Să ne gândim la un om incredibil de bogat, un om care are un imperiu. El trăiește într-o vilă închisă, cu ziduri opace, cu supraveghere video omniprezentă. Are propriul avion privat cu care se deplasează după bunul plac și gărzi de corp care îl urmăresc în fiecare secundă a zilei. Viața acestui om este un model de siguranță. El și-a cumpărat protecție, izolare și putere absolută asupra teritoriului său personal. Dar, dacă ieșim din bula lui și luăm în considerare metropola, lumea din afară, imaginea este mult mai puțin reconfortantă. De fapt, este descurajantă și îngrozitoare. Dacă cineva trăiește într-o lume cu mii și mii de indivizi săraci, frustrați, apatici, care reprezintă o masă critică de emoții nesatisfăcute, atunci această iluzie de securitate este doar un strat subțire de lemn de foc așezat peste o gheenă care va erupe în cele din urmă. Căci ce vor face ceilalți oameni săraci? Spre deosebire de acest om, ei nu vor cumpăra protecție pentru ei înșiși. În schimb, ei nu au nimic de pierdut și vor face orice este necesar pentru a-și croi o viață, chiar și cu prețul sacrificării unor milionari ca acest om. În cele din urmă, securitatea nu este reală pentru acești milionari până când toți oamenii săraci nu vor fi eradicați de pe fața pământului.
Psihologia falsului sentiment de siguranță se bazează pe exil. Cei bogați cred că, dacă se pot îndepărta de boală, datorii și distrugere, în sens literal sau figurat, acestea nu li se vor întâmpla. Ei folosesc banii ca pe o barieră, ca pe un câmp de forță translucid. Totuși, la fel ca și câmpurile de forță, aceștia nu protejează de aer, de subteran sau, mai rău, de omenire și de intențiile sale răuvoitoare. Ca țară din lumea a treia, poți avea cele mai bune sisteme de canalizare și progrese medicale. Cu toate acestea, nu poți opri deversarea deșeurilor industriale în râu, care este singura sursă de aprovizionare cu apă a orașului și, în cele din urmă, și a resurselor tale. Poți avea cei mai buni experți, dar nu poți opri un virus care izbucnește în cartierele sărace, fără condiții sanitare adecvate. Un virus nu face discriminări.
Această fragilitate se manifestă la trei niveluri cruciale.
În primul rând, fragilitatea fizică și socială. Atunci când mediul fizic și social rămân intacte, marea majoritate a populației consideră că proiectul este atât de nedrept încât nu este altceva decât un simplu proiect menit să o exploateze sau, cel puțin, să o ignore. Prin urmare, contractul social se prăbușește. Gărzile de corp, legea proprietății private și legea, care protejează cel mai mult populațiile mai bogate, nu sunt susținute de poliție sau de armată, ci de majoritatea tăcută. Dacă oamenii devin suficient de frustrați și deznădăjduiți, simt că nu au nimic de pierdut. Prin urmare, în acel moment, gărzile de corp și zidurile devin obstacole. Fie că este vorba de revolte spontane, de o creștere uluitoare a crimei organizate în rândul populației, de răpiri etc., securitatea personală devine o luptă costisitoare și pierdută din start. Un om bogat nu poate trăi în bogăție când știe că averea sa este principala sursă de furie a celor din jurul său.
În al doilea rând, domnește instabilitatea politică și economică. Inegalitatea extremă nu susține stabilitatea, ci o distruge. Frustrarea în masă dă naștere populismului, extremismului politic și demagogilor care promit să distrugă totul. Chiar dacă nu are loc o revoluție violentă, aceștia pot ajunge la putere prin mijloace democratice și pot implementa politici care se opun direct intereselor elitei: naționalizarea industriilor, impozite confiscatorii sau chiar modificări radicale ale Constituției care elimină protecția proprietății private. La ce folosește o vilă în Hamptons dacă majoritatea, nemulțumită de nedreptatea socială, o pune în pericol, pe motiv că, din punctul de vedere al bunăstării sociale, o astfel de avere ar fi mai utilă dacă ar fi împărțită pentru a calma spiritele? O astfel de avere nu este în siguranță într-o bancă din străinătate, ci în perspectiva unui peisaj politic stabil. Cu toate acestea, stabilitatea politică vine numai atunci când este garantată echitatea socială.
