Dacă am considera lumea în care trăim ca fiind o mașinărie uriașă și complicată, menită să ne propulseze pe toți înainte, aceasta prezintă un defect major, un defect de fabricație atât de răspândit încât face ca întregul mecanism să funcționeze lent și dezorganizat. Mă refer la exploatarea multora pentru succesul, sustenabilitatea și creșterea altora într-o asemenea măsură, de la nivelul micro al comunității până la economia macro-globală, încât nu numai că funcționează pe baze etice extrem de nepotrivite, dar și promovează o eroare sistematică în realitate care ne otrăvește însăși fundamentele. Acest lucru trebuie remediat, altfel, inevitabil, totul se va prăbuși.
Ideea că „bogații trăiesc pe spinarea săracilor” ar putea fi un imn al revoluției pentru mulți, dar, din păcate, este o evaluare extrem de precisă a arhitecturii economice actuale. Nu vorbim doar despre acel șef oribil care te plătește prost (deși este adevărat), ci luăm în considerare un sistem globalizat de exploatare în care concentrarea fără precedent a profitului și a bogăției este permisă doar pentru că forța de muncă globalizată, în anumite zone, supraviețuiește cu salarii și condiții de subzistență. Gândește-te la dispozitivul pe care citești acest text. Gândește-te la hainele pe care le porți. Gândește-te la produsele alimentare ieftine din supermarket. Aceste prețuri mici au un cost, iar acest cost este posibil doar pentru că, la un moment dat în lanțul de aprovizionare, cineva este plătit prost, suprasolicitat, lucrează în condiții periculoase și nu are niciun cuvânt de spus. Aceasta este exploatarea modernă: poate fi externalizată în țări aflate la mii de kilometri distanță, cu mai multe niveluri de corporații care separă consumatorii de producători. Cu toate acestea, rezultatul este același: transferul nesfârșit și nedrept al valorii de la cei care muncesc la cei care dețin capitalul. Capitalul care continuă să fie acumulat la vârf.
Această lume imperfectă funcționează pe baza câtorva principii imperfecte. Unul dintre aceste principii este arbitrajul muncii: capacitatea de a muta producția într-o zonă fără reglementări în domeniul muncii, fără sindicate și cu puține sau deloc reglementări de mediu. Entitățile occidentale profită enorm de pe urma acestei întreprinderi, însă efectele externe, precum poluarea, supraexploatarea resurselor și bolile profesionale, afectează națiunile sărace, prea slabe pentru a riposta. Astfel, ele sunt bogate pe seama sănătății și sustenabilității altora.
Un al doilea defect structural este capturarea reglementării și sistemul fiscal internațional. Persoanele fizice și juridice bogate investesc sume uriașe de bani în eforturi de lobby pentru a se asigura că legile, de la legislația fiscală la protecția consumatorilor, sunt redactate în așa fel încât interesele lor să fie protejate și extinse. Atunci când sistemele fiscale internaționale permit transferul cu ușurință al profiturilor către paradisurile fiscale, dar impozitele salariaților din clasa de mijloc sunt prelevate în mod preventiv, nu mai avem o piață liberă, ci una controlată, distorsionată de imperfecțiuni, în beneficiul celor puternici. Banii care ar trebui să fie alocați sănătății publice și educației, cu alte cuvinte, infrastructurii care ar îmbunătăți nivelul de trai al celor săraci, sunt deturnați în mod legal către conturile bancare ale celor care se află deja în vârful piramidei sociale.
Dar de ce este necesar să se remedieze această greșeală? Nu numai că este imorală, dar este, din nou, autodistructivă. Supraexploatarea distruge cele trei resurse/condiții care fac posibil succesul pe termen lung:
Piața: Persoanele exploatate, prin însăși definiția exploatării, sunt oameni care nu vor fi niciodată consumatori stabili și puternici. Ei nu pot stimula o cerere internă extinsă. Națiunea devine dependentă de o elită mică și instabilă, în loc de una vastă și sănătoasă.
Armonia socială: Un sistem bazat pe degradare și extragerea resurselor nu poate duce decât la revoluție, fie ea politică sau armată. Banii obținuți prin exploatare sunt inerent instabili și nesiguri.
Resursele umane și de mediu: Exploatarea favorizează epuizarea și iresponsabilitatea în accesul la resursele naturale și cultivarea resurselor umane. Nu există inovație sau răspunsuri durabile atunci când oamenii și natura sunt instrumente care există pentru o singură utilizare.
Deci, cum putem face corecturile necesare? Nu prin naționalizare sau revoluții sângeroase, ci prin reconstrucția infrastructurii care permite această greșeală. Nu este o întreprindere poetică, ci una sociologică și economică.
În primul rând, transparență radicală și responsabilitate internațională în lanțurile de aprovizionare. Cumpărătorul occidental trebuie să știe cât costă un produs și, mai precis, în ce condiții a fost produs și cât a fost salariul, pentru ca achiziția să merite. Companiile-mamă trebuie să fie responsabile din punct de vedere legal în propriile granițe pentru încălcările drepturilor omului sau pentru deșeurile excesive create de filialele lor din întreaga lume. În acest fel, exploatarea oamenilor nu mai reprezintă un „avantaj. Companiile și națiunile care exploatează oamenii nu vor avea niciun beneficiu atunci când se vor confrunta cu o astfel de responsabilitate internațională și vor trebui să concureze pe baza inovației și a calității, nu pe baza exploatării muncitorilor.
Al doilea pas este reforma fiscală globală. Paradisurile fiscale trebuie închise și trebuie să existe un impozit minim global pe profiturile corporative care să nu poată fi evitat. Acest lucru va trimite miliarde de dolari înapoi guvernelor unde au fost acumulate, iar aceste guverne ar putea reinvesti în educație și sănătate, două elemente esențiale pentru a scoate oamenii din sărăcie și a le spori puterea de influență.
Al treilea lucru important care trebuie să se întâmple este consolidarea drepturilor și protecției muncitorilor în întreaga lume. Salarii minime decente, fără prostii de genul salariului de subzistență, și dreptul la asociere și negociere colectivă respectat pretutindeni. Numai atunci când muncitorii pot negocia cu adevărat, transferul de valoare de la muncă la capital se echilibrează. Fără o astfel de corecție, orice creștere va ajunge la 1% din populație.
În cele din urmă, trebuie să remediem viciile datoriei și finanțelor. Mulți dintre cei mai săraci oameni din lume sunt menținuți în sărăcie prin finanțarea exploatatoare a datoriilor (atât la scară națională, cât și individuală). Trebuie să reglementăm acțiunile instituțiilor care mențin împrumuturile abuzive la un nivel minim și să luăm în considerare datoriile suverane care mențin națiunile sărace îndatorate față de cele mai bogate, incapabile să rupă ciclul abuzului.
Remedierea acestei greșeli nu este un lucru bun, ci o chestiune de supraviețuire. O lume în care bogăția provine din exploatarea durabilă a resurselor este o lume distrusă, coruptă și instabilă. Remedierea acestei erori structurale necesită crearea unei baze economice mult mai stabile, mai etice și, în cele din urmă, pe termen lung, mult mai profitabile pentru toți. Când munca este remunerată corect, când regulile se aplică tuturor în mod egal și când resursele nu sunt exploatate până la limită, societatea nu este o societate capitalistă de extracție, ci o societate simbiotică de creare de valoare. Este o greșeală pe care am făcut-o și pe care o putem remedia cu instrumente realiste și o convingere nouă. Să încetăm să trăim cu păcatul ca normă și să începem să ne așteptăm ca sistemul să funcționeze corect.
Autor: Claudiu Neacșu
