Priveam într-o seară la un mușuroi de furnici care se agitau prin iarbă, undeva la marginea unei grădini. Și mă gândeam la tine, cel care citești aceste rânduri în timp ce poate îți tragi sufletul după o zi grea de muncă. Furnicile alea nu se călcau în picioare, nu își furau boabele de grâu una alteia și nici nu păreau că vor să demonstreze care e mai „deșteaptă” sau mai „realizată”. Ele pur și simplu mergeau împreună, fiecare cu sarcina ei, spre același scop, fără să se întrebe cine câștigă și cine pierde la finalul zilei. Și atunci m-a fulgerat un gând amar: cum se face că noi, care ne credem atât de sus deasupra tuturor vietăților, am ajuns să ne trăim viețile de parcă am fi într-o arenă sângeroasă unde doar ultimul rămas în picioare are dreptul să zâmbească?
Simți și tu, sunt sigur, presiunea asta care ne strânge pieptul din toate părțile, senzația că ești mereu la un pas să fii depășit, că dacă te oprești un moment să bei o cană cu apă, cineva îți va lua locul sau îți va fura norocul. Lumea în care ne trezim în fiecare dimineață s-a transformat într-o cursă nebună, o bătălie continuă pe care o numim, cu un cuvânt pompos, concurență. Dar, dacă stăm să o privim în ochi, fără farduri, această rivalitate nu e altceva decât o otravă care ne macină liniștea și ne face să ne privim vecinii, colegii sau chiar prietenii ca pe niște adversari de care trebuie să ne temem sau pe care trebuie să îi învingem.
Această întrecere este prezentă peste tot, în cele mai mici colțuri ale existenței noastre. O vezi la magazin, o vezi la serviciu, o vezi chiar și în felul în care ne lăudăm cu copiii noștri, de parcă ei ar fi niște trofee menite să ne arate superioritatea față de alții. Am ajuns să credem că este absolut normal ca indivizii să se bată între ei pentru orice fărâmă de atenție sau de câștig. Mai mult decât atât, am acceptat în mințile noastre o idee cumplit de greșită: aceea că e în regulă ca unii să piardă pentru ca alții să poată să câștige. Ne uităm la cel de lângă noi care a căzut sau care nu a reușit și dăm din umeri, spunându-ne că așa e viața, că nu toți pot fi în vârf, fără să ne dăm seama că, acceptând înfrângerea altuia ca pe ceva firesc, ne pregătim propria cădere de mai târziu.
Ni se tot repetă de la televizor, din ziare și de peste tot că bătălia asta este un fenomen real, ceva lăsat de la natură, la fel ca ploaia sau ca răsăritul soarelui. Dar te rog să te gândești bine dacă e chiar așa. Natura ne învață echilibrul, nu lăcomia fără margini. Faptul că am ajuns să vedem concurența ca pe ceva natural este o eroare uriașă care ne distruge omenia. Nu e nimic natural în a prospera doar dacă celălalt sărăcește. Nu e nimic firesc în a te simți mai mare doar pentru că l-ai făcut pe altul să se simtă mic. Această mentalitate ne-a fost băgată în cap cu forța, până când am ajuns să o credem a noastră. Dar ea nu face decât să ne însingureze și să ne umple zilele cu o anxietate pe care niciun ban din lume nu o poate vindeca.
Dacă ridicăm privirea de la viața noastră mică și ne uităm la harta lumii, o să vedem că aceeași boală roade și statele. Tot ce auzi tu la știri despre politica mare, despre interesele țărilor și despre bătăliile lor, are la bază lupta pentru resurse, adică exact această competiție sălbatică între țări. Statele se comportă ca niște indivizi egoiști care vor să aibă totul în cămara lor, chiar dacă vecinii lor mor de foame. Dinamica asta urâtă a lumii face ca unele țări să prospere enorm, să aibă drumuri poleite și lux, dar numai pe seama faptului că au reușit să sărăcească alte state, luându-le gazul, petrolul sau munca oamenilor pe nimic.
Acest principiu strâmb, că fericirea mea se clădește pe mizeria ta, s-a scurs de la nivel de țări până la noi, oamenii de rând. Vezi peste tot persoane care încearcă tot timpul să o ducă mai bine tocmai prin faptul că îi trag pe alții în jos sau profită de necazul lor. Chiar dacă societatea ne prezintă treaba asta ca pe ceva deștept, ca pe o dovadă de descurcăreală, adevărul este că e o mare greșeală care ne aduce numai suferință. De aici, de la acceptarea luptei ca fiind ceva normal, apar toate necazurile care ne apasă sufletul: frica de viitor, certurile în familie pentru bani, ura între neamuri și sentimentul că pământul nu ne mai e casă, ci câmp de luptă.
