În povestirea „Adâncurile de mai jos” (care se citește între două stații de metrou, în circa zece minute), un bărbat se trezește din somn și descoperă cu stupoare că întregul său oraș a fost transportat pe fundul oceanului.
„Adâncurile de mai jos”
Autor: Claudiu Neacșu
Litthavre era un oraș vechi de câteva secole, construit pe un recif masiv de corali. Era aflat destul de aproape de nivelul mării.
În seara aceea, Litthavre era învăluit într-o liniște calmă. Cerul înstelat se oglindea în râul care curgea prin mijlocul orașului. Luminile calde ale felinarelor se reflectau în vitrinele magazinelor. Străzile erau pline cu oameni care se plimbau relaxați. Aceștia discutau aproape în șoaptă. Erau bucuroși că puteau trăi încă o zi în orașul lor, în orașul care le era așa de drag.
Deodată, o vibrație profundă străbătu orașul. Pământul se cutremură sub picioarele locuitorilor săi. Din mijlocul trecătorilor izbucni un murmur de panică.
Un bărbat își strânse lângă el copilul și zise:
– Ai simțit asta?
O femeie se uită neliniștită în jurul ei, apoi, cu voce tremurândă, zise:
– Da… Parcă venea de undeva din adâncuri.
Cerul de deasupra trecătorilor se întunecă brusc. În clipa următoare, un vânt rece se abătu peste oraș. Oamenii încercau să își dea seama ce se întâmplă. Spre groaza lor, ei văzură cum orașul Litthavre începe să se scufunde încet, ca într-un vis.
Nu trecu mult timp până când orașul alunecă sub suprafața mării. Toți locuitorii orașului, panicați, așteptau ca apa să îi inunde și să îi ucidă.
…
Elliot deschise ochii cu greu. Se simțea ciudat de amețit și de dezorientat. Merse la fereastră și văzu că deasupra orașului era un fel de dom translucid, o cupolă strălucitoare, ca o coajă subțire. Îl miră și liniștea apăsătoare, fiindcă el era obișnuit ca zgomotul orașului să îl trezească în fiecare dimineață. Următorul lucru care îl miră la fel de mult era întunericul care învăluia orașul.
– Ce… Ce se întâmplă? murmură Elliot, frecându-și ochii.
Se îmbrăcă repede și ieși în stradă. Aici deja se strânseseră foarte mulți oameni, care vorbeau și gesticulau agitați. Toți aveau chipurile întunecate din cauza panicii. Unii chiar începuseră să plângă.
– Suntem sub apă! șopti o femeie.
Un bărbat îi explică lui Elliot:
– Deasupra noastră se află cupola aia… Ea ne menține în viață.
Elliot simți o gheară de frică și zise:
– Dar oxigenul pe care îl avem acum aici se va termina, până la urmă. Și ce vom face atunci? Trebuie să găsim o soluție!
Un alt bărbat îl privi cu neîncredere pe Elliot și îi zise:
– Și ce putem face? După cum vezi, suntem pe fundul oceanului.
– Trebuie să încercăm să ieșim de aici, zise Elliot. Cine e cu mine?
…
În timp ce, folosindu-se de lumina lanternelor, străbătea străzile întunecate, Elliot făcea eforturi să își amintească detalii cât mai multe despre veche bază submarină. În copilăria lui auzise povești despre această relicvă abandonată din vremuri demult apuse.
Elliot, însoțit de un grup mic de orășeni, se opri în fața unei structuri masive, pe care o acoperiseră alge și corali vechi.
Cu o scânteie de speranță în ochi, Elliot zise:
– Iat-o! Cred că am ajuns!
Câțiva bărbați împinseră ușa metalică și uriașă. Aceasta cedă cu un scârțâit sinistru. Grupul intră într-o încăpere mare, în care se aflau foarte multe echipamente ruginite.
– Unde sunt submarinele? întrebă un bărbat.
Elliot, pe un ton dezamăgit, spuse:
– Sunt acolo…
– Dar, zise bărbatul, eu văd doar niște carcase distruse. Parcă ar fi jucării împrăștiate pe aici.
– Așa e. Nu… Nu e nimic funcțional.
O femeie începu să caute cu frenezie printre resturi și zise speriată:
– Poate există pe aici ceva care să funcționeze!
Elliot simți cum povara responsabilității apasă tot mai greu peste el. Își plimbă privirea peste epava bazei, își adună curajul și, după o clipă de tăcere, spuse:
– Vom găsi altă cale. Asta e doar o piedică, dar nu renunțăm acum.
…
Jaden Garcia, îmbrăcat impecabil și cu o privire hotărâtă, stătea în mijlocul pieței centrale. Oamenii din mulțime, atrași de vocea lui clară și de siguranța cu care vorbea, îl priveau fascinați.
Jaden ridică o mână. Se făcu liniște.
