Dacă te uiți la televizor, dacă deschizi telefonul sau pur și simplu ieși până la magazinul din colț, pare că totul în jurul tău e o fugă continuă, un zgomot de fond care îți spune mereu că nu ești destul de bun, că nu ai destul și că trebuie să te grăbești să mai apuci ceva înainte să se termine. E o senzație ciudată, ca și cum am fi cu toții pe o bandă de alergat care merge din ce în ce mai repede, iar noi n-avem curajul să apăsăm butonul de oprire de frică să nu cădem și să fim călcați în picioare de ceilalți care aleargă lângă noi. M-am gândit mult la tine astăzi, la omul de rând care își vede de treaba lui, care muncește din greu și care, la finalul zilei, vrea doar un pic de liniște și siguranță pentru familia lui. Mi-am dat seama că trăim într-o lume care ne-a păcălit pe toți, o lume care ne-a băgat în cap o idee tare periculoasă: că viața este o competiție nesfârșită și că succesul tău depinde de cât de mulți oameni reușești să lași în urmă.
Concurența asta de care vorbesc toți e prezentă peste tot, ca un praf fin care se așează pe orice atingem. Ni se spune de mici că trebuie să fim cei mai buni la școală, apoi cei mai descurcăreți la serviciu, să avem casa mai frumoasă decât a vărului sau mașina mai nouă decât a vecinului. Am ajuns să ne măsurăm valoarea în funcție de cât de mult reușim să luăm de la viață în comparație cu celălalt. Indivizii au început să concureze între ei pentru orice: pentru un loc de parcare, pentru atenția șefului, pentru un gram de mândrie pe internet. Și ce e mai trist e că am ajuns să credem că e absolut în regulă ca unii să piardă totul pentru ca alții să câștige. Ne-am învățat mintea să accepte că „așa e jocul”, că unii sunt „învingători” și alții sunt „looser-i”, de parcă viața ar fi un bilet de pariuri unde norocul tău se hrănește din ghinionul altuia. Vedem toată hărmălaia asta ca pe un fenomen real și firesc, ceva natural, exact ca ploaia sau ca răsăritul soarelui. Dar ascultă-mă ce-ți spun: aici este marea minciună. Nu este deloc natural să ne sfâșiem între noi pentru o bucată de pâine sau pentru o funcție. Nu este firesc să ne simțim bine doar pentru că altuia îi merge mai rău decât nouă.
Această mentalitate de luptă s-a urcat până la cel mai înalt nivel, acolo unde se iau deciziile care ne schimbă destinele. Dacă te uiți la știri și auzi cuvinte mari despre geopolitică, despre strategii și despre mari puteri, să știi că în spate e aceeași mizerie pe care o vedem în scara de bloc, dar la o scară uriașă. Statele lumii se bat între ele pentru resurse, exact ca niște oameni lacomi care vor să aibă tot gazul, tot petrolul și tot aurul pământului doar pentru ei. Dinamica asta a lumii în care trăim are la bază lupta pentru a acapara cât mai mult. În toată această concurență nebună între țări se ajunge ca unele state să prospere, să trăiască în lux și opulență, dar numai pentru că au reușit să sărăcească alte locuri de pe pământ. E un principiu greșit care spune că bogăția ta trebuie să vină din lipsa altuia. Este exact ce vedem și la nivel de oameni: unii încearcă tot timpul să prospere pe seama sărăcirii altor oameni, crezând că dacă adună munți de bani în timp ce alții n-au ce pune pe masă, ei sunt cei „deștepți”. Chiar dacă societatea ne prezintă treaba asta ca fiind ceva normal, un fel de „capitalism dur, dar drept”, este fundamental greșit și ne distruge pe toți, pe termen lung.
Din momentul în care am acceptat concurența ca fiind ceva firesc, au început să apară toate necazurile care ne apasă astăzi. De aici vine invidia care ne roade pe interior, de aici vine stresul care ne face să ne îmbolnăvim de inimă la patruzeci de ani, de aici vine ura dintre vecini și frica de necunoscuți. Atunci când îl vezi pe cel de lângă tine ca pe un adversar, nu mai poți să-i întinzi mâna cu drag. Închizi poarta, pui mai multe lacăte și stai cu teama că cineva o să vină să-ți ia ce ai agonisit. Această tensiune permanentă ne-a transformat viața într-un iad poleit, unde avem telefoane scumpe, dar nu mai avem cu cine să vorbim cu adevărat de teamă să nu fim judecați sau păcăliți. Tocmai de aceea este nevoie de o schimbare majoră, de o întoarcere la ceea ce ne face cu adevărat oameni.
