Există ceva mai ciudat decât cel mai ciudat lucru la cei care acceptă, cu o ușurință supranaturală, faptul că trăiesc într-o lume în care au mai mult decât suficient, în timp ce prea mulți alții au prea puțin. Este un paradox moral, dar unul cu care suntem cu toții familiarizați în diverse situații, de la copilul privilegiat din cartier până la magnatul milionar care nu vede niciodată strada decât prin geamurile fumurii ale mașinii sale cu șofer. Există un confort aproape ocular care trece direct prin retină: ei nu văd ceea ce nu vor să vadă. Ei văd doar nivelul lor de trai, înconjurați de o bulă de cuvinte mari, aspirații mici și, de cele mai multe ori, o existență îngrădită, reală sau imaginară.
Dar, dacă ai întreba pe cineva dacă îi place sau nu nedreptatea, ar fi vehement în dezacord. Nimeni nu vrea o lume inechitabilă. Nimeni nu se culcă seara gândindu-se: „Ce bine că am mai mult decât aproape toți ceilalți. Vreau să le fie și mai rău”. Nimeni nu se trezește dimineața cu această atitudine. În teorie, suntem cu toții oameni buni. Dar, în practică, apare un fenomen nuanțat: orbirea selectivă. Oamenii nu recunosc nedreptatea pentru că nu se confruntă niciodată cu ea, sau, ca să spunem așa, nu sunt puși în fața ei. Viața nu îi pune niciodată în fața nedreptății. Prosperitatea vine și cu o aură fericită: ea tocește atenția, calmează conștiința și face ca totul să pară un film în care tu ești vedeta, iar toți ceilalți sunt doar decoruri.
Dar nu îi înțeleg pe cei care se simt în largul lor într-o lume în care mulți suferă. E ca și cum ai locui într-o casă de vis, dar ai auzi în fiecare noapte zgomotul apei care se scurge din spatele unui perete crăpat. Știi că într-o zi va ceda. Știi că nu a dispărut ignorându-l. Dar alegi să trăiești ca și cum acel perete crăpat ar fi doar o născocire a imaginației tale.
Unii oameni reușesc, cu talente extraordinare, să transforme propriile realizări în dovezi ale meritelor lor și eșecurile altora în simple defecte personale. Este o consolare psihologică: dacă trăiesc bine, înseamnă că am muncit bine. Dacă altcineva trăiește prost, înseamnă că nu a reușit. Aici apare marea derapare morală a societăților contemporane. Bogăția devine un scut împotriva compasiunii. Nu mai vezi oameni, ci cazuri. Nu mai vezi vieți, ci statistici. Și, la un moment dat, nu-ți mai pasă de statistici, pentru că nu mai simți că te privesc personal.
Cu toate acestea, realitatea este că prosperitatea nu apare în mijlocul unei privațiuni universale fără ca ceva să explodeze la un moment dat. Societatea nu este o insulă, compartimentată în unități separate. Este un organism. Fiecare celulă o afectează pe cealaltă. Poți fi perfect sănătos, dar, dacă organismul este bolnav, nu vei putea scăpa pentru mult timp. Și tu te vei îmbolnăvi, chiar dacă te simți invincibil.
În realitate, diferențele dintre oameni nu sunt doar financiare. Sunt diferențe în ceea ce privește libertatea, oportunitățile, siguranța. O persoană săracă nu își permite timp liber, oportunități sau greșeli. Greșeala unui om bogat este o pierdere financiară. Greșeala unui om sărac este pierderea vieții. Și, când sute de milioane de oameni trăiesc la două decizii distanță de decimare, nu putem pretinde că lumea merge bine.
De aceea nu pot înțelege pacea celor care prosperă pe un ocean de lipsuri. Succesul lor este un castel construit pe scânduri putrezite. Deși arată impresionant, scârțâie la fiecare pas. Nu există pace în mijlocul inechității. Există doar pauze până la următoarea furtună. Și, cu cât lumea este mai inechitabilă, cu atât sunt mai multe pauze.
„Dar fiecare este responsabil pentru sine”, vor spune unii. Așa cum ar trebui să fie. Însă noi trăim într-o lume cu infrastructură inegală, educație inegală, oportunități inegale, traume inegale. Nu poți compara poziția de start a unui copil născut într-un apartament luminos, cu bibliotecă încorporată, cu cea a unui copil născut într-o casă neîncălzită, într-un cartier neglijat de intervenția umană. Unul începe jocul cu toate extensiile deblocate. Celălalt intră fără tutorial, fără instrumente, doar cu întrebări și o incertitudine profundă cu privire la viitorul său.
Cu toate acestea, îl pedepsim pe cel din urmă pentru că nu înțelege suficient de repede.
