În povestirea „Legături invizibile” (care se citește între două stații de metrou, timp de circa zece minute), un tânăr se căsătorește cu o femeie imaginară, o ființă cu care are o puternică legătură spirituală.
„Legături invizibile”
Autor: Claudiu Neacșu
Priveliștile din orașul Fairhaven erau superbe la acea oră. Pe lângă drumurile pavate cu cărămidă, cu clădiri mici și confortabile de culoarea pastelului, în depărtare se zăreau frunzele aurii ale copacilor de toamnă, frunze care fluturau ușor în adierea vântului. Iar în afara orașului, printre stejarii negri nenumărați, se afla micuța căsuță confortabilă a lui Luka Morris.
Țesătura moale a pânzeturilor din dantelă albă de la fereastră contrasta cu stratul gros de mușchi de pe acoperișul înclinat al casei. Împreună cu mirosul de pictură și pânză proaspătă care umplea camera, Luka își admira spațiile de lucru. Acestea erau în mod inevitabil o revoltă de culori: pânze, pictate pe jumătate, sprijinite de pereți, uleiuri, pensule și alte lucruri aflate peste tot, alături de nuanțe și paleți abandonați. Aproape totul era lăsat neterminat, aproape.
Luka, având părul ciufulit și fiind îmbrăcat cu o cămașă pătată de vopsea, privea intens o pânză. Pe acea pânză se afla chipul Elenei. Ochii ei erau blânzi. Zâmbetul ei enigmatic părea aproape viu.
Gândindu-se că, dacă ar începe să vorbească, ar distruge magia acestui moment, Luka decise totuși să spună cu glas șoptit:
– Elena, tu ce părere ai despre asta?
O voce blândă păru că îi răspunde lui Lukas. Însă această voce era doar un simplu ecou al gândurilor.
…
Luka, îmbrăcat cu un costum simplu, dar elegant, stătea în centrul pieței din Fairhaven, lângă o fântână veche. În mână ținea un buchet de flori sălbatice.
În fața lui Luka, legată de două scaune, era o panglică de satin alb. Această panglică simboliza prezența Elenei.
Zâmbetul lui Luka era plin de emoție și certitudine. Într-o șoaptă caldă, el își rostea jurămintele către o figură nevăzută.
Mai mulți locuitori ai orașului se adunaseră în jurul lui Luka. Unii aplaudau ușor. Alții însă șușoteau sau clătinau din cap. O bătrână aflată în primul rând spuse către o altă bătrână vecină cu ea:
– Ce romantic! Da, știu, e ceva neobișnuit. Dar tot romantic e…
Din spate se auzi vocea sarcastică a lui Spencer Price, un prieten din copilărie al lui Luka:
– Romantic? Mai degrabă tragic. Asta nu e artă, e nebunie. Luka se căsătorește acum cu o femeie imaginară. Cu Elena. Nu e ăsta un semn clar de instabilitate mentală?
După ceremonia nunții, Luka se întoarse acasă la el. Își scoase din minte vorbele grele pe care le auzise. În studioul său, așeză cu grijă pe șevalet o fotografie înrămată. Chipul Elenei, perfect conturat, părea să-l privească înapoi.
Luka mângâie rama fotografiei și spuse cu blândețe:
– A fost perfect, Elena. Nu contează ce spun ceilalți. Noi știm ce avem.
…
Sala mică a primăriei din Fairhaven era plină cu oameni. Nu mai rămăsese niciun loc liber. Oamenii vorbeau între ei, cu vocile suprapuse într-un murmur constant. Tot aerul părea că este încărcat cu tensiune. Spencer Price se ridică în picioare de pe scaunul său și se întoarse cu fața spre cei prezenți în sală. Era îmbrăcat impecabil. Pe chip avea o expresie de om calculat și sigur pe sine.
