Știi ce nu pot eu să pricep, oricât m-aș strădui? Nu pot să înțeleg cum or fi făcuți oamenii ăia care au munți de bani, dar munți, nu glumă, și pot să stea liniștiți în palatele lor în timp ce la doi pași de gardul lor, lumea se zbate în mizerie. Sincer îți spun, mă uit la ei la televizor sau îi văd trecând în mașinile alea scumpe care costă cât zece apartamente de-ale noastre și mă întreb ce o fi în sufletul lor. Oare ei chiar se simt bine? Oare chiar pot să pună capul pe pernă seara și să doarmă ca pruncii, știind că afară sunt copii care se culcă flămânzi sau bătrâni care dârdâie de frig că n-au bani de lemne? Mie mi se pare o nebunie, jur, e ceva ce mintea mea de om simplu n-o să poată procesa niciodată.
Imaginează-ți și tu, că suntem oameni cu scaun la cap, cum ar fi să stai la o masă plină de bunătăți, cu fripturi, prăjituri și tot ce vrei tu, iar la geamul tău să stea zece oameni care n-au mâncat de trei zile și se uită la tine. Zi-mi mie, ai putea să înghiți vreo îmbucătură? Nu ți s-ar opri mâncarea în gât? Eu cred că da, că așa suntem noi învățați, să ne pese de cel de lângă noi. Dar bogații ăștia de care vorbim par să aibă un fel de sticlă groasă pe ochi și pe inimă. Ei văd sărăcia ca pe ceva care nu-i privește, ca pe un fel de peisaj urât pe care încearcă să-l ascundă după garduri tot mai înalte. Și aici e buba. Ei cred că dacă ridică zidul mai sus și pun mai multe camere de filmat, sunt în siguranță. Dar ce fel de siguranță e aia când trăiești ca într-o pușcărie, chiar dacă e una poleită cu aur? E o teamă continuă, o teamă că, într-o zi, marea aia de oameni necăjiți o să se sature de privit prin gard și o să vrea și ei o bucată din tortul ăla.
Eu nu zic că e rău să ai bani. Dacă ai muncit, dacă ai avut idei, e normal să te bucuri de rodul muncii tale. Dar mi se pare de-a dreptul bolnav să vrei să ai totul doar pentru tine într-o lume care se scufundă. Nu-mi intră în cap cum pot bogații ăștia să fie fericiți știind că fericirea lor e clădită pe un fundament atât de șubred. Păi, gândește-te puțin, dacă toți din jurul tău ar fi prosperi, dacă toți ar avea ce le trebuie, n-ar fi și viața lor mult mai ușoară? N-ar mai avea nevoie de zece bodyguarzi când merg la piață, n-ar mai sta cu grija că le fură cineva mașina sau că le sparge casa. O lume de oameni mulțumiți e cea mai bună asigurare de viață pentru un om bogat. Dar ei par să nu vadă asta. Parcă sunt într-o cursă nebună să adune tot mai mult, de parcă banii ăia ar fi un fel de scut magic care îi apără de realitate.
Mie mi se rupe inima când văd un om care a muncit o viață întreagă și la bătrânețe numără mărunțișul în palmă să vadă dacă-i ajunge de o pâine și un litru de lapte. Și, în același timp, vezi pe câte un puști de bani gata care sparge într-o seară la club cât ar câștiga omul ăla în zece ani. E o nedreptate care strigă la cer și nu pot să înțeleg cum cei de sus nu simt nevoia să schimbe ceva. Nu să dea pomană, că nimănui nu-i place să stea cu mâna întinsă, ci să facă lumea asta în așa fel încât să nu mai existe sărăcie. Au banii, au puterea, au toate pârghiile. Dacă s-ar uni toți ăștia mari și ar zice: „Gata, de azi nu mai lăsăm pe nimeni la pământ”, s-ar schimba totul în câteva luni. Dar ei preferă să facă rachete să plece pe Marte sau să-și ia iahturi mai lungi decât strada mea. E o lipsă de omenie care mă lasă fără cuvinte.
Tu ce crezi, oare ei chiar sunt convinși că sunt mai buni decât noi doar pentru că au mai multe zerouri în cont? Eu cred că undeva, adânc în sufletul lor, sunt mai săraci decât noi. Sunt săraci de liniște, săraci de prieteni adevărați și săraci de sentimentul ăla fain că ai făcut un bine cuiva fără să aștepți nimic în schimb. Ei trăiesc într-o lume de plastic, unde totul se cumpără și se vinde, dar fericirea adevărată, aia care vine din faptul că știi că ești un om bun într-o lume de oameni buni, n-o s-o găsească niciodată la nicio licitație de lux. Mi se pare trist, sincer. Mi se pare o viață irosită să stai să păzești un morman de aur în timp ce în jurul tău e foc și paragină.
