În fascinantul univers al educației și psihologiei, Petruț Rizea devine artistul incontestabil al sufletelor umane. Prin darul său de profesor și aspirația de a deveni psiholog, el reușește să picteze cu cuvinte și gesturi, lăsând urme adânci în inimile elevilor și ale celor din jur. În acest interviu, el dezvăluie secretele unui drum personal atât de plin de înțelegere și compasiune.
Claudiu Neacșu: Dumneavoastră, ca profesor implicat și psiholog în devenire, cum integrați aceste două roluri complementare pentru a sprijini dezvoltarea elevilor și a celor din jur?
Petruț Rizea: Voi începe acest interviu cu sensul lucrurilor pe care le fac. Știți că toți, sau aproape toți, de ce să generalizăm, căutăm un sens după care să ne ghidăm viața. Când ajungi să te maturizezi suficient de mult, îți dai seama că viața nu e de la sine colorată, ci că noi suntem cei care, prin vitalitatea și dorința noastră de a construi frumosul, o colorăm. Eu mi-am dat seama de mic că o pot colora doar cu ceilalți în preajma mea, nu singur. Că oferind ce am eu mai bun oamenilor, acel bun va străluci și va colora pentru mine și pentru ei. Astfel, după cum spuneți și dumneavoastră, am ajuns să integrez două responsabilități ce au multe în comun, ambele menite să ajute oamenii. Sunt profesor, da, și mi-am dorit să predau încă din copilăria timpurie, când luam plușurile din vitrină și le așezam ca la grădiniță. Și eu începeam și vorbeam, le explicam lor tot ce învățasem de la doamna educatoare în ziua respectivă. Am fost întrebat în multe podcast-uri dacă menirea mea e să predau. În cele mai multe cazuri, am zis da. Cred, însă, că nu predatul în sine e scopul meu principal, ci să ajung aproape de cei din jur, să le determin o schimbare în propria viață, să trăiesc prin ceea ce am lăsat în sufletul fiecăruia. De psihologie m-am îndrăgostit în liceu, când am obținut un premiul național la olimpiadă. Cu ajutorul diplomei, am intrat primul la Facultatea de Psihologie a Universității din București. Întregul proces care a urmat m-a schimbat în mai bine, reușind să înțeleg cum și de ce reacționează oamenii în moduri în care nu ne așteptăm, un motiv de frământare multă vreme pentru mine. Am învățat să îmi privesc altfel elevii și să le fiu un catalizator în dezvoltare, dar și-un prieten pentru care sentimentele lor să fie în siguranță, înainte de toate.
Claudiu Neacșu: Ați menționat faptul că scopul dumneavoastră nu este un scop în esență, ci o pornire nobilă din interior spre exterior. Cum definiți această pornire și cum vă reflectă aceasta în activitățile dumneavoastră de zi cu zi?
Petruț Rizea: Nu știu dacă aș numi-o chiar pornire. Pornirea este ceva instinctual, ceva ce nu poți opri, greu de controlat. Aș vorbi despre ea ca fiind o motivație nobilă, o entitate care-mi energizează comportamentul și mă stimulează să fac lucrurile prin care cred că voi realiza frumosul în viața celor din jurul meu. Așa cum am spus și în răspunsul primei întrebări, vreau să trăiesc prin ceea ce las celor din jurul meu – că-i un zâmbet, un sfat, o îmbrățișare, o oră de predare, o oră de consiliere psihologică, un articol scris, toate au un scop nobil, de a fi mai aproape de cei ce sunt oamenii dincolo de carapacea lor materială.
Claudiu Neacșu: În calitate de psiholog în devenire, care sunt principalele aspecte ale psihologiei pe care le considerați esențiale pentru înțelegerea și sprijinirea oamenilor în diversele lor călătorii personale?
