În povestirea „Recompensa pentru pace” (care se citește între două stații de metrou, timp de circa 10 minute) este vorba despre o societate distrusă de război și în care se oferă o recompensă uriașă pentru persoana care va reuși să aducă pacea.
„Recompensa pentru pace”
Autor: Claudiu Neacșu
O ceață densă apăsa peste orașul decimat. Clădirile care cândva erau pline de viață erau acum ruinate. Din mormanele de resturi se ridicau scheletele de oțel ale construcțiilor. Străzile erau adevărate depozite de moloz și de resturi provenite dintr-o lume care nu mai exista. Un fum negru și toxic se împletea cu ceața, formând un fel de mantie sinistră.
Doi oameni, ofițer și soldat, îmbrăcați cu uniforme uzate stăteau într-o clădire părăsită și discutau cu voci scăzute:
– Așadar, spuse ofițerul privind către un ecran portabil aflat în depărtare, chiar au anunțat recompensa?
– Da, spuse soldatul, au anunțat. E o sumă incredibilă. Și o oferă oricui poate să aducă pacea. Dar e doar o altă promisiune goală. Chiar crede cineva că asta va putea schimba situația?
– Nu știu…, zise ofițerul. Însă sigur vor încerca mulți. E o sumă prea mare pusă în joc.
Vântul rece care începu să bată stârni praful așezat peste clădiri și străzi. Printre ruine, pe panourile digitale care încă funcționau, se afișa mesajul venit din partea guvernului: „Războiul trebuie să se încheie. Recompensă pentru pace.”
Soldatul zise:
– Totul e ruinat, iar ei cred că banii vor aduce pacea?
– Poate că banii nu sunt totul…, zise ofițerul. Însă, atunci când ai pierdut totul, chiar și o scânteie de speranță poate să conteze.
…
Cu ochii fixați spre înainte, Brantley King, un soldat experimentat, mergea încet pe străzile devastate. Ajunse într-o piață părăsită, la un mic centru improvizat de ajutor. Aici se afla medicul Natalie Brown, îmbrăcată într-o haină de camuflaj curată. Tocmai îngrijea o femeie rănită, când Brantley se apropie de ea.
Pe un ton surprins, Brantley zise către Natalie:
– Nu prea vezi mulți oameni care să ajute aici, în locul ăsta pustiu…
Natalie, surprinsă și ea, își ridică privirea și zise:
– Ei bine, nu prea mai sunt oameni care vor să repare lucrurile… Ești soldat, nu-i așa?
Brantley ezită puțin, apoi spuse:
– Am fost soldat… Până când am înțeles că tot ceea ce construim ajunge să fie distrus.
– Asta dacă ne oprim din a încerca.
Natalie se ridică de lângă femeia rănită și îi întinse mâna lui Brantley, zicându-i:
– Numele meu este Natalie Brown. Încă sper la o lume în care oamenii își pot vindeca rănile, și nu doar pe cele fizice.
Brantley strânse mâna lui Natalie și zise:
– Brantley King. Poate că ai dreptate. Poate încă mai merită să încercăm.
…
Cu ochii foarte atenți la tot ceea ce se întâmpla în jurul lor și cu urechile ciulite, Brantley și Natalie traversau un coridor îngust, situat printre ruinele unei fabrici părăsite. Deodată, auziră cum, venind parcă din toate direcțiile, un ecou de pași și șoapte ascuțite se apropia de ei.
Brantley, simțind brusc cum îl cuprinde tensiunea, spuse în șoaptă:
– Nu suntem singuri. Probabil că ei sunt oamenii lui Jackson Schultz.
Natalie spuse:
– Îl cunoști chiar așa de bine pe Schultz?
– E un lider mercenar nemilos. Sunt sigur că el mă vede pe mine ca pe o amenințare.
O rafală de gloanțe sfâșie liniștea. Brantley o împinse pe Natalie într-o deschizătură aflată într-un perete. În timp ce focurile de armă automată se îndreptau spre ei, reușiră amândoi să se adăpostească.
Cu o voce rece și sigură, Schultz strigă de undeva din umbră:
– Brantley! Știam că ești prea arogant să refuzi provocarea. Crezi că ești un salvator? Ești doar o altă piesă în haosul ăsta!
Brantley murmură către Natalie:
– Trebuie să ieșim. În clipa când trage din nou, alergăm spre ieșirea laterală.
La următoarea rafală de gloanțe, Brantley și Natalie se strecurară rapid printr-o breșă laterală. Reușiră apoi să iasă în aer liber și să se ascundă după câteva containere vechi.
…
Brantley intră în curtea ruinată a unei clădiri abandonate. Aici, după câteva clipe, apăru din întuneric silueta unui bărbat pe care Brantley îl cunoștea. Acest bărbat avea privirea tăioasă. Câteva cicatrici îi brăzdau chipul. Se apropie încet de Brantley.
