Este ceva ce știm cu toții încă din zorii timpului: omul dorește. Dorește să aibă, dorește să trăiască mai bine, dorește să le ofere copiilor săi ce este mai bun. Este în natura noastră. Acum, în acest univers, există o populație numeroasă care vede, zi de zi, cum trăiește cealaltă jumătate. Vede vacanțele, vede vilele, vede viața luxoasă, vede ușurința vieții fără griji. Și nu este vorba că ar vrea să fure propriu-zis. Vrea să guste din acea viață bună, din acel „stil de viață” în care nu trebuie să-și facă griji pentru ziua de mâine. Simte că are aceeași capacitate de a avea un stil de viață în care nu trebuie să-și facă griji pentru ziua de mâine.
Problema gravă și catastrofală apare atunci când această ambiție naturală se lovește de neputință. Când un om muncește din greu, se străduiește, se luptă și se trezește în aceeași situație zi după zi, în timp ce toți cei din jurul său par să plutească în aur, fără niciun efort. Astfel, această aspirație inocentă se transformă în furie, apoi împinge oamenii la marginea prăpastiei și îi catapultează în adâncurile unei furii profunde, întunecate și periculoase. Nu mai este vorba doar despre a pune mâncare pe masă, ci și despre mândrie și demnitate umană, despre a nu fi tratat ca un sclav. Și, când această furie fierbe în sufletele a milioane de oameni, este suficientă pentru a arde totul.
Să recunoaștem, nu este o noutate, nu este o sperietoare nouă. Istoria ne-a demonstrat asta de nenumărate ori. Nu trebuie să fii profesor titular pentru a înțelege ce s-a întâmplat când omul de rând nu a mai putut suporta bogăția ostentativă a celor de sus. Cu toții știm de regi care și-au pierdut capul, de nobili care au fugit în alte țări în miezul nopții, de revoluții care au distrus în câteva zile bogății acumulate de-a lungul unui mileniu. Totul pentru că frustrarea nu a fost abordată. Totul pentru că o oală sub presiune a permis acumularea de abur până la punctul în care numărul oamenilor furioși a depășit numărul soldaților din orice armată. Milionarii de atunci se credeau în siguranță, la fel cum milionarii de astăzi cred că puterea lor este de necontestat. Dar nu este așa.
Și tocmai acesta este pericolul care ne amenință astăzi. Nu vorbim despre un conflict între națiuni. Vorbim despre o explozie internă, despre eșecul de a continua ordinea care a fost deja instaurată o dată și care, în cele din urmă, se va repeta dacă rămânem pasivi. Este un cerc vicios: apare inegalitatea, frustrarea crește, izbucnește războiul, totul este în ruine, se instaurează o nouă ordine, deși tot inechitabilă, iar ciclul începe din nou.
Cu toate acestea, bogătașii de astăzi, oricât de inteligenți ar fi în afaceri, nu au reușit să-și amintească această lecție veche și sângeroasă. Se protejează cu ziduri pe care noi nu le putem vedea (legislația care îi protejează) și cu ziduri pe care le putem vedea (comunități închise) pentru a crede că pot cumpăra protecție. Cu toate acestea, ei doar amână inevitabilul, întinzând arcul și mai mult. Cu cât par mai opulenți și cu cât apar mai des pe telefoanele noastre, cu atât frustrările noastre cresc mai repede din cauza lipsurilor.
Singura modalitate de a împiedica roata istoriei să se învârtă mai departe cu revoluții violente este eliminarea dorinței de revoltă. Acest lucru înseamnă să le oferim oamenilor exact ceea ce își doresc, nu banii în sine, ci ceea ce consideră necesar pentru a duce o existență pașnică, o viață demnă și o viață înstărită.
Aceasta este o sarcină care revine în primul rând celor bogați. Nu din bunătate, ci din interes propriu. Ei dețin cheile, ei dețin puterea de a schimba sistemul, de a rescrie regulile jocului economic și politic. Dacă își unesc forțele și decid că nu are rost să se lupte pentru bucăți din ce în ce mai mici din tort, ci că este mai bine să facă tortul uriaș, astfel încât să fie suficient pentru toată lumea.
Cum se face asta? Simplu: se valorifică perspicacitatea lor fiscală nu pentru a ascunde bani, ci pentru a crea oportunități ascunse în scopul binelui comun. Binele comun înseamnă să se asigure că toată lumea, pretutindeni, are acces la o școală de calitate, la servicii medicale la prețuri accesibile și la locuințe accesibile. Cu aceste trei lucruri, oamenii au o bază. Au un drept. Au speranță. Iar când ai speranță, nu distrugi nimic.
Sărăcia nu este doar o lipsă de fonduri. Este o cicatrice pe suflet. Este sentimentul că ești inferior. Când persoanele bogate își folosesc averea pentru a-i ajuta pe toți să ajungă la un nivel de prosperitate, nu este doar o donație financiară, ci o vindecare a acelei răni urâte. Este dorința de a „gusta” luxul și de a-l transforma în esența muncii și a determinării pentru o viață bună, prin etica muncii într-un sistem socio-economic care facilitează acest lucru.
Dacă toată lumea ar fi prosperă, nu ar mai exista războaie. Nu ar mai exista revoluții. Nu ar mai exista furia de a distruge bogățiile. Bogățiile celor bogați ar fi în deplină siguranță, fără paznici, dar cu echilibru social și satisfacție socială. Nu te poți bucura pe deplin de viață când știi că milioane de oameni așteaptă doar ocazia să ți-o distrugă.
Prin urmare, decizia este evidentă. Cei privilegiați fie vor să plătească pentru fericirea lor întârziată și să rămână în acea teamă mocnită că tot ce au le poate fi luat la fel de ușor cum le-a fost dat, așteptând ca istoria să lovească din nou, fie vor să fie generația care pune capăt acestui lucru. Generația care susține utilizarea puterii și a bogăției nu pentru a crea bariere între masele sărace și ceilalți, ci pentru a promova incluziunea, care asigură tuturor condiții egale pe piață. Este o decizie înțeleaptă pentru autoconservare, care garantează că tragedia istorică nu se va repeta niciodată, când săracii devin atât de resentimentari încât furia lor se aprinde ca focul, distrugând totul în calea sa. Pentru că ei dețin cheia pentru a opri roata. Trebuie doar să o folosească.
Autor: Claudiu Neacșu
