povestirea „Când orașul a pierdut lumina”, care se citește între două stații de metrou, timp de circa zece minute.
„Când orașul a pierdut lumina”
Autor: Claudiu Neacșu
Depozitul era negru. Doar lumânarea din mâna lui Adelyn emitea flăcările pâlpâitoare. Umbrele mișcătoare erau proiectate peste miile de rafturi și particulele de praf care se învârteau în umiditatea scăzută. Își trecu degetele peste spatele cărții vechi din fața ei. Pielea se crăpa.
– Încă una salvată, șopti ea și o așeză lângă celelalte volume salvate.
Un zgomot o făcut să înghețe. Ușa de metal se deschise scârțâind, iar o siluetă întunecată apăru în tocul ușii.
– Ce faci aici atât de târziu? întrebă el.
Adelyn recunoscu vocea lui Jamari Montgomery, cu chipul lui abia vizibil în întuneric, cu ochii lui ca niște lame străpungând-o.
Înghiți în sec.
– În inventariere…, cărți deteriorate. Conform regulamentului.
El chicoti în timp ce făcea un pas înainte. În privirea lui obsidiană, lumânarea pâlpâia.
– Regulamentul spune că acest depozit se închide la lăsarea întunericului. Evident, ai uitat.
– Nu am uitat.
Adelyn îi ținu privirea. Vocea ei, deși subțire, era plină de putere.
– Dar cineva trebuie să protejeze ce a mai rămas din rămășițe.
El o ironiză, cu un râs scurt și rece.
– Aceste rămășițe sunt rumegușul unei lumi care a fost odată. Și tu vrei să le dai foc din nou?
Adelyn își strânse lumânarea. Umbra lui Jamari se întindea de-a lungul pereților ca un monstru uriaș care aștepta să o mănânce de vie.
***
Adelyn deschise cu grijă o carte legată în piele. Paginile ei păreau să respire praful a zeci de ani. Ceva greu și rece căzu pe masa de lemn, trosnind în liniștea înăbușită a depozitului.
– O lanternă? șopti ea întinzând mâna spre obiectul metalic.
Avea un buton mic, ruginit. Când îl apăsă, un fascicul palid de lumină tăie ca un cuțit întunericul. Adelyn tresări. Lumina electrică era interzisă, blestemată, uitată.
În spatele lămpii era un jurnal subțire, legat cu o panglică roșie decolorată. Pe prima pagină scria: „Pentru cine va găsi aceasta, să știe că adevărul arde mai tare decât focul.”
„Elisa și Daniel…”
Adelyn citi cu voce joasă, cu degetele urmărind cuvintele scrise grăbit.
„Ne-am întâlnit în umbra centralei electrice. El știa că va fi sfârșitul, dar i-am spus să nu se teamă…”
Un fior îi alergă pe șira spinării. Pe marginea paginii era o schiță a clădirii bibliotecii, exact cum arăta acum, dar cu semnătura lui Daniel și datată cu o zi înainte de incendiu.
Deodată, un zgomot uscat, ca un pas pe lemn, răsună din întunericul din spatele ei. Adelyn închise brusc jurnalul, cu inima bubuindu-i în piept.
– Cine e acolo?
Doar ecoul îi răspunse. Iar aerul părea mai greu acum, de parcă cineva tocmai expirase lângă urechea ei.
***
Adelyn își strânse mantaua mai tare în jurul umerilor. Privi în jur înainte să bată ușor în ferestruica atelierului lui Giovani. Bărbatul deschise imediat, ochii lui căprui lărgindu-se la vederea jurnalului pe care ea îl ținea strâns la piept.
– Am găsit ceva… ce nu ar trebui să existe, șopti ea strecurându-se înăuntru.
Giovani parcă simți gravitatea momentului. Închise obloanele și aprinse o singură lumânare înainte de a deschide jurnalul.
– Dumnezeule…, asta e mâna lui Daniel Wright! murmură el cu degetele tremurând pe pagini. Elisa a fost iubita lui, cea care a murit în…
Un zgomot puternic îi tăie vorba. Ușa atelierului se trânti cu violență, iar umbra masivă a lui Jamari umplu cadrul.
– Ce comori interzise mai scotociți pe aici? răcni el aruncând o privire plină de dispreț spre jurnal.
Adelyn simți sângele înghețându-i în vene. Lanterna dispăruse de pe masa lui Giovani. Cineva o furase în timp ce ei citeau.
– Doar… niște vechituri fără valoare, minți ea, cu vocea ei mai stabilă decât se aștepta.
Jamari păși amenințător mai aproape.
– Minți ca un copil speriat. De acum vei fi privită cu… atenție sporită.
Când se retrase, Adelyn își dădu seama că umbra care o urmărea nu era doar în imaginația ei.
***
Adelyn își aranja cărțile cu mâini tremurânde când auzi o șoaptă rece din spatele rafturilor:
– Frumoasă poveste, nu-i așa? Iubirea în vremuri de întuneric…
Demi Butler ieși din umbre. Zâmbetul ei ascuțit îi tăia prin suflet. În mâna ei strălucea un obiect cunoscut, agrafa de argint a jurnalului Elisei.