Dacă eu aș fi bogat, dar bogat de-adevăratelea, păi nu s-ar vedea un om sărac în cartierul meu, te asigur! Aș face fabrici unde oamenii să fie plătiți regește, aș face școli unde copiii să învețe cu drag, aș repara toate casele bătrânești. Și știi de ce? Nu pentru că aș fi vreun sfânt, ci pentru că mi-ar plăcea să ies pe poartă și să văd oameni zâmbind, nu oameni care se uită la mine cu ură sau cu ciudă. Mi-ar plăcea să pot să stau la o vorbă cu oricine, fără să mă tem că vrea să-mi ia portofelul. Asta e adevărata prosperitate, când toată lumea o duce bine. Dar se pare că mintea bogatului funcționează altfel. El crede că dacă tu ai mai mult, el are mai puțin. E o gândire de peșteră, zău așa! În loc să mărească masa ca să avem toți loc, el trage de față de masă spre el până dă totul pe jos.
Mă doare când văd cum se risipesc resursele lumii pe prostii, în timp ce problemele de bază sunt lăsate de izbeliște. Te uiți la tehnologia asta modernă, la ce pot să facă telefoanele și calculatoarele, și te gândești: „Măi, dacă am putut să facem asta, cum de nu putem să facem în așa fel încât să aibă toată lumea o casă și o mâncare caldă?”. Răspunsul e simplu și trist în același timp: pentru că bogaților nu le pasă destul. Lor le place să fie „deasupra”. Le place sentimentul ăla de putere pe care ți-l dă faptul că tu ai ceea ce alții doar visează. Dar e o putere falsă, e o putere care se poate spulbera la prima adiere de vânt mai tare.
Într-o lume plină de săraci, bogatul e ca un om care stă pe o insulă de nisip în mijlocul oceanului. Poate că insula lui e frumoasă acum, dar valurile tot vin. Și valurile alea sunt furia, disperarea și tristețea celor mulți. Într-o zi, oceanul o să înghită insula, indiferent cât de înalt e foișorul lui de observație. Singura cale de scăpare e să transforme oceanul într-un pământ fertil pentru toți. Dar pentru asta trebuie să lași lăcomia la o parte și să începi să gândești cu inima. Și se pare că inima e primul lucru pe care îl pierzi când aduni prea mulți bani.
Nu pot să-i înțeleg și pace! Cum poți să porți un ceas de cincizeci de mii de euro la mână când treci pe lângă un cerșetor care tremură de frig? Cum poți să dormi într-o cameră cu aer condiționat și lenjerie de mătase când știi că sunt oameni care dorm sub poduri? Mie mi-ar fi rușine. Mi-ar fi rușine de mine însumi ca om. Dar ei nu par să aibă sentimentul ăsta. Ei au „succes”. Ei sunt „modele de urmat”. Mie mi se pare că sunt modele de „cum să nu fii”. Succesul adevărat e când poți să spui că viața ta a făcut viața altora mai bună. Dacă doar ai adunat bani și ai lăsat în urmă o dâră de oameni necăjiți, n-ai avut succes, ai eșuat ca ființă umană.
Uneori stau și mă întreb dacă bogații ăștia au fost vreodată săraci. Poate dacă ar fi simțit și ei cum e să n-ai ce pune pe masă, ar fi altfel. Dar mulți dintre ei s-au născut în puf și cred că li se cuvine totul. Cred că săracii sunt săraci pentru că sunt leneși sau proști. Ceea ce e o mare minciună! Cunoaștem oameni care muncesc de dimineața până seara, care rup pământul sau stau în fabrici în condiții grele, și tot nu le ajung banii. Ăia nu sunt leneși, sunt eroi! Iar bogații care îi privesc de sus sunt doar niște profitori care n-au înțeles nimic din viață.
Să știi că eu nu-mi pierd speranța, deși lumea pare că merge spre prăpastie. Cred că tot noi, oamenii simpli, suntem cei care trebuie să ținem aprinsă flacăra omeniei. Să ne ajutăm între noi, să împărțim bucata de pâine, să ne fim alături la greu. Căci, dacă așteptăm de la bogați să ne salveze, s-ar putea să așteptăm mult și bine. Dar e important să vorbim despre asta, să spunem clar că nu e normal să trăiești bine într-o lume de săraci. Să le batem obrazul ori de câte ori avem ocazia, chiar dacă vocea noastră pare mică. Picătura chinezească sparge piatra, nu?
Mă gândeam la o chestie. Dacă mâine s-ar trezi toți bogații cu inima schimbată și ar decide să facă o lume prosperă, cred că ar fi și ei uimiți de cât de fericiți ar deveni. Ar descoperi o plăcere pe care n-au cunoscut-o niciodată: plăcerea de a vedea recunoștință și respect în ochii celorlalți, nu teamă și invidie. Ar descoperi că e mult mai plăcut să te plimbi printr-un parc plin de oameni care se bucură de viață decât să te încui într-o vilă cu garduri electrice. Prosperitatea pentru toți e singura cale către o pace adevărată. Orice altceva e doar un armistițiu temporar păzit de poliție și armată.
