O femeie găsește în subsolul noului ei apartament zeci de albume foto cu imagini din viitor, în care apare alături de un bărbat pe care nu l-a întâlnit niciodată, dar care începe să-i trimită scrisori create cu propriul ei scris de mână. Despre asta este vorba în povestirea „Albumele viitorului”, care se citește între două stații de metrou, timp de circa zece minute.
„Albumele viitorului”
Autor: Claudiu Neacșu
Subsolul era rece, umed, luminat doar de becul intermitent care pâlpâia ca un semnal de primejdie. Bethany Jones, o tânără arhitectă introvertită și pragmatică, își strânse cardiganul în jurul ei, pășind cu precauție peste cutii acoperite de praf, în subsolul locuinței în care tocmai se mutase.
„De ce am venit aici?” se întrebă.
Însă o forță o trăgea mai departe.
Într-un colț, un dulap vechi, cu lacătul ruginit, atrase atenția ei.
„Ce poate fi atât de important încât să fie încuiat?”
Își scoase agrafa din păr și încercă să-l deschidă. După câteva secunde de luptă, lacătul cedă cu un clic satisfăcător.
Dulapul era plin de albume foto. Zeci, poate sute. Cu mâini tremurânde, îl deschise pe primul. Asta sunt eu? Fotografia o arăta pe ea și pe un bărbat necunoscut, zâmbind la o masă în lumina lumânărilor. Întoarse pagina. Acum erau pe o plajă, cu mâinile împreunate.
„Dar eu nu l-am cunoscut niciodată pe acest om.”
– Finley Hunt…, murmură ea citind inscripția de pe copertă.
Un fior îi străbătu spinarea.
„Cum e posibil?”
Atunci, telefonul ei sună. O notificare. O scrisoare.
„Dragă Bethany,
Știam că vei deschide dulapul astăzi. Te aștept.
Finley”
Scrisul era perfect. Era al ei.
– Cine naiba ești? șopti ea cu ochii umezi de frică și fascinație.
În întunericul subsolului, albumele păreau să râdă în tăcere.
***
Bethany stătea nemișcată la masa de bucătărie, cu scrisoarea întinsă sub lumina palidă a abajurului. Degetele i se înfiorau la fiecare cuvânt citit:
„Dragă Bethany,
Știi cum miroase cerul după ploaia de la 17 aprilie, când citești în parc și îți pierzi privirea în nori? Știi că te sperii de umbrele copacilor când se întind pe alee, dar nu poți pleca, pentru că locul acela devine al tău. Și va deveni al nostru.”
Gura i se uscă. 17 aprilie era mâine.
– Asta e imposibil, murmură ea.
Însă inima îi zvâcnea nebunește.
Telefonul sună brusc. Era Giselle.
– Ai găsit ceva interesant la mutat? o întrebă prietena ei, cu vocea melodioasă.
– Giselle…
Bethany își mușcă buza și continuă:
– Am nevoie de ajutor. Cunoști pe cineva pe nume Finley Hunt?
Tăcere. Apoi:
– De ce întrebi?
În spatele ei, ușa de la apartament scârțâi. Makhi, vecinul artist, se ivi cu o cutie de carton.
– Scuze, uitasem să-ți dau pachetul de la poștă, zise el apoi o studie. Ești palidă. S-a întâmplat ceva?
Bethany îi întinse scrisoarea.
– Crezi în profeții?
Makhi citi, iar sprâncenele i se arcuiră.
– Wow. Asta e… specific.
Giselle părea acum tensionată prin telefon:
– Beth, stai unde ești. Vin imediat.
Bethany privi din nou scrisoarea. Destinul lor era scris. Dar cine scrisese cuvintele? Și de ce scrisoarea era acum în mâna ei?
***
Ușa atelierului lui Finley Hunt era acoperită cu pete de vopsea, ca o hartă a unor lumi nebănuite. Bethany bătu de trei ori. Inima îi bătea atât de tare încât o durea pieptul.