– Cum ai…?
Adelyn se înroși de furie.
– Jamari plătește bine pentru dovezi. Dar pentru tine… pot face o excepție.
Demi se aplecă pervers.
– Dă-mi jurnalul. Sau mâine toată Eldermere va ști că bibliotecara ta păstrează relicve interzise.
Noaptea, Adelyn se zvârcoli în pat, acoperită de sudoare. În vis, o femeie cu părul ars și rochia în flăcări o strângea de mâini:
– Daniel nu a fost vinovat… Caută sub Turnul Ceasornicului…
Vocea Elisei se îmbina cu trosnetul focului.
Adelyn se trezi brusc, simțind mirosul de fum încă prins în nări. Pe perete, umbra unei lanterne se contorsiona singură, formând cifra 502, numărul cutiei din depozit unde Demi își ținea „dovezile.
Aerul deveni gheață. Era un mesaj. Și o capcană.
***
Hârtiile erau împrăștiate peste tot în micul atelier al lui Giovani. Se aflau acolo tot felul de hărți vechi și documente oficiale marcate cu cerneală roșie. Adelyn își mușcă buza, privind hârtia pe care scria clar: „Daniel Wright – deținut special. Turnul de Vest. Cod 47.”
– A trăit…, șopti Giovani cu ochii strălucind cu o urmă de speranță nebunească. Au închis adevărul închizându-l pe el!
Adelyn simți un nod în gât.
– Dacă îl găsim, poate dovedi că incendiul a fost provocat intenționat…
Giovani își aruncă mantaua pe umeri, strângându-i mâna.
– Rămâi aici. Am un prieten la pază care poate să…
Dar nu își termină propoziția. O umbră se mișcă în spatele ferestrei, apoi geamul se sparse într-o ploaie de cioburi ascuțite. Adelyn văzu mâini negre apucându-l pe Giovani și trăgându-l în noapte.
– GIOVANI!
Ea alergă spre ușă, dar era deja prea târziu. Strada era pustie. Doar un bilet răsucit zăcea pe pietre: „Încetează să cauți. Sau următorul cadavru va fi al tău.”
Un fior îi străbătu coloana vertebrală. Jamari știa. Și acum ea era complet singură.
În depărtare, un ecou de pași răsună pe alee, apropiindu-se…, mereu apropiindu-se.
***
Adelyn se ghemui în colțul cel mai întunecos al depozitului, cu o lanternă electrică strânsă în pumn. Lumina ei palidă arăta spre o hartă veche a orașului, unde Turnul de Vest era marcat cu un X șters.
– Găsește-l pe Daniel… Găsește adevărul…, își șopti ea cu vocea care îi tremura.
Un scârțâit de ușă o făcu să înțepenească. Demi intră, cu chipul ei ascunzându-se în jocul umbrelor.
– Am venit să te ajut, spuse Demi întinzând mâna. Știu unde l-au dus pe Giovani.
Adelyn clătină din cap, simțind un ghem în stomac.
– De ce ai face asta?
Demi zâmbi, iar în clipa următoare ușa se trânti cu putere. Jamari păși înăuntru, cu silueta lui umplând întreg cadrul.
– Pentru că promisiunile se plătesc, răspunse Demi retrăgându-se în umbră.
Jamari o prinse pe Adelyn de braț, strângând cât putea de tare.
– Ai prefera exilul… sau să urmezi soarta prietenului tău?
Adelyn își mușcă buza până să-i curgă sânge. Ochii i se umplură de lacrimi, dar nu de teamă, ci de mânie.
– N-ai să oprești lumina, șuieră ea.
Jamari râse, trăgând-o spre ușă.
– Vom vedea.
În întunericul din urma lor, lanternă căzu pe podea. Lumina ei pâlpâia ca un ultim semnal de speranță.
***
Sângele îi pulsa în tâmple când Adelyn se târî prin tunelul umed sub Turnul de Vest. Lanterna ei lumina slab, dezvăluind un bătrân legat cu lanțuri de perete. Pielea lui era translucidă, de parcă viața fusese suptă din el treptat.
– Daniel Wright…?
Omul ridică încet capul. Ochii lui, încrețiți de vârstă, străluciră de recunoștință.
– Ai venit… ca Elisa, răsuflă el cu vocea ca un șuvoi de praf.
Adelyn îngenunche lângă el. Degetele ei căutară în buzunarul zdrențuit al hainei lui. O fotografie veche căzu pe pământ, înfățișând o mulțime furioasă în fața centralei electrice, iar în prim-plan, un bărbat cu trăsăturile lui Jamari ținând o torță.
– Nu a fost accident…
Daniel tuși, iar sângele îi pătă buzele. Continuă:
– Au incendiat orașul ca să înăbușe revolta… Iar Montgomery a ordonat asta personal.
Adelyn simți cum pământul i se clatină sub picioare.
– Jamari e…?
– Fiul lui. Și păstrătorul minciunii.
Deodată, pași grăbiți răsunară în tunel. Daniel o apucă de încheietură, împingând în mâna ei un disc metalic.
