Există momente când omul, oricât de prins ar fi în măruntele lui preocupări zilnice, ridică ochii către cer și simte fiorul neliniștii. Nu frumusețea stelelor îl copleșește, nu ordinea constelațiilor pe care astrologii antici le-au botezat cu nume de zei și animale fabuloase, ci strania lor indiferență. Cerul, care în copilăria noastră era un decor al basmelor și un rezervor de promisiuni, devine brusc un spațiu înfiorător prin tăcerea lui. Universul este imens, dar nu doar imens: este rece, tăcut, lipsit de intenție. Iar această lipsă de intenție ne lovește mai tare decât orice limită. Pentru că, dacă ar exista o limită, ar exista și un sens. Și, odată cu sensul, ar exista o justificare pentru micimea noastră. Așa însă, rămâne doar abisul. Și atunci apare întrebarea care nu mai lasă somnul liniștit: ce înseamnă omul, acest scurt licăr de conștiință, în oceanul timpului și al spațiului? Cum se justifică ambițiile, vanitățile, construcțiile sale, când totul este înconjurat de o nemărginire sinistră, care nu-l bagă în seamă și nici nu-l va pomeni vreodată?
Nimic nu ne tulbură mai mult decât ideea de spațiu infinit. În fața infinitului rămânem lipsiți de apărare. Nu există repere. Nu există un „dincolo” unde să se oprească totul, nu există o margine la care să ne putem odihni privirea. Este un deșert cosmic, unde distanțele sunt atât de uriașe încât măsurătorile omenești devin ridicole. Ce valoare mai are „kilometrul”, când galaxii întregi se numără în ani-lumină? Ce valoare mai are „clipa”, când timpul se scurge în miliarde de ani cosmici? Lumina însăși, cea mai rapidă dintre realitățile cunoscute, are nevoie de mii, milioane, miliarde de ani ca să străbată acest abis. Și totuși, în fața acestei imensități, omul nu se resemnează. Se uită la hărți, la telescoape, trimite sonde spațiale ca niște mesaje în sticle aruncate în ocean, convins că undeva, cineva, ceva îi va răspunde. Dar poate că răspunsul este chiar tăcerea. Ce sens mai are atunci măsura pasului nostru, clipa trăită, efortul de a ridica o clădire, de a scrie o carte, de a iubi sau de a urî, când toate acestea se petrec într-un punct invizibil dintr-un univers nepăsător? Și totuși, paradoxal, exact de aici începe tragedia spiritului omenesc: să simtă că este chemat să înfrunte ceva ce nu poate înfrunta. Să știe că lupta e pierdută dinainte și totuși să continue. În asta stă demnitatea lui și totodată ridicolul lui.
Dar, dacă spațiul este neliniștitor prin lipsa lui de margini, timpul este și mai cumplit, pentru că ne este personal. Dacă universul e rece, timpul e crud. El nu doar că trece, dar șterge. Tot ce iubim, tot ce clădim, tot ce suntem, este sortit să se degradeze, să se topească. Nimic nu rezistă. Chiar și amintirile, care par intangibile, se estompează, se deformează, se pierd. Moartea nu e doar un accident individual, e o lege cosmică ce dizolvă totul în neant.
Civilizații întregi au apărut și au dispărut, lăsând în urmă ruine și legende. Mari imperii, care păreau nemuritoare, s-au prăbușit în praful istoriei, cu toată pompa lor, cu toată gloria lor. Oameni geniali, înzestrați cu forța de a crea lumi de gândire, au fost înghițiți de uitare, iar operele lor zac, prăfuite, pe rafturi unde nu le mai citește nimeni. Ce rămâne din toate acestea? În cel mai bun caz, o piatră cu nume șters de ploi, un fragment de text, o amintire prăfuită în biblioteci. Și totuși, din când în când, redescoperim un manuscris, un templu, o sculptură și ne emoționăm, ca și cum am smulge din ghearele timpului o bucățică de eternitate. Dar eternitatea adevărată nu se lasă cucerită.
Și totuși, omul se încăpățânează. În fața evidenței morții, a dispariției inevitabile, el vrea să lase ceva în urmă. Ambiția spiritului omenesc nu are măsură. Vrea să cucerească universul, să înțeleagă infinitul, să sfideze timpul. A construit calendare, observatoare, catedrale, biblioteci, a încercat să pună ordine în haosul stelelor și să dea nume stelelor care nici nu știu că există. Și aici se naște contradicția: între micimea reală și setea de absolut.