– Ascultați-mă! spuse Jaden. Elliot vrea să găsim soluții practice. Însă eu cred că salvarea noastră este în altă parte. Salvarea noastră este acea perlă mitică. Ea este la fel de veche ca oceanul. Da, ea ne poate salva cu adevărat!
Cineva din mulțime spuse cu o voce sceptică:
– O perlă?
Jaden își îndreptă privirea asupra celui care vorbise și spuse:
– Da, o perlă! Așa spun legendele. Se află ascunsă în adâncuri și are puterea de a ne aduce la suprafață. Fără ea, eforturile lui Elliot sunt zadarnice!
Un murmur de neîncredere începu să circule prin mulțime. Cineva strigă:
– Eu merg cu Jaden! Ce alegere avem?
Elliot se afla undeva la marginea acestei mulțimi. Auzind cuvintele lui Jaden, strânse din dinți. Făcu un pas în față și zise:
– Jaden, sunt doar legende! Avem nevoie de soluții reale, nu de mituri! Dacă ne concentrăm pe fantezii, pierdem timpul prețios care ne-ar putea salva.
Jaden zâmbi rece și zise:
– Timpul e deja pe sfârșite, Elliot. Cine vrea să se salveze, să vină cu mine!
…
Se auzi un bubuit adânc și care cutremură întregul oraș. Oamenii începură să țipe și să alerge panicați. În bezna oceanului se contură o siluetă masivă.
Elliot, prin cupola transparentă care acoperea orașul, văzu uluit tentaculele lungi și solzoase care se încolăceau. Din când în când, cu furie, acestea loveau structurile fragile.
Lângă Elliot se aflau Keith Williams, un vechi prieten de-al său, și Sophie Morales, o tânără specializată în biologie marină. Elliot își apucă lanterna și, înainte de a începe să alerge spre baricadele improvizate, spuse către Keith și Sophie:
– Repede! Trebuie să facem ceva!
Keith, sub presiunea momentului, încărcă o armă improvizată, pe care o întinse spre Elliot. Acesta, privind spre creatura uriașă, mormăi:
– Nu știu cât o să țină astea. Dar e mai bine decât nimic.
Sophie avea ochii măriți din cauza panicii. Ea veni mai aproape de Elliot și zise:
– E o creatură din adâncuri… E posibil să fie un uriaș cefalopod! Ar putea reacționa la lumină puternică. Dacă o orbim, poate se retrage.
Elliot o privi recunoscător pe Sophie, îi zâmbi scurt și îi zise:
– E o idee bună! Keith, luminează cu toate lanternele spre ea!
Tentaculele loviră din nou și distruseră o porțiune dintr-o clădire. Oamenii țipară din nou, cuprinși de panică.
…
Strategia cu lanternele îndreptate spre creatura marină se dovedi a fi de succes. Creatura, surprinsă, se retrase și se îndepărtă de oraș, dispărând în hăurile oceanului.
După două zile, Elliot pășea în sala întunecată a unei vechi clădiri abandonate. Cu inima bubuind, ajunse într-un loc în care o văzu pe Sophie legată de un stâlp. Jaden stătea în fața ei și îl privea provocator pe Elliot.
Încercând să își păstreze calmul, Elliot zise către Jaden:
– Las-o în pace! Nu are niciun sens ceea ce faci sau vrei să faci.
Jaden zâmbi rece și spuse:
– Sophie știe mai multe decât lasă să se vadă, Elliot. Ea e cheia spre perlă și spre salvarea noastră!
Sophie, cu chipul plin de o îndârjire calmă, îl privi pe Elliot. Îi spuse lui Jaden:
– E doar un mit. Nu va funcționa, însă tu refuzi să înțelegi asta!
– Jaden, renunță! spuse Elliot. Mai avem o șansă dacă lucrăm împreună, dar nu așa!
– Fiecare secundă contează, spuse Jaden. Dacă trebuie să aleg între visul meu și viața ei, o voi face fără să clipesc.
– Nu vei trece de mine, Jaden, spuse Elliot stăpânindu-și furia. Vom salva orașul, dar nu prin sacrificii oarbe.
…
Elliot se îndreptă spre Sophie, cu intenția clară de a o elibera. Însă Jaden se aruncă imediat asupra lui Elliot, într-un atac violent. Elliot abia avu timp să se ferească de lovitura care se părea că avea să fie extrem de puternică.
– Oprește-te, Jaden! strigă Elliot. Nu vezi că ne distrugi pe toți?
Însă Jaden nu voia să se oprească. Privirea lui era îngustată. Ochii lui erau încăpățânați. Fiecare gest pe care îl făcea arăta că el este determinat să își atingă prin forță scopul. Hotărârea lui de a învinge era feroce.
Jaden încercă să îl prindă de umăr pe Elliot, zicându-i:
– Dacă nu ai puterea să faci ce trebuie, Elliot, atunci stai deoparte!
Cu o mișcare rapidă, Elliot se eliberă din mâinile lui Jaden. Folosindu-și greutatea trupului, îl împinse și el pe Jaden. Apoi, într-o fracțiune de secundă, amândoi se opriră. Acum se priveau față în față, plini de încrâncenare.