– Ia asta și fugi! E înregistrarea… Dovada finală…
Ușa se trânti. Silueta lui Jamari se ivi în lumina lanternei. Pistolul său era îndreptat spre ei.
– Păcătosule bătrân…, râse el hidos. Crezi că moartea ta va schimba ceva?
Adelyn își mușcă buza, ascunzând discul în mânecă. Lumina avea să biruiască. Chiar dacă era ultimul ei act.
***
Tunelul părea că se strânge în jurul lor, umed și sufocant. Adelyn se prăbuși lângă Daniel. Mâinile ei tremurânde apăsau pe rana sângerândă de pe pieptul lui.
– Nu… te poți opri acum…, şopti el cu un râs înghiţit, trăgând cu ultimele puteri o casetă din buzunarul său zdrenţuit. Ia-o… şi dă-i drumul… luminii.
Înainte ca Adelyn să poată răspunde, un ecou de paşi răsună în întuneric. Jamari apăru în cadrul uşii, cu pistolul încă fumegând.
– Ce patetic final pentru un trădător, mârâi el, privind cu dispreţ trupul prăbuşit al lui Daniel.
Adelyn se ridică în picioare, cu degetele încleştându-se pe casetă.
– Tu eşti singurul trădător aici, Montgomery, spuse ea cu vocea tăind aerul ca un bici. Dar oraşul va afla adevărul. Chiar dacă va fi ultimul meu act.
Jamari râse, ridicând arma spre ea.
– Şi cum plănuieşti să faci asta, micuţo? Cu o bucată veche de plastic?
Adelyn îşi drese glasul, proiectându-l spre găurile de aerisire ale tunelului, ştiind că sunetul va purta mesajul în tot oraşul.
– Vrei să ştii ce e pe aici? Du-te în Piaţa Centrală la amiază. Să-ţi arătăm cum arde cu adevărat un secret.
O clipă de îndoială trecu pe faţa lui Jamari. Era prima oară când Adelyn îi vedea teama.
***
Piața Centrală era un vârtej de oameni înghesuiți când Adelyn se urcă pe treptele bibliotecii, cu discul lui Daniel ținut strâns în mâna transpirată. Lanterna ei electrică, acum legată la un reflector improvizat, pâlpâia amenințător.
– Priviți și înțelegeți ce ne-au ascuns 50 de ani! strigă ea cu vocea spărgându-se de emoție.
Fasciculul de lumină zgârie zidul alb al bibliotecii, iar imagini fantomatice prinseră viață: Jamari senior dând ordinul de incendiu, soldați împingând oameni în flăcări, și Daniel, tânăr, încercând să salveze pe cineva din fum.
Un murmur colectivă urcă din mulțime, transformându-se în urlete de furie.
Jamari fiul își făcu loc prin masa de oameni, cu fața distorsionată de o mânie animalică.
– Oprește-te, nevrotico!
Pistolul lui scăpără, dar Demi se năpusti asupra lui, împingându-l cu o forță neașteptată.
– Gata! țipă ea cu ochii umflați de lacrimi. Am trăit destule minciuni!
Adelyn rămase nemișcată, proiectând până la ultimul cadru documentul oficial care dovedea că totul fusese o operațiune a guvernului.
Oamenii se năpustiră spre Jamari, care acum se zbătea ca un animal încolțit. Lumina proiectorului se amesteca tot mai mult cu torțele pe care cetățenii le aprinseseră. Eldermere ardea din nou, dar, de data asta, cu adevărul.
Demi se întoarse spre Adelyn, întinzând mâna:
– Scuzele mele… vor ajunge vreodată?
Adelyn încuviință în tăcere. În spatele lor, prima lumină electrică a orașului pâlpâi la viață.
***
Luminile electrice făceau Piața Centrală să strălucească. Oamenii formau o mare de fețe înfiorate de speranță. Adelyn stătea pe balconul primăriei, cu jurnalul Elisei deschis în palme. Lângă ea stătea Giovani, slab, cu brațul în eșarfă, dar zâmbind. Privea mulțimea care aplauda.
– Citește pentru ei, o îndemnă el blând.
Adelyn își drese glasul, iar piața amuți.
– „Lumina va birui întunericul, chiar dacă trebuie să aștepte o viață întreagă.”
Din mâna ei, lanterna lui Daniel pâlpâi din nou la viață, de data aceasta proiectând pe ziduri imagini ale viitorului: copii citind în biblioteca renovată, străzi pline de becuri, și o placă comemorativă pentru Elisa și Daniel.
În spate, lanțurile lui Jamari zăngăniră când gardienii îl duceau la închisoare. Demi, așezată în ultimul rând, ridică o mână în semn de rămas-bun. Adelyn îi răspunse cu un mic gest, știind că unele răni aveau nevoie de timp ca să se vindece.
– Și acum? șopti Giovani.
Adelyn închise jurnalul, privind spre orizontul înstelat.
– Acum construim.
Lanterna ei, așezată pe balustradă, rămase aprinsă toată noaptea, ca o făclie mică și neclintită în fața zorilor.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