Să privim sincer: ce poate omul? Construcțiile lui, oricât de mari, sunt fragile. Marile orașe pot fi distruse de un cutremur sau de o bombă. Opera de artă, pe care o socotim eternă, se degradează, se arde, se fură, se pierde. Chiar și marile idei, sistemele filosofice, teoriile științifice, toate au o durată, toate sunt înlocuite, toate se dovedesc, mai devreme sau mai târziu, incomplete. Ce părea absolut într-un secol devine ridicol în altul.
Însă fiecare generație trăiește cu iluzia că e diferită, că a ajuns „mai aproape de adevăr”. În realitate, ne învârtim într-un cerc, dar ne place să credem că e o spirală ascendentă. Ambiția omului de a cuceri universul este deșartă nu pentru că ar fi lipsită de rezultate imediate, căci da, omul a inventat roata, a cucerit aerul, a pășit pe Lună, ci pentru că, în raport cu imensitatea spațiului și timpul necruțător, toate aceste rezultate se dizolvă ca niște valuri pe nisip. Ce rămâne, dincolo de faptele noastre, este doar întrebarea.
Ce contează, la scara miliardelor de ani, că un om a fost împărat sau cerșetor, că a scris un poem sau a ridicat o armată? Din perspectiva timpului cosmic, totul este egal cu zero. Și totuși, din perspectiva clipei trăite, diferența e uriașă. Pentru că, deși universul nu contabilizează, noi contabilizăm. Și asta face ca povara să devină paradox: totul e egal cu zero și totuși nimic nu e egal cu zero.
Aici se ascunde tragedia: omul știe că e muritor, dar nu poate trăi ca și cum ar fi muritor. Are nevoie să creadă că lasă urme. Are nevoie să creadă că există un sens. Aici intervin filosofia și arta. Ele nu sunt altceva decât încercări de a îmblânzi această spaimă, de a o transforma în ordine, de a face din absurd un scenariu suportabil. De aceea filosofii vorbesc despre idei eterne, artiștii despre posteritate. E o luptă cu evidența, însă fără ea am înnebuni.
Dar spaima rămâne. Și, odată cu ea, orgoliul. Orgoliul de a sfida infinitul, de a înfrunta timpul, de a spune: „Da, sunt mic, dar exist. Iar în existența mea mică e o forță pe care infinitul nu o poate anula.” Din acest orgoliu s-au născut piramidele, catedralele, poemele, teoriile științifice. Din acest orgoliu s-a născut întreaga cultură umană. Orgoliul e ridicol și totuși este salvator. Este ridicol pentru că nu poate câștiga împotriva infinitului. Este salvator pentru că, fără el, am fi reduși la tăcere de spaima absurdului.
Să fie oare deșartă această ambiție? Nu cumva tocmai în ea stă măreția omului? Nu în rezultate, ci în efort. Poate că universul nu are nevoie de noi. Poate că timpul nu are milă. Dar faptul că știm asta și totuși mergem înainte, că visăm, că inventăm, că iubim, că luptăm, nu este oare o victorie împotriva absurdului? Poate că adevărata noblețe nu este să biruiești, ci să lupți cu știința că vei fi biruit.
Dacă nimic nu are sens, atunci faptul că noi ne încăpățânăm să-i dăm unul, chiar și provizoriu, chiar și fragil, e un act de curaj. Ambiția deșartă a spiritului omenesc devine, paradoxal, unica formă de noblețe. Căci dacă nimicul este destinul, atunci actul de a umple cu semnificație acest nimic, fie ea și iluzorie, este singura victorie posibilă.
Camus spunea că omul trebuie să și-l imagineze pe Sisif fericit. Împinge bolovanul, îl știe sortit să cadă, dar în fiecare clipă în care urcă muntele există demnitate. Așa e și omul: știe că va pieri, știe că universul e indiferent, știe că timpul îl va șterge, dar trăiește, creează, visează. Știe că nu cucerește nimic și totuși se comportă ca un cuceritor. Știe că nu lasă nimic etern și totuși scrie, iubește, moare ca și cum eternitatea ar fi la îndemână.
Această revoltă împotriva nimicului e singura dovadă că omul contează. Nu pentru univers. Nu pentru timp. Ci pentru el însuși. Și poate că tocmai această inutilitate, transformată în încăpățânare, este definiția noastră. Suntem ființe care știu că pierd, dar care nu încetează să joace. Și în jocul acesta, chiar dacă nu câștigăm niciodată, se află singura noastră victorie.
”Nimic nu ne tulbură mai mult
decât ideea de spațiu infinit. În
fața infinitului rămânem lipsiți
de apărare. Nu există repere.
Nu există un «dincolo» unde
să se oprească totul,
nu există o margine la care
să ne putem odihni privirea.”
Claudiu Neacșu
Prozator, eseist
Sursa: Revista Culturala Leviathan
Femeie mergând în fața unei oglinzi infinite