Există cei care îi consideră pe săraci responsabili pentru faptul că sunt săraci, nu pentru consecințele sărăciei. Este mai ușor așa. Când presupui că totul este vina celor care nu au nimic, atunci nu trebuie să se schimbe nimic. Nu este nevoie să se reevalueze niciun sistem. Nu este nevoie să se ajusteze nicio economie. Prioritățile cheltuielilor publice rămân intacte. Nimeni nu trebuie să se întrebe dacă a beneficiat de avantaje structurale neintenționate. Totul se simplifică la „Unii au succes, alții nu. Ce putem face?”
Pur și simplu nu este adevărat. Societatea nu devine mai iluminată atunci când bogăția este exclusivă. O națiune nu prosperă atunci când doar câteva mii pot visa, iar câteva milioane pot doar să existe. Bogăția este ca aerul. Dacă se află într-o parte a camerei, nu aduce niciun beneficiu restului camerei.
Dar, pentru unii, este ușor să accepte aranjamentul disproporționat al bogăției și privilegiilor pe parcursul vieții, deoarece nu au fost niciodată nevoiți să treacă de cealaltă parte. Nu au cunoscut niciodată altceva. Nu au fost niciodată nevoiți să aleagă între mâncare și medicamente. Nu au stat niciodată cu banii de chirie în mână, întrebându-se dacă vor rămâne pe stradă luna viitoare. Nu și-au privit niciodată copilul în ochi în timp ce acesta îi întreba: „Tati, de ce nu putem avea ceea ce au toți ceilalți?” și nu au avut niciun răspuns.
Este ușor să filosofezi despre merit, despre efort, despre „fiecare își creează propriul noroc”, când nu ai fost nevoit să experimentezi asta. Și este foarte ușor să te simți bine într-o lume pe care ai cucerit-o. Pentru că pentru tine este clar ca lumina zilei: ai cucerit-o prin merit.
Dar societatea nu funcționează așa. Societatea funcționează prin întâmplare. Prin context. Prin educație. Prin creștere. Prin expunere și sincronizare. Prin sisteme de sprijin. Prin dezastre evitate. Bogăția, prosperitatea nu sunt întotdeauna recompense acordate celor mai buni. Uneori sunt doar un noroc chior.
Dar există oameni naivi care preferă să creadă că lumea este dreaptă. Este mai confortabil. Îi scutește de vinovăție. Îi scutește de obligații. Îi scutește de compasiune. Este însă o minciună care costă, mai mult decât orice, vulnerabilitatea viitorului. O societate nesigură, stresată, obosită, în care există doar o minoritate bogată. O societate care ar putea exploda în orice moment la cea mai mică scânteie. O societate de oameni care și-au încasat toate jetoanele în negativ, departe de a fi previzibili. Stabilitatea există atunci când există un sprijin larg. Nu există cu câteva buzunare norocoase.
Este important să credem că toată lumea merită să fie bine, pentru că nu este corect să spunem „toată lumea merită la fel”. În schimb, o societate în care toată lumea are o șansă de luptă respiră. Funcționează. Produce. Vindecă. Este sănătoasă. O societate în care doar câțiva aleși pot respira este o societate bolnavă, cu infuzii de moralitate.
Dacă aud pe cineva recunoscând că se simte confortabil în această realitate fracturată, sunt dezamăgit. Sau poate sunt prea dezamăgit de ei și îi înțeleg prea bine. Și-au construit propriul cocon, propria peșteră luminată fericită, unde ecoul estompat al lumii exterioare le răsună indirect. Dar, inevitabil, indiferent de grosimea zidurilor, realitatea bate la ușă. Istoria nu le permite altora să scape cu gândul că numai ei merită să se simtă bine.
Nu suntem vinovați dacă suntem bogați. Suntem vinovați dacă păstrăm totul pentru noi.
O lume în care toată lumea ar avea dreptul la un nivel de trai decent nu ar fi paradisul. Ar fi doar singura modalitate prin care lumea ar putea fi durabilă, pentru că nu putem prospera în mijlocul a mii de oameni care trăiesc în sărăcie. Este o ecuație universală, aproape biologică. Iar cei care se bucură de o lume împărțită în două nu se bucură de realitate, ci mai degrabă de perspectiva lor asupra acesteia.
În cele din urmă, nu trebuie să fim martiri sau filosofi. Trebuie doar să fim oameni. Iar un om adevărat nu poate găsi confort în prosperitatea sa în timp ce în jurul său o lume interconectată geme de durere, fără să poată oferi nici măcar o donație sau o ascultare empatică. Nu când totul în această imagine sugerează că se petrece o nedreptate monstruoasă.
Lumea nu cere nimănui să se sacrifice. Lumea cere pur și simplu o înțelegere universală că, dacă unii oameni sunt lăsați prea mult timp în întuneric, atunci nimeni nu va rămâne în lumină atât de mult timp.
Autor: Claudiu Neacșu