Cu o voce autoritară, Spencer zise:
– Dragi concetățeni, cu toții îl cunoaștem pe Luka Morris. El este un artist talentat, fără îndoială. Însă comportamentul său recent ne face să ne întrebăm dacă este el într-adevăr în deplinătatea facultăților mintale.
Un murmur de tulburare trecu prin toată mulțimea. Henry Patterson, prietenul lui Luka, se ridică în apărarea acestuia, zicând:
– Luka este un vizionar. Faptul că nu-l înțelegi nu înseamnă că ceva nu e în regulă cu el!
Spencer afișă o expresie ironică și zise:
– Un vizionar? Sau cineva care vorbește cu o soție imaginară? Gândiți-vă, oameni buni: ce mesaj trimitem despre Fairhaven, susținând astfel de comportamente excentrice?
Luka stătea undeva în spatele acestei mulțimi de oameni. Rămase tăcut și nemișcat, strângând din pumni.
În zilele care urmară, clienții lui Luka începură să anuleze comenzi. Galeria locală ezita să-i expună lucrările. Luka știa că acesta era efectul cuvintelor lui Spencer.
Și totuși, Luka își zise:
– Nu mă vor opri, Elena. Nu mă vor opri…
…
Luka stătea pe scările căsuței sale. Ținea în mâini o scrisoare și o privea pierdut. Hârtia din mâna lui era o notificare de evacuare.
Marginea hârtiei tremura prinsă între degetele lui Luka. El stătea cu ochii pironiți pe cuvintele grele: „Neplată. Aveți la dispoziție 30 de zile pentru părăsirea proprietății.”
În jurul lui Luka, se părea că pădurea respiră împreună cu căsuța. Însă liniștea era foarte apăsătoare. În interiorul căsuței, șevaletul stătea abandonat. Rafturile cu pânze păreau acum o colecție de visuri neîmplinite.
Luka se privi în oglinda din hol, zicând cu voce foarte slabă:
– Elena… Ce facem acum? Poți să-mi spui cum ieșim din situația asta?
Reflexia din oglindă arăta doar un chip de om obosit. Luka avu senzația că, din spatele lui, parcă de undeva din umbră, se aude vocea Elenei, care îi șoptea:
– Nu te lăsa doborât, Luka. Ești mai puternic decât crezi.
Și totuși, se părea că ceva se schimbase, de data asta. Cuprins de un val de îndoială, Luka se întoarse brusc și zise cu o voce terifiată:
– Ești reală? Sau doar… un fragment din mine? Un refugiu al minții mele care nu mai știe să facă față la toate astea?
Urmă o tăcere asurzitoare. Nici măcar lumina apusului nu mai reușea să îl consoleze pe Luka.
…
Luka stătea la masa din studioul său. Destul de tulburat, răscolea printre schițe și facturi, părând că vrea să caute ceva ce nu va găsi niciodată.
Ușa se deschise, iar în încăpere intră Henry Patterson, prietenul loial și negustorul de artă al lui Luka. Henry ținea în brațe o cutie mare de carton. Privi la toată acea dezordine, zâmbi forțat și zise:
– Luka, am vești bune! Angela de la galerie e interesată de câteva dintre lucrările tale. Am luat inițiativa să i le arăt.
Henry puse cutia pe podea. Luka ridică privirea, privindu-l pe Henry cu ochi întunecați de oboseală.
– Henry… Dar nici măcar nu m-ai consultat. Nu m-ai întrebat nimic. Nu eram gata să le arăt. Încă… Încă lucrez la ele.
Henry se scărpină la ceafă și zise:
– Am vrut doar să te ajut, Luka. Angela chiar crede în talentul tău. Însă… poate ar trebui să lași deoparte… chestia cu Elena. Îi e greu să explice clienților tăi… povestea.
Luka se ridică brusc. Cu ochi furioși, zise:
– Deci și tu crezi că trebuie să renunț la ea? Nu înțelegi? Elena e… totul. Fără ea, ce sunt eu?