E nevoie de o mișcare care să schimbe mentalitatea noastră, a tuturor, dar nu prin forță, nu prin legi aspre sau prin pedepse. Avem nevoie de o schimbare pașnică, o înlocuire a ideii de luptă cu ideea că ideea de cooperare este benefică pentru toți. Gândește-te o secundă: dacă în loc să ne punem piedici la muncă, ne-am ajuta unii pe alții să terminăm treaba mai repede, nu ne-am întoarce toți acasă mai puțin obosiți? Dacă în loc să se bată pe resurse, țările ar colabora ca să facă energia accesibilă pentru toată lumea, n-ar dispărea facturile alea uriașe care ne mănâncă salariul? Cooperarea trebuie să se manifeste peste tot, de la modul în care îți saluți vecinul și îl ajuți cu o cheie franceză, până la modul în care marile puteri decid să împartă bogățiile planetei. Abia după ce acest gând va intra în mintea tuturor, omenirea va trece la următorul prag al civilizației. Atunci va fi acea lume la care visăm toți: o lume fără războaie, unde niciun copil nu mai trebuie să tremure de frica bombelor, o lume fără conflicte inutile și fără sărăcia aia lucie care îți fură demnitatea. Va fi o lume în care toți oamenii vor prospera, pentru că vom înțelege, în sfârșit, că pământul are destule bogății pentru toți dacă încetăm să mai fim lacomi.
Poate te gândești acum că tu ești doar un om obișnuit și că vocea ta nu se aude până la urechile celor care conduc. Poate te simți neputincios atunci când vezi cum prețurile cresc și cum războaiele bat la ușă. Dar să știi că tu poți contribui enorm la această schimbare mondială. Nu trebuie să ieși în stradă cu pancarte, ci trebuie să începi să trimiți acest fenomen al schimbării către alți oameni. Fiecare om pe care îl convingi că ajutorul reciproc e mai bun decât competiția este o mică victorie pentru viitorul nostru. Putem face ca ideea de cooperare să devină legea întregii lumi, în locul luptei acerbe pentru resurse. Tu sigur nu vrei războaie și sărăcie, știu asta. Nimeni nu-și dorește să-și vadă viața distrusă sau să trăiască cu grija zilei de mâine. Însă trebuie să înțelegem clar că războaiele și sărăcia sunt doar rezultatul acestei concurențe între state. Ele apar pentru că statele caută mereu noi resurse și încearcă să fie mai tari decât altele, chiar dacă asta înseamnă să calce peste cadavre.
Iar tu, ca om obișnuit, e adevărat că nu vei reuși să oprești un tanc cu mâinile goale sau să schimbi un tratat internațional de unul singur, pentru că nu ești la conducerea celor mai puternice state. Dar există o cale mai sigură și mai profundă prin care poți ajuta. Fă în așa fel încât alți oameni să înțeleagă de ce cooperarea e mai bună decât concurența. Explică-le prietenilor, rudelor, colegilor, că dacă ne schimbăm noi modul de a gândi, lumea n-are de ales și se schimbă după noi. După ce toți oamenii simpli, ca mine și ca tine, își vor schimba mentalitatea, vestea asta va ajunge și la urechile politicienilor. Ei stau mereu cu ochii pe noi, nu pentru că ne-ar iubi neapărat, ci pentru că au nevoie de aprobarea noastră ca să rămână acolo sus.
Politicienii își ajustează întotdeauna comportamentul în funcție de ceea ce gândesc oamenii de rând. Dacă ei vor vedea că poporul nu mai acceptă ura, nu mai vrea concurență sălbatică și nu mai aplaudă succesul clădit pe suferința altuia, vor fi obligați să se schimbe și ei. Vor înlocui principiul concurenței cu cel al cooperării pentru că vor înțelege că asta este singura cale prin care mai pot conduce. Și uite așa, prin puterea minții tale și a celor din jurul tău, vor dispărea războaiele și sărăcia. Atunci când toți oamenii simpli vor fi convinși că e mai bună colaborarea, politicienii vor renunța la lupta pentru resurse pentru că nu vor mai avea pe cine să păcălească. Totul începe cu tine și cu refuzul tău de a mai vedea viața ca pe o cursă în care trebuie să-l învingi pe celălalt. Adevărata putere e în mâinile noastre, a celor care facem lumea să se miște în fiecare zi. Și tot ce trebuie să facem e să decidem că vrem să trăim într-o lume care ne unește, nu care ne dezbină.
Autor: Claudiu Neacșu