– Lukas…, spuse Brantley oarecum surprins. Credeam că ai murit în timpul ultimului atac.
Lukas râse rece și spuse:
– M-am schimbat, Brantley. Moartea are felul ei de a schimba oamenii. Schultz mi-a oferit o a doua șansă.
– Șansa de a distruge ce a mai rămas din lume? Tu nu erai așa, frate. Ne-am luptat pentru mai mult decât atât.
– Lumea asta nu mai are un „mai mult”, Brantley. În tot acest haos care ne înconjoară, Schultz mi-a oferit un scop.
– Schultz îți oferă doar răzbunare, nu pace! Încă mai putem schimba lucrurile. Eu îți propun să fii de partea mea.
Lukas ezită. Se putea vedea în ochii săi că îl încearcă un conflict interior. Până la urmă, spuse:
– E prea târziu pentru schimbări. Poate că tu nu înțelegi încă, dar eu am văzut ce poate face Schultz.
– Atunci, spuse Brantley, vino cu mine și arată-mi. Nu ești singurul care a văzut ce poate face războiul.
…
Gândurile lui Brantley erau acum îndreptate numai spre Natalie. El nu își putea ierta faptul că o lăsase pe ea, pentru foarte puțin timp, singură și într-un loc în care nu se afla în siguranță. Această greșeală își ceruse deja prețul. Oamenii lui Schultz o răpiseră pe Natalie și o aduseseră într-o clădire abandonată.
Ajutat de lumina slabă care se reflecta pe pereții de metal ruginit, Brantley își trase răsuflarea și își concentră privirea asupra urmelor lăsate pe podea. Aceste urme duceau spre o ușă întunecată.
Dintr-un difuzor ascuns răsună vocea lui Schultz:
– Îți faci degeaba speranțe, Brantley. Dacă vii după ea, vei sfârși la fel.
Brantley își stăpâni emoțiile și merse mai departe. După ce el călcă pe o placă declanșatoare, se auzi brusc un sunet metalic. Câțiva țepi ieșiră din pereți și se opriră chiar lângă el.
– Am trecut prin infern pentru mai puțin de atât, Schultz. Crezi că o să mă oprești acum?
Într-o cameră slab luminată, Natalie era legată pe un scaun. Ea îi spuse sfidătoare lui Schultz, care o privea rânjind:
– Brantley va veni. Nu te amăgi.
– Sper să vină, spuse Schultz. Am câteva surprize pregătite pentru el.
…
Căutările lui Brantley nu ajunseseră la niciun rezultat. Acum el stătea singur pe o colină stâncoasă, privind la fumul gros care se ridica din ruinele orașului. Era epuizat, iar pe chip i se putea citi disperarea. Își spuse în șoaptă:
– Poate că el are dreptate… Poate că războiul ăsta nu se va sfârși niciodată.
O rafală de vânt îi aduse lui Brantley la urechi vocea lui Natalie, care părea că îi spune:
– Nu renunța. Schimbarea nu vine ușor. Trebuie să crezi că poți aduce ceva mai bun.
Brantley își strânse pumnii și închise ochii. În imaginația sa îl văzu pe Schultz cum se apropie, venind dinspre ruine. Râzând cu dispreț, Schultz spuse:
– Ești obosit, Brantley? Îți ofer o soluție ușoară. Ucide-mă. Și uite așa poate chiar vei reuși să preiei controlul. Dar vei fi la fel ca mine.
– Nu vreau să fiu ca tine, spuse Brantley. Nu am luptat pentru asta.
– Atunci ce vei face? Mila e doar o slăbiciune.
După o pauză lungă, Brantley zise:
– Nu mila mă oprește. E speranța că o lume mai bună nu trebuie construită pe sânge.
…
Strecurându-se la adăpostul umbrelor, Brantley pătrunse printr-o deschizătură din zidul fortăreței lui Schultz. Avea privirea concentrată și mișcările calculate. Din coridoare răzbăteau, din când în când, ecouri metalice. Uneori se puteau vedea siluetele mercenarilor înarmați.
În timp ce avansa, Brantley auzea voci care veneau de undeva din negura trecutului său:
„Nimeni nu scapă din asta, Brantley. Fie ești cu noi, fie sfârșești ca ei…”
Timp de câteva clipe, Brantley închise ochii. Chipul i se întunecă. Voia să scape de aceste amintiri apăsătoare.
Un mercenar apăru în fața lui Brantley, cu arma ridicată. Brantley, cu o mișcare rapidă, îl dezarmă pe mercenar. Apoi îl lovi direct în tâmplă. Mercenarul se prăbuși.
În cele din urmă, Brantley ajunse într-o sală destul de mare. Aici îl aștepta Schultz, încrezător și pregătit pentru confruntare.