După câteva ore, Angela veni la căsuța în care stătea Luka. Confuză și iritată, ea spuse:
– Henry spune că refuzi să colaborezi. Ești sigur că vrei să pierzi și ultima șansă?
…
O liniște apăsătoare învăluia căsuța lui Luka. În această liniște se auzi, la un moment dat, zgomotul unei camionete care urca pe alee.
Luka deschise ușa. În prag se aflau doi oficiali ai consiliului local. Aceștia aveau pe chipuri expresii foarte grave.
Unul dintre cei doi oficiali întinse spre Luka un document și îi spuse:
– Domnule Morris, avem ordin să evacuați proprietatea. Conform deciziei consiliului, aceasta a fost declarată nesigură.
Cu mâinile tremurânde, Luka apucă hârtia. El încercă să proceseze cuvintele pe care tocmai le auzise.
– Nesigură? strigă Luka. Ce înseamnă asta? Cum să fie nesigură? Asta e casa mea, viața mea!
Lângă camionetă stătea Spencer. Își ținea brațele încrucișate. Pe chipul său era afișat un zâmbet rece. Vorbi către Luka, folosind un ton ridicat:
– Nu e vorba doar despre casă, Luka. Ești un pericol pentru tine și pentru ceilalți. Cineva trebuia să facă ceva.
Oficialii plecară, împreună cu Spencer.
Luka rămase pe treptele căsuței. Privirea îi era pierdută.
Noaptea se lăsa peste orașul Fairhaven. Însă întunericul din sufletul lui Luka era mult mai profund în clipele acestea.
Luka își ridică privirea spre fereastra la care își imagina cândva că o vede pe Elena. Murmură cu tristețe:
– Elena… Ai fost vreodată reală? Sau… am fost doar eu, singur, tot timpul?
…
Un amestec de lumânări și lămpi vintage lumina piața din orașul Fairhaven. Lumânările reflectau umbre dansatoare pe tablourile expuse.
Luka avusese grijă ca fiecare lucrare a lui să fie aranjată cu meticulozitate. În față erau situate cele mai intime portrete ale Elenei. Chipul ei părea să prindă viață în fiecare tușă. Tablourile păreau a fi pline cu un fel de forță inexplicabilă, uneori radioasă, alteori melancolică.
În piață, locuitorii orașului se adunaseră în tăcere. Alături de străini curioși veniseră acolo și vechi prieteni ai lui Luka. Toți, chiar și cei care îl criticaseră, îl priveau acum fascinați. O femeie îi spuse în șoaptă soțului ei:
– Simți asta? E ca și cum ea ne-ar vorbi direct din pânze…
La marginea mulțimii se afla și Spencer. Afișând o expresie crispată, el zise cu voce destul de tare, ca să-l audă cei din jurul său:
– O farsă elaborată. Arta nu poate ascunde adevărul. Luka e instabil!
Luka se afla în mijlocul mulțimii. Spuse și el cu voce tare:
– Instabil? Poate. Dar asta nu e despre mine. Este despre ea. Elena. Indiferent dacă voi credeți că e reală sau nu, ea trăiește în fiecare lucrare de aici. Ea m-a salvat, când nimeni altcineva nu a vrut.
Un murmur de aprobare trecu prin mulțime. Unii îl priviră cu suspiciune pe Spencer.
…
Focul izbucni violent. Flăcările înghițeau rapid șevaletele și pânzele aranjate în piața centrală. Culorile vibrante ale picturilor lui Luka se contopiră într-un amestec de fum și jar. În câteva minute, munca unei vieți întregi era distrusă.
Luka ieși din mulțime, alergă disperat spre foc și strigă:
– Nu! Nu! Opriți asta! Elena!
Henry și Angela îl prinseră pe Luka de brațe, împiedicându-l astfel să se arunce direct în flăcări. Cu vocea înecată de furie și durere, Henry zise:
– Nu poți face nimic acum, Luka! Trebuie să te protejăm!