Petruț Rizea: Psihologia este o știință, dar și o artă. E unul dintre subiectele pe care l-am dezbătut mereu în anii de studenție. Psihologia este esențială, face parte din științele care, din punctul meu de vedere, nu au primit suficient credit și încrederea de care aveau nevoie. Cred că psihologia devine o artă în momentul în care reușești, ca terapeut, să pictezi în culorile personale, tabloul trist al fiecărui client care îți calcă în cabinet. Devine o artă din clipa în care i-ai făcut pe oameni să înțeleagă că a cere ajutor când simți că nu mai poți nu este un gest de slăbiciune, ci de putere. Cred că este esențial să înțelegem că psihologia nu vine să ne impună nouă anumite reguli pe care să le urmăm ca să ne fie bine. Ea vine să ne învețe cum să fim sinceri cu noi, să ne îmbrățișăm neputințele, să nu ne mai judecăm atât de aspru, arta constând în îngrijirea celei mai frumoase sculpturi pe care ai reușit să o menții vie – adică tu.
Claudiu Neacșu: Ce vă motivează să rămâneți implicat în mediul educațional și cum ați remarcat că relația dintre profesor și elev poate influența pozitiv parcursul educațional al acestora?
Petruț Rizea: Când îți propui să te angajezi în învățământ, în calitate de profesor, la doar 19 ani, e o provocare și chiar ai nevoie de lucruri care să te motiveze. Mediul educațional românesc este sărăcăcios din foarte multe puncte de vedere. Ca profesor, m-am împiedicat de multe lucruri care au demonstrat incapacitatea unui sistem educațional defect. Sunt motivat de elevii mei, de relația pe care o am cu ei, de faptul că le pot influența traiectoria vieții. Sunt motivat de zâmbetul și recunoștința lor. Da, e esențial să stabilești o relație deschisă, cu limite înțelese de la sine, în care elevii să manifeste nevoile în mod firesc, să comunice, să se dezvolte în ritmul lor.
Claudiu Neacșu: Cum vă adaptați la nevoile variate ale elevilor și cum încurajați un mediu educațional care să promoveze diversitatea și incluziunea?
Petruț Rizea: Cred că diferența dintre un profesor bun și unul mai puțin bun o face modalitatea în care reușește sau nu să se adapteze nevoilor variate ale elevilor. Ne-am mutat, de ceva timp, de pe abordarea frontală, clasică, spre centrarea pe elev. E important să nu îl privești doar prin prisma rolului efectiv pe care îl are în colectivul școlar, ci să îl observi dincolo de responsabilitățile pre care le are, să îl descopere ca persoană și să încerce, pe cât posibil, să se adapteze nevoilor și dorințelor sale, ritmului său de învățare. Dacă abordarea tradițională miza pe uniformizare, eu cred că o clasă e mai omogenă și mai puternică dacă fiecare elev e surprins așa cum este el, în mod natural, nefiind obligat să ia forma unor șabloane vechi, nefolositoare. Privind incluziunea, mi se pare o idee foarte bună, atâta timp cât contextul oferă adaptare față de elevul respectiv. Nu poți cere incluziune unui copil care are în permanență probleme și deranjează orele. Nu faci incluziunea integrând doi sau mai mulți copii cu cerințe speciale în același colectiv de elevi, fiindcă atenția cadrului didactic va fi îndreptată doar asupra lor. Cred într-o incluziune făcută în mod inteligent, în colaborare cu medicul, psihologul și familia, un proces în care copilul este inclus în ,,normalitate” și este determinat să se adapteze ei, nu invers.
Claudiu Neacșu: În contextul călătoriei pe care o numim viață, cum vedeți rolul educației și al dezvoltării personale în construirea unor urme semnificative?
Petruț Rizea: Considerăm urmele ca fiind semnificative extrem de diferit de la o persoană la alta. Urmele lăsate pot fi cuvinte, fapte sau emoții, pentru alții doar niște zgârieturi dureroase. Da, ne căutăm un sens, ne dorim să lăsăm moștenire ceva bun acestei lumi. Eu simt că o pot face prin educație și dezvoltare personală. Viața, fiind o călătorie incertă, îți poate rezerva o multitudine de lucruri bune sau mai puțin bune. Fiind în armonie cu interiorul tău, dezvoltat și maturizat emoțional, te vei alinia mai ușor cu ceea ce îți rezervă exteriorul. Haosul, hazardul din jur va deveni mai puțin răsunător.
