În povestirea „Vocea apelor” (care se citește în circa 10 minute, într-o pauză de cafea) este vorba despre un val oceanic simțitor și care încearcă să-i comunice unui om sentimentele sale.
„Vocea apelor”
Autor: Claudiu Neacșu
Soarele dimineții lumina plaja din Oahu. De undeva dinspre linia orizontului porneau valuri care, după ce parcurgeau albastrul nesfârșit al apei, ajungeau la țărm și se izbeau de el.
Chris Wood stătea pe un ponton, în fața clădirii modeste a unui centru de cercetare. Chris era un bărbat cu vârsta de 40 de ani. Avea părul castaniu deschis și un chip aspru. Era îmbrăcat cu o cămașă albă subțire și pantaloni scurți. Cu voce tremurată, privind la jurnalul pe care îl ținea în mână, zise:
– Sarah… Îmi pare rău… Dacă aș fi putut face ceva…
Chris duse la piept jurnalul plin de notițe și îl strânse ușor. Privi apoi la valurile care se îndreptau spre el. Timp de câteva clipe, avu impresia că valurile se ridică ușor, ca și cum oceanul ar fi vrut să-i comunice ceva. Însă el alungă repede acest gând. Un sunet venit dinspre clădirea centrului de cercetare îi întrerupse momentul de mică reverie.
– Chris, spuse vocea care venea dinspre centrul de cercetare, sunt pregătite datele pentru ziua de azi. Vrei să le vezi?
– Vin îndată, zise Chris cu voce tare.
Timp de o clipă, Chris aruncă o privire spre ocean, apoi se întoarse spre clădirea centrului de cercetare.
…
Pe chipul lui Chris se putea citi o tensiune tot mai mare, în timp ce el stătea cu privirea îndreptată spre monitoarele pe care clipeau tot felul de date cu privire la mișcarea valurilor. Pereții laboratorului centrului de cercetare erau acoperiți cu grafice și hărți ale oceanului. Senzori speciali captau fiecare fluctuație a mișcării valurilor.
Pe unul dintre monitoare, Chris văzu că fluxul de date devenise neobișnuit. Vorbi pentru sine:
– Ce-i asta?… N-am mai văzut așa ceva.
Chris începu să apese cu frenezie pe taste. Imaginea de pe monitor se mări.
– Nu poate fi real…, murmură Chris.
În laborator intră Eduardo Foster, un asistent tânăr. Acesta văzu starea de agitație a lui Chris, așa că zise:
– Ce s-a întâmplat? Arăți de parcă ai văzut o fantomă.
– Uită-te la asta, zise Chris arătând spre monitor. Valul ăsta… pare că are un ritm. E ca și cum ar… cânta.
Eduardo privi la ecranul indicat și zise:
– Ai mai văzut așa ceva până acum?
– Niciodată, zise Chris. Tocmai asta e ciudățenia.
De la un alt monitor se auzi un scurt semnal de alertă. Chris privi la acel monitor și zise:
– Valul ăla se apropie rapid de coastă. Trebuie să avertizăm autoritățile. Dacă e ceva în neregulă cu valul ăsta, insula e în pericol.
…
Secretara îi întâmpină cu amabilitate pe Chris și Eduardo și îi conduse în biroul primarului. Knox Martin, primarul din Oahu, era un bărbat în jur de 50 de ani, cu un aspect îngrijit și o privire arogantă.
– Domnule primar, spuse Chris încercând să își controleze vocea, un val neobișnuit se apropie acum de insulă. Trebuie să opriți imediat orice fel de activitate pe coastă.
Knox se uită la Chris cu o privire plictisită și spuse:
– Eu știu că ești un om de știință respectat. Un val periculos?… Așa ceva nu poate să existe aici. Azi nu am chef și timp pentru astfel de fantezii.
Chris se strădui să își mențină calmul.
– Însă avem date foarte clare, domnule primar. Este un val care se comportă bizar, ca și cum ar fi conștient… Dacă nu acționăm urgent…
– Destul, spuse ferm Knox. Trebuie să te oprești. Eu înțeleg că te pasionează foarte mult munca ta. Însă nu putem opri totul doar pentru o anomalie. Nu putem să întârziem lucrările pe care le avem pe țărm. Discuția noastră s-a încheiat.
Eduardo îi șopti lui Chris:
– Hai să plecăm. Nu are rost să insistăm.
…
Cerul zilei începu să se întunece, anunțând furtuna care se apropia.
Charlotte Taylor, o femeie de 35 de ani, cu o privire inteligentă și părul prins în coc, intră în laboratorul centrului de cercetare. Ea începu să privească monitoarele și se opri în dreptul monitorului care afișa datele neobișnuite.