Ușa se deschise.
Bărbatul din fotografii o privea acum nedumerit, cu ochi albaștri obosiți și o creangă de vopsea uscată pe mânecă.
– Da?
– Finley Hunt?
– Depinde cine întreabă, răspunse el cu un umor sec.
Bethany își mușcă buza.
– Eu sunt Bethany Jones. Am primit scrisori… despre noi.
O ridicare de sprâncene.
– Scrisori?
– Și albume. Cu fotografii din viitor.
Finley păru să înghețe.
– Fotografii din… ce?
– Uite!
Îi întinse un album, cu degetele tremurânde.
El răsfoi paginile, palid.
– Nu…, nu sunt eu în pozele astea.
– Ba da! Uită-te la semnătura ta pe ultima pagină!
Finley închise albumul brusc.
– Bethany, cineva ne pune la încercare. Eu n-am scris niciodată astfel de lucruri.
Privirea lui era atât de sinceră încât Bethany simți pământul cum i se mișcă sub picioare.
– Atunci cine naiba a făcut asta? șopti ea.
În spatele lui Finley, pe un șevalet, un tablou neterminat o înfățișa pe Bethany, cu o expresie pe care n-o avusese niciodată.
***
Apartamentul lui Bethany mirosea a ceai de lavandă, aroma preferată a Gisellei. Bethany se întoarse din bucătărie cu două cești fumegânde și o găsi pe prietena ei înghețată lângă birou, cu mâna încremenită pe sertarul pe care tocmai îl închisese.
– Ce cauţi? întrebă Bethany punând ceştile pe masă cu un zgomot mai aspru decât intenţionase.
Giselle tresări, dar îşi recăpătă imediat stăpânirea de sine.
– Îmi căutam telefonul. Credeam că l-am lăsat aici.
– În sertarul meu?
Ochii lui Bethany coborâră spre mâna strânsă în pumn a Gisellei. O bucăţică de metal strălucea printre degetele ei.
– Arată-mi ce ai acolo.
Giselle încercă să glumească:
– Doar o agrafă de păr pe care am găsit-o…
Bethany sări în picioare şi îi apucă pumnul deschis. În palma Gisellei zăcea o cheie veche, identică în mod clar cu cea din subsol.
– De unde ai asta? spuse ea cu vocea plină de furie şi durere.
Giselle închise ochii, respirând adânc. Când îi deschise, privirea ei era plină de o tristeţe stranie.
– Nu poţi schimba viitorul fără a plăti un preţ, Beth.
– Ce înseamnă asta?
Dar Giselle se îndepărtă deja spre uşă, lăsând în urmă doar parfumul ei şi o ameninţare tăcută. Ceaiul lor rămase neatins, aburind în aerul greu cu întrebări fără răspuns.
***
Makhi stătea în pragul ușii, cu mâinile adânc îngropate în buzunarele hainei. Lumina palidă de seară turna umbre sub ochii lui, accentuând expresia tensionată.
– Trebuie să-ți spun ceva despre Finley, spuse el cu vocea lui caldă, acum gravă.
Bethany îl conduse în living, unde Finley stătea pe canapea, cu albumele foto răspândite în fața lui. Aerul părea împovărat de secrete.
– Am fost prieteni în facultate, începu Makhi așezându-se greoi. Dar acum un an… a dispărut fără urmă. Ultima oară când l-am văzut, vorbea obsedat despre o femeie care avea să-i schimbe viața.
Finley ridică privirea, confuz.
– Eu? Asta nu se potrivește cu mine. Nu-mi amintesc nicio dispariție.
– Exact!
Makhi se aplecă înainte.
– Pentru că persoana din pozele alea… poate să nu fii chiar tu.
Bethany simți un fior rece pe șira spinării.
– Atunci cine e în albume?