Zâmbind ironic, Schultz zise:
– Ai ajuns până aici, Brantley. Dar nu mai e nimeni să te salveze acum.
Brantley își privi intens adversarul și îi zise:
– Nu mai caut salvare, Schultz. E timpul să punem capăt la asta.
Cei doi se apropiară unul de altul, apoi se angajară într-o luptă încleștată. Printre lovituri, Schultz zise:
– Vrei să fii erou? Până la urmă vei ceda, ca toți ceilalți.
Brantley, cu hotărâre, zise:
– Nu pentru mine lupt acum, ci pentru cei care încă mai speră.
…
După o luptă care se prelungise destul de mult, Brantley și Schultz erau epuizați. Într-un moment critic, Schultz reuși să se rostogolească și să pună mâna pe arma sa. Se pregăti să îl ucidă pe Brantley, când un glonț ricoșă foarte aproape de el.
În cadrul ușii apăruse Lukas. Acesta avea arma ridicată și o privire hotărâtă. Spuse către Brantley:
– Sper că nu te superi că am ajuns la timp.
Brantley zâmbi obosit și spuse:
– Am crezut că ai ales altă tabără.
– Nu am ales nimic, zise Lukas. Doar mi-am amintit de ce am luptat odată.
Surprins și furios, Schultz încercă să se strecoare pe o altă ușă. Însă Lukas și Brantley se aruncară asupra lui și îl puseră la pământ.
Într-un râs disperat și plin de ură, Schultz zise către cei doi bărbați:
– Credeți că m-ați învins? Eu doar am executat ordinele… Niște ordine mult mai mari decât voi.
– Despre ce vorbești? zise Brantley.
– Eu, zise Schultz, am fost doar o piesă. Cei care trag sforile profită de fiecare dintre noi. Lor le pasă doar de haos și de puterea pe care o obțin din acesta.
– Atunci, zise apăsat Lukas, nu te vom ucide, Schultz. Le vom arăta tuturor adevărul.
…
În centrul unei piețe ruinate, Brantley stătea pe o platformă improvizată. În jurul platformei se adunaseră oameni care aveau chipurile marcate de anii de durere și frică. Lângă Brantley stătea Lukas. Încătușat, Schultz stătea în fața mulțimii, încercând să evite privirile sfredelitoare ale celor adunați acolo.
Folosind un megafon, Brantley începu să vorbească:
– Oameni buni, toți am fost victimele unui război pe care nu l-am cerut. Schultz și alții ca el nu sunt decât pioni, folosiți de puteri ascunse pentru a ne controla prin frică.
Oamenii din mulțime începură să murmure. Furia și șocul deja se instalaseră printre ei. Arătând către Schultz, Lukas făcu un pas înainte și zise:
– El a fost doar instrumentul. Cei care l-au condus, cei care și-au hrănit bogăția și puterea de pe urma distrugerii noastre, sunt adevăratul inamic!
Oamenii din mulțime se priviră cu hotărâre unii pe alții. Murmurul de rebeliune creștea tot mai mult. O femeie strigă:
– Destul cu teroarea! Nu vom mai permite să ne fie dictat destinul!
Brantley ridică mâna. Mulțimea se mai calmă, pentru moment.
– Unirea noastră, spuse Brantley, este răspunsul. Ei se tem de noi doar atunci când ne ridicăm împreună.
Strigăte entuziaste izbucniră din mulțime.
…
Pentru prima dată, în orașul devenit o ruină aproape în totalitate se putea simți speranța. Oamenii începuseră să lucreze împreună. Tot mai multe drumuri erau reparate. Tot mai multe clădiri erau reconstruite.
Brantley și Natalie priveau la tot acest spectacol al celor care se străduiau să reînvie orașul. Natalie îi spuse lui Brantley:
– Nu aș fi crezut vreodată că o să văd oamenii din nou uniți… Ai făcut o diferență reală. Ai acționat și ai reușit.
Brantley privi în zare și zise:
– Nu doar eu. Știi doar că nu am fost singur niciodată, de fapt. Fără tine, fără toți cei care au luptat alături de noi, asta nu ar fi fost posibil. E munca noastră, a tuturor.
Natalie zâmbi. Îi plăcea modestia lui Brantley. Îi atinse mâna, îl privi cu admirație și îi zise:
– Viziunea ta despre pace e ceea ce le dă acum speranță. Recompensa e mai mult decât bani pentru ei acum. E simbolul a ceea ce ei pot construi împreună.
Simțind recunoștință, Brantley îi strânsa mâna lui Natalie, zicându-i:
– După ce am trecut prin vremuri întunecate, am găsit un scop aici. Nu doar să supraviețuim, ci să creăm ceva mai bun decât ce am avut.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