E clar ca lumina zilei că avem nevoie de o schimbare majoră, o schimbare care să ne curețe gândurile de toată mizeria asta a competiției. Este nevoie de o mișcare care să schimbe mentalitatea tuturor, să o înlocuiască, fără violență și cu multă pace, cu ideea că sprijinul reciproc este mult mai bun pentru toți decât bătălia de unul singur. Trebuie să înțelegem, până în măduva oaselor, că faptul că întrajutorarea aduce prosperitate tuturor este singurul adevăr care ne poate salva. Această colaborare trebuie să se vadă peste tot, și între țări, și între noi, oamenii simpli, care ne întâlnim la colțul străzii sau la poartă.
Imaginează-ți un moment cum ar fi dacă toată lumea ar începe să creadă în asta. Abia după ce fiecare dintre noi își va însuși această nouă gândire, omenirea va putea să treacă la următorul prag al civilizației. Ar fi o lume în care nu s-ar mai auzi zgomot de arme, pentru că n-ar mai exista motive de războaie dacă am învăța să împărțim pâinea și căldura. Ar fi o lume fără conflicte sângeroase și fără sărăcia aia lucie care îți rupe inima în bucăți. Ar fi o lume în care toți oamenii vor prospera, nu unii pe spatele celorlalți, ci toți deodată, sprijinindu-se unii pe alții ca zidurile unei case trainice. Toate țările ar putea înflori dacă energia cheltuită azi pe bombe s-ar duce pe spitale, pe școli și pe o viață mai bună pentru fiecare copil de pe pământ.
Poate te întrebi acum, pe bună dreptate, ce poți face tu, un om obișnuit, în fața unor bătălii atât de mari. Tu poți contribui enorm la această schimbare a mentalității la nivel mondial, chiar dacă nu ai o funcție înaltă sau mulți bani în cont. Fiecare om poate trimite către ceilalți acest mesaj al schimbării, ca pe o scânteie care aprinde o lumină mare. Putem face ca sprijinul reciproc să devină legea în toată lumea, lăsând în urmă bătălia asta acerbă pentru resurse, care nu ne aduce decât durere. Tu sigur nu vrei războaie și sigur nu vrei să vezi oameni murind de foame sau de frig. Dar trebuie să înțelegi că ele sunt doar rezultatul acestei competiții între state care caută mereu să aibă mai mult, chiar dacă asta înseamnă să lase alte popoare în beznă.
Știu că te simți neputincios uneori, crezând că nu vei reuși să împiedici marile rele ale lumii pentru că nu ești tu cel care stă la masa celor care conduc statele puternice. Și totuși, există o cale minunată prin care tu poți ajuta la construirea unei lumi mai bune. Fă în așa fel încât cei din jurul tău, vecinii, prietenii, rudele, să înțeleagă de ce colaborarea este infinit mai bună decât bătălia pe resurse. Dacă tu schimbi felul în care gândește un om, și acela schimbă pe altul, se va produce un val pe care nimeni nu îl mai poate opri.
După ce noi, toți oamenii simpli, ne vom schimba mentalitatea, cei care conduc lumea vor afla acest lucru. Politicienii, oricât de puternici ar părea, își ajustează mereu comportamentul în funcție de ceea ce gândesc oamenii, pentru că puterea lor depinde de noi. Atunci când vor vedea că marea masă a oamenilor nu mai vrea bătălii, nu mai vrea să se compare și să se urască, ci vrea să lucreze împreună, vor fi obligați să își modifice și ei acțiunile. Vor înlocui principiul rivalității cu cel al colaborării, pur și simplu pentru că nu vor mai putea conduce altfel. Și astfel, prin schimbarea gândului tău și al meu, vor dispărea războaiele și sărăcia de pe toată fața pământului. Dacă toți suntem convinși că e mai bine să ne ajutăm, conducătorii vor renunța la bătălia pentru resurse și vom trăi, în sfârșit, în acea lume în care toți prosperăm și toți suntem în pace. Totul începe cu tine și cu curajul de a crede că se poate și altfel.
Autor: Claudiu Neacșu