Makhi își mușcă buza. Poate un Finley dintr-un alt timp. Sau poate… Se întoarse către Finley.
– Poate cineva te-a folosit ca pe un model pentru planul lui.
Finley deveni palid în mod vizibil.
– De ce? Cui i-ar folosi la ceva?
Bethany privi fotografiile, apoi pe cei doi bărbați.
– Poate nu ești victima, șopti ea. Poate suntem toți pioni într-un joc al altcuiva.
În tăcerea care urmă, zgomotul unui motor de mașină pe stradă păru să devină un avertisment.
***
Luna arunca o lumină fantomatică peste patul lui Bethany când un zgomot abia auzit o trezi din somnul agitat. Ceva scârțâia sub pat, cutia de amintiri pe care o uitase acolo.
Cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, trase cutia și deschise capacul. Un album nou, negru ca noaptea, o privea amenințător.
Primele pagini o arătau pe ea și Finley îmbrățișați în ploaie, zâmbind. Dar ultima…
Oh, Doamne.
Finley, palid ca ceara, întins pe un pat de spital, cu tuburi înfipte în brațe. Ea, cu ochii umflați de plâns, strângându-i mâna fără viață.
O scrisoare căzu din album. Mâna ei tremura atât de tare încât abia putea citi:
„Dragă Bethany,
Dacă nu mă oprești, voi muri.
Și va fi vina ta.”
Aerul păru să i se taie din piept.
– Nu… șopti ea cu degetele strângând fotografia până când hârtia se mototoli.
În oglindă, propria-i siluetă părea străină. O femeie trasă în două între prezent și un viitor care nu trebuia să existe.
– Cine face asta? se întrebă cu voce tare.
Vocea ei răsună goală în dormitor.
Dar răspunsul nu venea. Doar ceasul de pe noptieră ticăia, numărătoarea inversă spre o tragedie pe care numai ea putea să o oprească.
***
Ușa biroului secret scârțâi când Bethany o deschise brusc, revelând un labirint de fotografii și note întinse pe pereți. Giselle sări în picioare de la biroul încărcat cu albume neterminate. Ochii ei, din cauza șocului, erau măriți.
– Beth! Nu trebuia să vii aici!
– Atunci unde trebuia să merg? zise Bethany fluturând fotografia cu Finley în comă. În viitorul tău fals?
Giselle își mușcă buza, cu privirea coborându-se. Pe perete, pozele arătau alternative diferite: Finley singur, Finley fericit, Finley murind într-un accident pe care Bethany îl recunoscu acum.
– Ești sora lui vitregă, nu-i așa?
Giselle încuviință încet.
– Tatăl nostru… nu a recunoscut niciodată existența mea. Dar Finley a fost singurul care m-a iubit.
– Și acum îl controlezi ca pe o marionetă?
– Încerc să-l salvez! izbucni Giselle cu lacrimi curgându-i pe obraji. În viitorul real, el moare singur după ce tu îl respingi. Am creat aceste albume ca să te facă să-l iubești!
Bethany simți cum i se strânge stomacul.
– Și fotografia cu spitalul?
– O avertizare.
Giselle se apropie.
– Dacă alegi să-l părăsești acum, asta va fi soarta lui.
Lumina de la becul singuratic arunca umbre lungi pe pereți, transformând siluetele lor în fantome ale unor viitoruri ce nu s-au întâmplat încă.
***
Ușa biroului se izbi de perete cu un ecou asurzitor. Finley stătea în cadrul ușii, cu respirația grea și părul revărsându-i-se haotic pe frunte. În mâna strânsă în pumn ținea un teanc de scrisori.
– Am primit și eu avertismente, spuse el cu vocea răgușită de emoție.
Bethany își ridică privirea, având ochii umezi de confuzie.
– Ce?
Finley aruncă scrisorile pe podea. Paginile se răspândiră, dezvăluind același scris elegant, de data asta semnând Finley Hunt.