– Chris, spuse curioasă Charlotte, am auzit că se întâmplă ceva ciudat aici. Ce-i cu datele astea de pe ecran?
Chris, concentrat și fără să își ia ochii de la ecran, zise:
– Este valul Kai. Așa l-am numit. Uită-te aici, la tiparul ăsta. Așa ceva nu e normal.
Fascinată de ceea ce vedea pe ecran, Charlotte zise:
– Pare un fel de… ritm, un cod… cu care să comunice. Dar valurile nu fac așa ceva!
– Asta zic și eu. Însă am mai observat ceva. Valul începe să interacționeze cu echipamentul nostru…
– Cum adică?
– Pare că vrea să manipuleze citirile de date. E ca și cum ar încerca să ne împiedice să avertizăm pe cineva.
– Uluitor. Valul are un scop. Dar care e scopul lui? Am putea să-l oprim?
– Nu putem să-l oprim.
– Atunci, poate că există o cale prin care să-i răspundem…
…
Charlotte, Chris și Eduardo se îndreptară spre heliportul improvizat lângă clădirea centrului de cercetare.
Vântul bătea cu putere, valurile erau agitate, iar cerul era acoperit cu nori grei. Elicopterul era gata de decolare, cu rotorul învârtindu-se încet.
Cei trei urcară în elicopter. Chris mai verifică o dată echipamentul de monitorizare, dorind să fie sigur că acesta este fixat bine în elicopter. Eduardo, lângă el, mai verifică o dată instrumentele și spuse cu voce tare, ca să acopere zgomotul rotorului:
– Totul este pregătit. Însă, după cum vedeți, Kai se apropie mai repede decât am crezut noi. Trebuie să fim rapizi.
– Nu avem de ales, zise Chris. Dacă nu obținem datele, nu știm ce vrea Kai de la noi.
Charlotte puse o mână pe umărul lui Chris și îi zise cu fermitate:
– Vom reuși! Sunt și eu alături de voi. Pornim?
Pilotul, un bărbat foarte experimentat în conducerea elicopterului, se concentră la comenzile pe care le avea de făcut.
După ce se ridică deasupra centrului de cercetare, elicopterul se îndreptă spre ocean și continuă să înainteze, având sub el valurile agitate.
Chris vorbi în microfon:
– Fiți pregătiți să captați orice fel de anomalie, orice fel de schimbare. Haideți să-l cunoaștem pe Kai!
…
Elicopterul ajunse drept în mijlocul furtunii și începu să se clatine periculos. Ploaia continua să cadă torențial peste valurile furioase ale oceanului.
Eduardo, stând foarte aproape de marginea deschisă a elicopterului, făcea eforturi să monitorizeze datele, fiind vizibil foarte încordat.
În dreapta lui Eduardo stătea Charlotte, care, scrutând valurile, încerca să descifreze mesajele codate în ritmul lor. Lângă pilot stătea Chris, foarte tensionat și el.
– Chris! strigă Eduardo. Kai pare să interfereze cu senzorii. Este imposibil să mai obțin date clare.
– Fă tot ce poți! strigă Chris. Trebuie să rămânem aici până avem suficiente informații.
Deodată, un fulger străbătu cerul și lovi elicopterul. Se auzi în aer un bubuit asurzitor, iar elicopterul se zgâlțâi cu putere. Eduardo se trezi aruncat și lovit de marginea elicopterului. Instrumente și cabluri se împrăștiară peste tot.
Rănit, Eduardo încercă zadarnic să se agațe de marginea elicopterului. Chris se aruncă spre el și îl prinse în ultima clipă de braț. Deși făcea eforturi mari, Chris simțea că nu mai poate să-l țină mult pe Eduard, care, fiind inconștient de la lovitura primită, risca să cadă în apele învolburate.
Charlotte se prinse bine în centura de siguranță și îl ajută pe Chris să-l tragă pe Eduardo înapoi în elicopter.
Pilotul, cu voce gravă, zise:
– Furtuna se intensifică. Trebuie să ne întoarcem chiar acum la centru!
…
Cu greu, elicopterul reuși să găsească o bucată de pământ pe care să poată ateriza. Furtuna răvășise centrul de cercetare, care acum era o epavă. Peste tot, de-a lungul țărmului, erau împrăștiate echipamente și resturi din clădire.
Primarul Knox Martin, însoțit de o echipă de reporteri și oficiali, sosise deja la fața locului.
– Din păcate, spuse Knox către reporteri, acești oameni de știință au fost imprudenți. Iată unde s-a ajuns dacă au ignorat avertismentele.
Chris se apropie furios de Knox și îi zise:
– Imprudenți? Eu v-am avertizat. Însă ați ignorat mesajul meu.