Claudiu Neacșu: Care sunt principalele provocări pe care le-ați întâmpinat în procesul de a deveni psiholog și cum vă schimbă această experiență perspectiva asupra oamenilor și a relațiilor umane?
Petruț Rizea: Psihologia mi-a schimbat percepția asupra oamenilor. Am învățat să privesc omul în întreg, cu tot ce are el de oferit, cu punctele sale forte, dar și cu slăbiciunile lui. Înainte, nu acordam o atenție deosebită și nu percepeam în totalitate faptul că, deși suntem făcuți din același material, funcționalitatea-i diferită și influențată de n variabile și situații la care a fost expus individul. Privesc omul cu mai multă răbdare acum, înțeleg că anumite reacții sau cuvinte sunt despre el, nu despre mine, și reușesc cumva să țin cont de întreg ansamblul de stări și emoții prin care trece acesta. Ca psiholog în devenire, cred că cea mai importantă provocare peste care trebuie să trec, încă, este de a privi situațiile dinafară, cu un filtru obiectiv și cu multă răbdare. Cred că despre asta-i vorba, despre a ajunge la un echilibru interior și de a fi capabil să folosești acest echilibru spre a înțelege haosul din viața celorlalți.
Claudiu Neacșu: Prin activitatea dumneavoastră, căutați să lăsați urme. Cum considerați că se pot materializa aceste urme și ce impact sperați să aveți în comunitatea dumneavoastră?
Petruț Rizea: Da, îmi doresc să fac lucruri pentru cei din jur, lucruri care să rămână. Îmi doresc să am un impact pozitiv în jurul meu și să pot contribui la evoluție, la ascensiune, la dezvoltare. Cred că învățământul descrie cel mai bine această dorință, materializându-o prin aprecierea și iubirea elevilor pe care îi formezi și care te caută la final de generație să îți mulțumească că ai existat.
Claudiu Neacșu: Ce vă inspiră în fiecare zi să continuați să vă implicați atât în domeniul educației, cât și în cel al psihologiei, și care sunt sursele dumneavoastră constante de motivație?
Petruț Rizea: Sunt inspirat și motivat de elevii mei, de poveștile lor de viață, de progresul pe care îl observ zilnic în dezvoltarea lor. Noi, oamenii, suntem motivați de mult prea puține lucruri. Iar atunci când găsim unul care să ne motiveze suficient de mult, îl epuizăm repede. Am învățat că nu motivația e cea mai importantă, cât ambiția, responsabilitatea și sinceritatea. Din ele pleacă o inspirație „disciplinată” care nu va fi menită să se epuizeze prea repede.
Claudiu Neacșu: În încheiere, ce sfaturi ați oferi altor profesori și psihologi în devenire, având în vedere experiența și cunoștințele dumneavoastră acumulate în aceste domenii?
Petruț Rizea: Nu sunt în măsură să dau sfaturi, apoi, nu știu cine ar fi în măsură să dea sfaturi cuiva necunoscând întreg universul în care se scaldă omul acela. Spun doar că, dincolo de orice lucru material, sunt mai mulțumit când cineva îmi întoarce un zâmbet, când unul dintre elevii mei mă strânge în brațe și îmi spune că mă iubește sau când textele pe care le scriu ajung la oameni care au nevoie să le citească. Ca psiholog, dar și ca dascăl, important este să înveți să analizezi, nu să judeci. Să ajuți unde îți stă în putință, nu să taxezi neputința. Să înțelegi că spre deosebire de alte arte în care materialul principal (lutul, acuarela, piatra) e neschimbător, statornic, sentimentele omului sunt cameleonice, căpătând nuanțe diferite în funcție de ,,mâna” artistului.