„Nu te apropia de Bethany Jones.”
„Ea va fi cauza morții tale.”
„Fugi cât mai poți.”
– Am crezut că sunt nebun, continuă el mergând cu pași tremurați. Până când am văzut albumele alea… și am realizat că cineva se joacă tot timpul cu noi.
Giselle păli vizibil.
– Nu eu am trimis astea.
Finley se apropie de Bethany, cu degetele lui întinzându-se spre ale ei.
– Dar cine ar avea de câștigat dacă ne-ar separa?
În tăcerea tensionată, un telefon vibră pe birou. Ecranul aprins arăta un mesaj anonim:
„Prea târziu. Mecanismul e deja în mișcare.”
Peretele acoperit cu poze păru să respire în semi-întuneric. Viitorul lor se clătina precum o flacără în vânt.
***
Ploua. Picăturile loveau fereastra ca niște degete nerăbdătoare, în timp ce Bethany stătea în centrul livingului, cu albumele întinse ca un cimitir de viitoruri posibile la picioarele ei. Finley stătea la doar trei pași distanță, suficient de aproape pentru ca tensiunea dintre ei să se simtă ca un curent electric.
– Deci asta e tot? spuse el cu vocea răgușită de emoție. O să lași niște poze și niște scrisori să decidă pentru tine?
Bethany își strânse mâinile, simțind cum răceala deciziei îi cuprinde inima.
– Dacă rămân cu tine, poate vei muri. Dacă plec…
– Atunci voi muri oricum, o întrerupse Finley cu pasul său sfidând distanța dintre ei. Nu în patul ăla de spital, Bethany. Încet, zi după zi, pentru că am știut că există o femeie care ar fi putut să mă iubească și a ales să fugă.
Ochi lui căprui o priveau cu o intensitate care îi topi gheața din suflet.
– Nu poți să schimbi soarta prin frică, șopti el atingându-i fața cu degetele.
Bethany închise ochii, simțind cum ultimul ei zid se prăbușește.
– Atunci o să schimb soarta prin iubire, răspunse ea prinzându-i mâna.
În afara casei, un trăsnet crăpă cerul în două, ca și cum universul însuși protesta împotriva alegerii ei. Dar, pentru prima dată, Bethany nu dădu atenție semnelor.
***
Biroul lui Damien Pierce era un labirint de ecrane și fotografii, cu pereții acoperiți cu imagini ale lor, Bethany și Finley, urmărite ca niște subiecte de experiment. Când ușa se izbi de perete, el tresări, ochii lui verzi oprindu-se pe trio-ul care intră furios.
– Jocul s-a terminat, Damien, răcni Finley cu mâinile strânse în pumni.
Bethany avansă, dezlănțuind valuri de furie rece.
– Toate minciunile, toate manipulările.., doar pentru că el a avut tot ce tu nu ai avut niciodată?
Damien râse, cu un sunet sec și gol.
– Doar voiam să văd dacă iubirea voastră e suficient de puternică să învingă soarta.
Makhi și Giselle blocau ieșirea, cu privirile pline de hotărâre.
– Greșesti, spuse Giselle. Soarta nu e ceva ce poți controla.
În momentul acela, Bethany simți cum tot ce era fals se spulberă. Se întoarse către Finley, găsindu-i deja privirea așteptând-o.
– Crezi în soartă? întrebă el cu vocea lui tremurând.
Ea îi strânse mâna. Zâmbetul ei spulberă ultimele umbre.
– Cred în noi.
Un an mai târziu, lumina soarelui strălucea pe paginile goale ale unui album de nuntă. Albumele din subsol dispăruseră, lăsând în urmă doar un dulap gol și amintirea unei bătălii câștigate împotriva sorții. Giselle și Makhi dansau lângă mireasă, iar Finley șopti „Te iubesc” în urechea soției lui. Începea un viitor scris doar de ei.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