Tu îți dai seama ce potențial am avea noi ca omenire dacă n-am mai fi blocați în lupta asta între bogați și săraci? Câți pictori geniali, câți doctori iscusiți sau câți inventatori s-ar ridica din rândul celor care acum se chinuie doar să supraviețuiască? Sărăcia e o risipă uriașă de talent și de viață. Iar bogații sunt responsabili pentru această risipă, pentru că ei țin frâiele. Ei decid unde merg banii. Dacă s-ar hotărî să investească în oameni, nu în cifre, am ajunge la stele, la propriu și la figurat. Dar ei preferă să investească în ziduri. Ziduri între țări, ziduri între cartiere, ziduri între suflete.
E o tristețe mare în toată treaba asta, dacă stai să te gândești profund. Omenirea a ajuns atât de departe cu știința, dar a rămas atât de în urmă cu bunătatea. Suntem ca niște giganți cu minte de copil răsfățat. Ne jucăm cu averi colosale în timp ce frații noștri suferă. Și nu pot să-i înțeleg pe cei care au butoanele puterii și nu fac nimic. Cum poți să fii mândru de averea ta când ea e ca o insulă de lumină într-un ocean de întuneric? Lumina aia ar trebui să fie pentru toți, să ne încălzească pe toți, nu să-i orbească pe unii și să-i lase pe ceilalți în frig.
Sincer, mi-e milă de bogații ăștia. Mi-e milă pentru că ei trăiesc într-o bulă care o să se spargă odată și-odată. Și, când o să se spargă, or să se trezească singuri și speriați, pentru că n-au clădit nimic solid în jurul lor. N-au clădit comunitate, n-au clădit iubire, n-au clădit respect. Au clădit doar garduri. Iar gardurile pot fi dărâmate foarte ușor. Sper doar să se trezească înainte să fie prea târziu, înainte ca prăpastia dintre noi și ei să devină atât de mare încât să nu mai poată fi trecută cu niciun pod.
Vreau să cred într-o lume în care cuvântul „sărac” să fie doar ceva ce citim în cărțile de istorie, ca să ne amintim cât de rătăciți am fost odată. O lume în care prosperitatea să fie aerul pe care îl respirăm cu toții. Iar bogații, dacă vor să fie cu adevărat mari, ar trebui să fie primii care pun umărul la această lume. Să renunțe la un pic din egoismul lor pentru a câștiga o liniște eternă. E o afacere bună, dacă stai să te gândești, dar se pare că lor nu le place genul ăsta de profit, cel sufletesc.
Așa că noi să rămânem cu picioarele pe pământ și cu inima deschisă. Să nu ne lăsăm amăgiți de strălucirea banilor lor și să nu uităm niciodată ce contează cu adevărat. Contează omul de lângă tine, contează mâna întinsă la nevoie și contează să poți să te uiți în oglindă fără să-ți fie rușine. Asta e adevărata bogăție pe care niciun miliardar n-o poate cumpăra. Și dacă noi, ăștia mulți și simpli, păstrăm bogăția asta, poate într-o zi o să-i învățăm și pe ei cum se trăiește cu adevărat. Până atunci, îi privim cu milă și cu mirare, întrebându-ne cum de pot fi atât de orbi la frumusețea unei lumi în care tuturor ne-ar putea fi bine.
Să știi că m-am simțit mai bine spunându-ți toate astea. Parcă mi s-a mai luat o piatră de pe inimă. E bine să știi că nu ești singurul care vede lucrurile așa. Lumea e mare, dar sufletul omului e și mai mare. Și, dacă îl umplem cu bunătate, n-o să mai fie loc de atâta lăcomie. Hai să fim noi schimbarea aia mică pe care vrem s-o vedem în lume. Și, cine știe, poate într-o zi, chiar și bogații or să se sature de singurătatea lor aurită și or să vrea să iasă afară, la soare, lângă noi. Să sperăm, că speranța moare ultima, nu?
Și mai e ceva. O lume fără sărăcie n-ar fi doar o lume mai dreaptă, ar fi o lume mult mai interesantă. Imaginează-ți câte idei noi ar apărea, câte afaceri cinstite ar înflori și cât de mult am avansa cu toții. Ar fi o explozie de energie pozitivă care ne-ar ridica pe toți. Bogații ar trebui să fie primii interesați de asta, că doar lor le place „progresul”, nu? Ei bine, cel mai mare progres pe care îl putem face e cel de la „eu” la „noi”. Acolo e cheia fericirii pe care ei o caută prin bănci și prin insule exotice, dar care e chiar aici, sub nasul lor, în ochii omului de lângă ei.
Până la urmă, suntem toți călători prin viața asta și n-o să luăm nimic cu noi când plecăm. Nici iahturile, nici palatele, nici ceasurile scumpe. Luăm doar ce am dăruit. Și, dacă n-ai dăruit nimic dintr-o avere imensă, pleci cel mai sărac dintre toți. Asta e marea păcăleală a bogăției: te face să crezi că ai totul, când de fapt n-ai nimic din ce contează. Să ne rugăm pentru mintea lor, căci tare rătăciți mai sunt în labirintul ăsta de bani. Iar noi, noi să ne bucurăm de simplitatea noastră și de faptul că putem înțelege ce e aia o inimă mulțumită. Asta e adevărata victorie!
Autor: Claudiu Neacșu