Angela privi spre bărbatul care, aflat într-un colț al pieței, încerca să plece neobservat. Furioasă, ea zise:
– A fost Spencer. Știam că el ar face ceva josnic. Însă la asta nu m-aș fi gândit.
Locuitorii orașului se mobilizară imediat. Aduseră găleți cu apă, cu care încercară să stingă flăcările. Încercau toți să salveze ceea ce mai putea fi salvat: colțuri de pânze, rame parțial arse.
Un bătrân aflat în mulțime strigă:
– Spencer Price e de vină! Toți am văzut cum l-a sabotat pe Luka! Nu mai putem tolera asta.
Luka era zdrobit. Totuși, văzând mulțimea care era de partea lui, el simți pentru prima dată cum îl învăluie o rază de speranță. Angela veni lângă el, îi puse o mână pe umăr și îi zise:
– Vom începe din nou, Luka. Împreună. Nu ești singur.
…
Luka stătea în studioul improvizat și aflat într-un colț prăfuit al unei clădiri abandonate. În jurul său se aflau resturi de pânze salvate din incendiu. Mâinile îi tremurau deasupra unei pânze albe. Nu știa încă dacă ar trebui să facă sau să nu facă prima mișcare. Lumina lunii se strecura printr-o fereastră crăpată. Liniștea părea că îl apasă precum o povară. Își lăsă pensula să cadă și murmură:
– Nu mai pot, Elena. Am pierdut totul… Chiar și pe tine te-am pierdut.
O prezență familiară părea că începe să se contureze, pornind dintr-un colț întunecat al încăperii. În mintea lui Luka pătrunse vocea Elenei, blândă și caldă:
– Nu m-ai pierdut niciodată, Luka. Eu sunt aici. În tine, în arta ta. Nu renunța acum. Pictează… pentru noi.
Din ochii lui Luka începură să curgă lacrimi. El ridică pensula, cu o altă stare de spirit. Începu să traseze linii lungi și îndrăznețe. I se părea că o forță nevăzută îi conduce mâna. Fiecare culoare, fiecare tușă părea să vibreze cu o energie nouă. În felul acesta se dezvăluia povestea lui. Era o poveste a luptei, a pierderilor și a iubirii infinite pentru Elena.
După câteva zile, în fața lui Luka se afla o capodoperă.
…
Căsuța de la marginea pădurii era învăluită în lumina aurie a soarelui dimineții. Fațada căsuței fusese reparată. Ferestrele străluceau de curățenie. În fața porții se adunase un grup de vecini și prieteni. Aceștia îi zâmbiră lui Luka, atunci când el păși pe alee, plin de emoții.
Angela, aflată lângă Henry, îi spuse lui Luka:
– Comunitatea a decis că locul tău este aici. Ai avut un mare succes. Lucrarea ta a câștigat primul loc la un concurs internațional de artă. Numele tău este acum sinonim cu geniul și renașterea. Aceasta este casa ta. În plus, tu faci parte din sufletul acestui oraș.
Luka rămase fără cuvinte. În cele din urmă, cu lacrimi în ochi, el rosti cu voce tremurândă:
– Nu știu ce să spun… Mulțumesc. Chiar… mulțumesc.
Henry râse. Îl bătu prietenește cu palma pe umăr pe Luka și îi spuse:
– Ei bine, te poți revanșa cu o expoziție nouă. Sau două.
Oamenii din grup plecară la casele lor. Angela se apropie de Luka, îl luă de mână și îi spuse:
– Luka, sper că știi… Tot ce-ai construit, tot ce ești, e mai mult decât artă. Tu i-ai învățat pe toți oamenii să vadă frumusețea acolo unde ei nu credeau că există.
Luka zâmbi și zise:
– Angela, pentru prima dată, simt că nu mai sunt singur.
Apoi Luka întoarse capul spre o umbră diafană care părea că veghează din spatele său. Spuse cu voce șoptită:
– Mulțumesc, Elena!
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