În al treilea rând, există o fragilitate sistemică globală. Sărăcia globală nu este problematică doar pentru că generează războaie locale, ci și pentru că produce instabilitate peste tot: întreruperi în lanțul de aprovizionare, migrație necontrolată și terorism. Cei bogați se bazează pe o ordine globală care funcționează fără probleme. În momentul în care izbucnesc războaie regionale din cauza penuriei de resurse și a disperării, sau când mii și mii de oameni încearcă să migreze din Orientul Mijlociu în Europa din cauza conflictelor, apar noi costuri care se reflectă în prețurile energiei, creșterea forței de muncă și destabilizarea investițiilor străine. Omul bogat care ia un avion privat de la Londra la New York plătește indirect prețul pentru un african sau asiatic sărac, dar prin schimbările pieței și costurile unei încercări de securitate globalizată, este adevărat. Securitatea este indivizibilă. Nu există o bulă de liniște într-o lume a haosului.
Dar care este substitutul practic pentru această formă imaginară și costisitoare de bunăstare? Reducerea sărăciei, nu ca act de asistență socială, ci ca parte necesară a infrastructurii civilizației pentru stabilitate și securitate viitoare.
Dacă bogații ar lua în propriile mâini reducerea sărăciei, atunci ar face-o în interesul lor. În esență, ar realiza că alternativele nu sunt costuri, ci beneficii imediate:
Securitate fiscală: O populație extrem de prosperă se traduce printr-o bază fiscală excelentă. Cei care reprezintă clasa bogată au nevoie de mai puține sarcini pe umeri sau chiar ca impozitele lor să fie utilizate pentru servicii adecvate (școli, autostrăzi, instanțe) de care beneficiază și ei, în loc ca o parte din impozitele lor să fie utilizate pentru a stinge incendii sociale.
Calitatea vieții: o lume fără sărăcie este mai curată (oamenii prosperi cer standarde ecologice mai bune), mai liniștită și mai civilizată. Proprietățile din astfel de comunități au o valoare intrinsecă și continuă. Adevăratul „lux” nu este un zid înalt, ci lipsa necesității de a avea unul.
Securitatea proprietății: Când toți au ceva de pierdut (un loc de muncă decent, o casă, economii), ei sunt cei mai buni protectori ai legii și ai proprietății, la fel ca cei bogați. Oamenii care au ceva de pierdut nu ies în stradă să distrugă. Legitimitatea sistemului este cea mai bună formă de securitate.
Invențiile și piața: fără sărăcie, miliarde de minți și inimi pot deveni creative, producând o serie nesfârșită de inovații și răspunsuri. Bogații vor fi cei care vor monetiza aceste creații, ceea ce le va extinde și mai mult propriile piețe.
Siguranța celui mai bogat om nu rezidă în grosimea ușii sale blindate, ci în grosimea clasei sale mijlocii. Cu cât clasa mijlocie este mai mare, mai bine educată și mai satisfăcută, cu atât baza societății este mai solidă și cu atât sunt mai mici șansele ca o criză sistemică (care va distruge toată averea) să nu se producă niciodată.
În cele din urmă, reducerea sărăciei este o inițiativă socială altruistă în care cei mai bogați se pot implica. Nu există nimic mai avantajos pentru interesele lor într-un joc de autoconservare. A dona bani celor nevoiași sau sistemelor private de securitate înseamnă a salva o ambarcațiune care se scufundă, dar folosind o găleată. A dona timp și resurse pentru eradicarea sărăciei, prin educație universală, sănătate publică și acces la oportunități economice, înseamnă a repara ambarcațiunea.
Securitatea pe care elita privilegiată speră să o cumpere este un bun public. Nu este ceva ce poți achiziționa pentru tine. Fie toată lumea o are, fie nimeni nu o are. Aprecierea acestui fapt nu este naivă, ci este cea mai inteligentă (și cea mai sigură) modalitate de a-ți proteja bunurile și viața. Este timpul să dărâmăm gardurile metaforice și să creăm o bază accesibilă tuturor. Acesta nu este un ideal fantezist, ci o necesitate practică disperată pentru a salva civilizația noastră și, mai important, pentru a salva dreptul elitei privilegiate la securitate reală.
Autor: Claudiu Neacșu