Cu o disperare calmă în voce, Elliot zise:
– Jaden, gândește-te! Dacă găsim o soluție împreună, chiar putem salva orașul. Nu te încăpățâna să crezi în fantezii!
Ezitând pentru prima dată, Jaden zise:
– Spui asta doar ca să mă întorci împotriva scopului meu…
– Nu, zise Elliot, spun asta pentru că e ultima noastră șansă, Jaden! Hai să terminăm lupta asta și să facem ce trebuie. Pentru toți.
…
În timp ce Elliot stătea față în față cu Jaden, Keith și un grup de orășeni se aflau lângă un generator de oxigen improvizat. Keith își șterse sudoarea de pe frunte și zise către orășenii adunați în jurul său:
– Gata, generatorul funcționează! Am reușit să-l pornim!
Oamenii izbucniră într-un murmur de ușurare. Cineva din grup, cu vocea tremurând din cauza fricii, zise:
– Cât timp vom avea la dispoziție?
Keith își aruncă privirea spre cilindrii improvizați de aer. Făcu în minte un calcul rapid, apoi zise:
– Poate câteva ore… E destul cât să ne organizăm și să fim pregătiți pentru orice.
Chiar în acel moment, un vuiet sinistru răsună în depărtare. Din întunericul adâncului se întrezăriră creaturi cu tentacule masive. Acestea se îndreptau amenințător spre oraș.
Cineva din grup țipă:
– Vine din nou!
Panica se răspândi iute printre oameni.
Keith, dându-și seama că trebuie să calmeze rapid mulțimea, ridică o mână. Zise:
– Ascultați-mă! Nu putem fugi. Dar putem lupta. E orașul nostru și e ultima noastră șansă. Oricine poate ajuta, trebuie să o facă acum!
Oamenii începură să se mobilizeze. Unii încărcau arme improvizate. Alții montau scuturi formate din resturi de metal. Toți se pregăteau pentru apărarea orașului.
…
Elliot și Jaden înaintau printre ruinele vechii structuri, respirând greu și atenți la fiecare pas pe care îl făceau. Sophie, eliberată, mergea alături de ei. Zgomotul orașului asediat în depărtare îi făcea să se simtă tot mai tensionați.
Sophie, după ce ajunse lângă o secțiune de perete acoperit cu vegetație marină, zise:
– Mecanismul ar trebui să fie aici.
Elliot și Jaden începură să curețe rapid locul. Descoperiră un panou masiv de bronz. Acesta era încrustat cu multe simboluri misterioase.
Jaden împinse o manetă masivă și zise:
– Dacă asta chiar funcționează, va fi ca un motor vechi cu reacție. Elliot, ești pregătit?
– Pregătit, spuse Elliot dând încrezător din cap. Acum trebuie să lucrăm împreună. Doar așa mai avem vreo șansă.
Elliot și Jaden priviră scurt unul spre celălalt. Apoi împinseră simultan mecanismele de activare.
Deodată, o vibrație puternică se răspândi în jur. Întreaga structură începu să vibreze.
Sophie, plină de bucurie, strigă:
– Merge! Funcționează! Chiar funcționează!
Orașul începu să se zguduie. Valuri de energie se propagară în adâncuri. Aceste valuri începură să împingă structurile în sus, spre suprafață. Presiunea scădea cu fiecare secundă care trecea. Lumina începea să pătrundă prin apele oceanului, din ce în ce mai clară și mai puternică.
…
Orașul Litthavre se ridicase în lumina dimineții. Străzile erau pline cu noroi. Multe clădiri aveau semne de uzură. Însă erau intacte.
Surprinși și recunoscători, locuitorii orașului priveau în jurul lor. Se bucurau pe îndelete de aerul proaspăt de la suprafață. În unele locuri se mai puteau vedea rămășițele luptelor care avuseseră loc. Însă sentimentul de victorie era predominant.
Elliot stătea alături de Keith, amândoi privind la oamenii care, încetul cu încetul, reveneau la viața lor normală, la activitățile obișnuite.
Zâmbind obosit, dar mândru, Keith zise:
– Uite-i cum lucrează împreună. Când am mai văzut așa ceva?
– Poate niciodată, răspunse Elliot. Toată viața mea am trăit aici, dar abia acum simt că Litthavre înseamnă ceva… mai mult.
Sophie se apropie de Elliot și Keith. Ea arătă spre un grup de orășeni care reparau o clădire și zise zâmbind:
– Am supraviețuit adâncurilor. De acum, orice altceva pare… simplu. Parcă prea simplu…
Elliot simți un val de liniște și îi zâmbi lui Sophie. Spuse:
– Au fost multe căutări… Am fost nevoiți să luptăm și să facem unele sacrificii. Însă toate acele suferințe ne-au adus orașul înapoi. Și nu doar atât. Suntem acum mai mult decât un oraș. Suntem o familie.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