Knox își păstră calmul și zise:
– E mai bine să lași autoritățile competente să se ocupe de problema asta.
Chris se simți dintr-o dată copleșit și înfrânt. Charlotte veni lângă el, îl prinse de braț și îi zise cu o voce liniștitoare:
– Nu s-a terminat. Gândește-te că noi avem încă datele. Încă putem să-l înțelegem pe Kai și să-l oprim.
– Ai dreptate, zise Chris. Nu s-a terminat.
…
În timpul nopții, în micul refugiu improvizat într-un colț al centrului de cercetare, Charlotte analiza la laptop datele recuperate din timpul zborului cu elicopterul. Eduardo, rănit și stând pe un pat improvizat, o privea tăcut. Chris, încordat și cu mâinile încleștate, stătea pe un scaun lângă Charlotte.
– Aici e ceva…, spuse Charlotte. Pare a fi un tipar, dar eu cred că e ceva mai mult. Parcă ar fi o… melodie.
– Melodie? zise încruntat Chris.
– Uită-te la graficele astea. Frecvențele normale se afișează separat de cele anormale. Kai pare că ne trimite un fel de mesaj, dar plin de emoție…
– Kai…, zise Chris făcând ochii mari, nu vrea să ne distrugă. Poate că vrea să ne spună ceva legat de… Sarah. Pe ea a ucis-o un val ciudat, în urmă cu cinci ani.
– Știu. Îmi pare rău, Chris. Încă te urmăresc amintiri dureroase. Însă trebuie să decodificăm mesajul acesta. Trebuie să-i putem răspunde lui Kai și să schimbăm cursul furtunii.
Chris o privi pe Charlotte adânc în ochi și îi zise:
– Situația e gravă. Înțeleg. Trecutul nu mai poate fi schimbat. Hai să ne apucăm de treabă. Nu avem deloc timp de pierdut.
…
Eduardo, deși încă era slăbit, le oferea asistență de la distanță lui Chris și Charlotte, care lucrau din greu în fața calculatorului și a echipamentelor. Scopul lor era să descopere combinația dintre înțelegerea acusticii oceanice și sistemul de predicție a valurilor.
Chris ajustă un cablu și zise către Charlotte:
– Trebuie să captăm semnalul principal, apoi să-l amplificăm prin transmițătoarele de coastă. Așa putem să trimitem înapoi un răspuns clar.
– Exact, zise Charlotte. Însă trebuie atenție, să nu greșim frecvențele. Amintește-ți că asta nu e o comunicare oarecare. E ca un dialog între două ființe… Iar valul pare să fie o ființă.
Cu voce slabă, din spatele unui monitor, Eduardo zise:
– Am reușit să stabilizez transmisia. Voi ce faceți? Sunteți siguri că putem merge mai departe?
Chris zise către Eduardo:
– E singura noastră șansă. Trebuie să avem încredere în Kai. El nu vrea să ne distrugă.
Charlotte mai făcu niște ajustări la program, apoi apăsă câteva butoane. Mesajul era pregătit pentru a fi expediat.
– Gata, spuse Charlotte. A venit timpul adevărului. În curând vom afla dacă ne va asculta Kai.
Chris apăsă pe butonul care declanșa expedierea către ape a mesajului pe care ei îl pregătiseră.
…
În timp ce furtuna începea să se domolească, melodia specială pe care Chris și Charlotte o transmiseseră se răspândea prin apele oceanului.
Soarele răsărea la orizont, iar cerul, încă având pe el nori, începea să se lumineze.
Chris, Charlotte și Eduardo stăteau pe țărm și priveau oceanul. Valurile erau din ce în ce mai calme. Vântul își înceta urletul.
Chris, uimit și cu ochii în lacrimi, zise:
– Uitați-vă. E ca un spectacol acvatic. Apa dansează. Kai ne ascultă și nu vrea să ne facă rău. De fapt, el tot timpul a încercat să ne protejeze.
– Da…, spuse Charlotte cu vocea plină de admirație. Kai tocmai a răspuns la iubirea pe care tu ai împărtășit-o cu Sarah…
– Kai, zise Chris, a simțit iubirea mea… Kai nu e doar apă. Kai e viu…
Eduardo zâmbi fericit și zise:
– Am reușit. Am comunicat cu oceanul. Priviți acum valul! Pare că face o ultimă piruetă…
– Ai văzut bine, zise Charlotte. Kai își ia rămas-bun de la noi.
Chris, împăcat cu sine, zise:
– Sarah era tot timpul conectată cu oceanul. Iar Kai, acum, ne-a adus împreună, pe mine și pe Sarah…
Charlotte îl luă de mână pe Chris, privind alături de el la întinderea nesfârșită de ape care acum erau liniștite, învăluite de căldura soarelui.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
