Chiar nu înțeleg. Nu-mi intră în cap și asta e tot. Mă gândesc și oscilez între concluzii, dar nu găsesc răspunsul rațional, în logica umană. Cum se face că acești oameni bogați, cu bani de cheltuit, se simt bine, în pace, bucurându-se de viață, când la doi pași distanță, ba chiar lângă ei, majoritatea oamenilor suferă? Cum poate cineva să stea la masa aceea a excesului și să mănânce din plin și să bea vin bun, fără să-i pese că milioane de copii se culcă cu stomacul gol? Nu e vorba de invidie. E un nivel de conștiință umană pe care l-am pierdut din vedere. E ceva ce mă depășește.
Imaginează-ți că ai un castel colosal. Acesta domină o lume frumoasă, este plăcut și călduros în interior și nu duci lipsă de nimic. Cu toate acestea, dincolo de porți, este frig și plouă, iar o mulțime imensă de cetățeni din vecinătate stau pe pământ, uzi și tremurând, privind lumina din castelul tău și lamentându-se de nedreptatea vieții. Cum poți trăi în bula ta confortabilă fără ca inima ta să se simtă ca un iceberg? Nu simți un sentiment de responsabilitate, de jenă, chiar de rușine? Cum poate bogăția ostentativă să fie atât de liniștitoare când atât de mulți alții muncesc pentru acea bogăție, și sunt de fapt cei plătiți cu bani puțini pentru a permite acest lucru?
Poate că așa fac ei față situației. Poate că este o formă de negare psihologică. Poate că este o modalitate de a accepta că sărăcia altora nu este problema lor, că alții ar trebui să fie săraci, iar ei ar trebui să fie bogați, și că așa stau lucrurile, așa și trebuie. Poate că trăiesc într-o bulă atât de densă, formată din garduri, gărzi de corp și avioane private, încât nu mai văd literalmente lumea. Nu mai iau autobuzul, nu mai așteaptă la spital, nu mai privesc în jos și nu mai văd gropile din străzi. Ei văd doar ceea ce este curat, selectat, curățat și lustruit. Nu văd sărăcia, dar aceasta nu a dispărut.
Dar chiar dacă nu sunt conștienți de asta din punct de vedere vizual, cum se face că nu sunt conștienți de asta din punct de vedere spiritual? Nu este normal ca fericirea cuiva să fie atât de mare atunci când cei din jur sunt atât de triști. Nu cred că fericirea, fericirea adevărată, poate fi o chestiune singulară. E ca și cum ai fi singurul dintr-o cameră plină de copii înfometați, cu o bucată de tort. Poți să o mănânci pe toată, dar fericirea aceea nu e curată. E pătată de posibilitatea ca unul dintre acei copii să se ridice și să se înfurie foarte tare.
Și ce fel de existență este aceea în care ești mereu precaut? Pentru că înțeleg, ei nu sunt atât de speriați pe cât ar trebui să fie, dar frica este acolo, ascunsă. Sunt conștienți că banii lor atrag hoții, invidia, revoltele. Au angajat agenți de pază? Foarte bine, dar și acea securitate provine din aceeași realitate distrusă și disperată. Pe cine crezi că apără ei, de fapt, când vine vorba de asta? Sistemul lor de alarmă de ultimă generație nu poate nici măcar să înlăture îngrijorarea lor cu privire la entropia generală pe care o lasă să crească chiar la ușa casei în care ei stau.
Dar te întreb: nu ar prefera ei o existență mai puțin complicată, mai puțin zgomotoasă, mai puțin stresantă? Dacă ar lua toți banii pe care îi cheltuiesc pe securitate, pe ziduri de fortăreață, pe avocați pentru a-și transfera banii în paradisuri fiscale și i-ar investi în schimb în educație gratuită în școli și spitale de top din întreaga lume, nu ar fi mai bine și mai în siguranță? Nu ar dormi mai bine noaptea știind că nimeni nu suferă de foame și nu este supărat pe acest pământ și că nu există o mulțime de oameni care ar dori să îi priveze de toate acestea?
Poate că această elită bogată este deconectată de ceva atât de fundamental și anume că sărăcia altora înseamnă că ei sunt mai săraci, nu în conturile lor bancare, ci în spiritul lor și în existența lor de zi cu zi. Dacă planeta nu este sănătoasă, nici ei nu sunt sănătoși, chiar dacă au medici personali. Dacă lumea nu este educată, ei nu vor angaja minți strălucite cu spirit antreprenorial ca angajați și consumatori. Dacă în jur există disperare și poluare, aerul pe care îl respiră copiii lor este la fel de murdar. Nu poți cumpăra aer curat pentru tine.
Asta nu înțeleg. Cum poți să ai atât de mult succes, să fii un geniu, să câștigi miliarde în acest joc și să gândești cu zeci de ani înainte, dar să treci cu vederea o formulă de bază? Fericirea ta este asigurată doar alături de alții. Liniștea ta sufletească este asigurată doar alături de alții. Bogăția ta este asigurată doar atunci când nu devine o jignire.
Vreau să îi întreb sincer: vă simțiți bine? Când vă uitați în oglindă și vedeți acea față zâmbitoare și jovială, nu o asociați cu chipul unui om care nu are bani să cumpere medicamente pentru copilul său? Nu vă temeți puțin că istoria s-ar putea repeta, cu toate averile transformate în pulbere de o mulțime furioasă? De ce ar trebui să existe o astfel de îngrijorare în a trăi această izolare, această existență plină de teamă, când o mică parte din puterea voastră ar putea contribui în mare măsură la ridicarea tuturor la noi înălțimi și v-ar permite să trăiți cu respect și fără teamă?
Cred că fericirea lor este ceva temporar, o aparență subțire. Bogații de astăzi sunt prizonieri ai propriei bogății, înlănțuiți într-un castel al luxului în continuă expansiune, de care se tem. Nu sunt liberi. Nu pot merge unde vor, nu pot vorbi cu nimeni, nu pot avea încredere în nimeni, pentru că știu că sunt înconjurați de invidie și răutate.
Și asta este dureros. Ei au totul, au toată puterea financiară și mentală pentru a rescrie această poveste, pentru a schimba lumea într-una fără ziduri și paznici. Ar putea fi eroii care au oprit ciclul ăsta al sărăciei și al revoltei. Dar, în schimb, ei ascund și ignoră starea tristă a lucrurilor, permițându-și să creadă că toată lumea este bine acum. Eu nu înțeleg cum pot ei dormi noaptea, știind un secret atât de întunecat, că fericirea lumii lor este o falsitate și că fericirea lor se bazează exclusiv pe suferința pe care aleg să nu o vadă. Nu înțeleg.
Autor: Claudiu Neacșu
