În povestirea „Înfruntând umbra eșecului” (care se citește între două stații de metrou, în circa zece minute), un club special de consiliere psihologică îi primește pe toți oamenii – sportivi, politicieni, oameni de afaceri etc. – care au suferit înfrângeri și nu pot accepta realitatea că au fost învinși.
„Înfruntând umbra eșecului”
Autor: Claudiu Neacșu
În New York, pe străzile aglomerate, trecătorii se grăbeau să ajungă la tot felul de destinații necunoscute. Mașinile claxonau frenetic, iar clădirile zgârie-norilor străluceau sub luminile vibrante ale orașului.
Nicholas Ross stătea pe marginea trotuarului. Mai devreme plouase, iar o baltă mică se formase lângă trotuar. Privirea pierdută a lui Nicholas se îndreptă spre reflexia lui distorsionată din acea baltă. Costumul pe care îl purta fusese cândva impecabil, iar acum arăta destul de neglijent.
Un taxi opri în fața unei clădiri vechi. Pe fațada din cărămidă roșiatică a clădirii stătea o placă destul de elegantă, cu inscripția: „Paradisul rezilienței”.
Timp de câteva clipe, Nicholas ezită. Strânse în mâini hârtia invitației. Și-ar fi dorit să nu fi fost nevoit niciodată să ajungă în fața acestei clădiri. Și totuși, iată-l aici, pus în situația de a lua o decizie radicală privind viața sa…
…
Cu o zi în urmă…
Biroul lui Nicholas Ross era un adevărat spațiu minimalist. Pe birou erau împrăștiate tot felul de schițe. Lângă masă erau câteva machete arhitecturale.
Sunetul telefonului străpunse zgomotul ploii care lovea geamurile.
Nicholas ridică receptorul. Încercând să își ascundă tensiunea, spuse cu voce calmă:
– Da?
O voce rece se auzi în telefon:
– Domnule Ross, vă anunțăm cu regret că proiectul dumneavoastră nu a fost selectat. Felicitări câștigătorului, Hendrix Simpson.
Telefonul alunecă din mâna lui Nicholas și se izbi de podea. El privi fix înainte, cu respirația accelerată. Sunetul de fundal al ploii se auzea tot mai încet.
În acea seară, Nicholas stătu în bucătărie. În fața lui stătea o sticlă de whisky, începută. Alături, monitorul laptopului afișa o fotografie cu proiectul câștigător al lui Hendrix: o structură monumentală, pe care criticii o aplaudaseră prea mult.
Nicholas își privi propriile schițe aflate pe masă și șopti:
– Cum? Cum a fost posibil să pierd?
A doua zi, Nicholas se opri în fața clădirii cu inscripția „Paradisul rezilienței”. Cu mâna tremurândă, deschise ușa. Îl întâmpină o femeie cu o voce caldă:
– Nicholas, bine ai venit. Numele meu este Amber. Începem de la zero, da?
– Da, spuse Nicholas. M-am decis. Trebuie să fac asta.
…
Nicholas se așeză cât mai confortabil în fotoliul din piele. Privi absent la oamenii adunați în cerc, în sala principală a clubului Paradisul rezilienței. Pe chipurile acestora cădea lumina caldă a lampadarelor. Toți discutau între ei, cu entuziasm destul de mare.
La un moment dat, Wade Woods, un star sportiv, vorbi către ceilalți, zâmbind larg:
– Și atunci am înțeles. Dacă îți concentrezi energia în direcția potrivită, niciun obstacol nu e prea mare! Iată, eu sunt acum un campion! Am reușit!
Cei aflați în sală aplaudară. Însă Nicholas, simțindu-și inima grea, rămase nemișcat.
După Wade, veni rândul unei femei elegante să vorbească. Numele ei era Londyn Hall.
– Nu a fost ușor, zise Londyn. Însă, după ce am lansat a treia companie, totul s-a schimbat. Acum, iată, eu sunt invitată să vorbesc la conferințe internaționale.
Cu toate că membrii clubului râdeau și se încurajau reciproc, Nicholas se simțea mic și fără putere. El strângea în mână un caiet. Schițele sale erau singurul său refugiu.
Din colțul camerei, Amber îl observă pe Nicholas. Se apropie ușor de el și îi spuse:
– Nicholas, ceva nu e în regulă?
Fără să își ridice privirea, Nicholas spuse încet:
– Sunt înconjurat de oameni care au învins. Eu… doar am pierdut.
Amber îi atinse lui Nicholas umărul și îi zise:
– Ești aici pentru a învăța că înfrângerea nu e sfârșitul. Dă-ți o șansă.
Nicholas nu spuse nimic. Avea de ales între inspirație și deznădejde.
…
În timpul unei pauze, Nicholas ieși pe terasă. Se simți ceva mai bine în aerul răcoros al serii. Însă asta nu era suficient. Privi către luminile orașului. Încercă să își calmeze gândurile și bătăile inimii. Auzi o voce feminină cunoscută.
– N-am crezut că te voi mai vedea vreodată.
Nicholas se întoarse ușor. O văzu pe Londyn Hall. Reflexiile orașului se opreau în părul ei castaniu și ondulat ușor. Cu ochii ei căprui, îl privea pe Nicholas, curioasă și ușor ezitantă.
Nicholas încercă să își ascundă tulburarea, zicând:
– Londyn… Ce surpriză…
Londyn zâmbi melancolic și spuse:
– Cred că era inevitabil. Clubul acesta atrage oamenii care au nevoie să-și refacă viața.
Nicholas râse forțat, apoi zise:
– Așa ai ajuns și tu aici? Să-ți refaci viața? Mi se pare că te descurci de minune.
Londyn făcu un pas spre Nicholas, zicând:
– Poate că aparențele înșală. Dar tu, Nick? Tu cum te descurci?
Nicholas își întoarse privirea și spuse:
– Încep să-mi dau seama că nu prea bine.
Se lăsă o tăcere grea, încărcată cu lucruri nespuse și amintiri. Londyn îi atinse ușor brațul lui Nicholas și zise:
– Nu ai pierdut tot, Nick. Numai tu poți decide dacă vei lupta să câștigi ceea ce contează cu adevărat.
Londyn plecă. Însă cuvintele ei continuau să răsune în mintea lui Nicholas.
…
Ședința săptămânală începuse. Dorind să se poată concentra, Nicholas își așeză pe genunchi caietul de schițe.
Ușa sălii se deschise brusc. Aerul deveni parcă mai greu. Hendrix Simpson intră în sală. Un zâmbet triumfător era afișat pe chipul său.
Hendrix îl privi provocator pe Nicholas, apoi zise cu un ton de falsă modestie:
– Sper că nu deranjez. Am auzit că acest loc face minuni pentru cei care au pierdut… perspectiva.
Nicholas simți cum i se strânge stomacul. Însă nu spuse nimic.
Hendrix se așeză strategic, exact vizavi de Nicholas, pe care îl privi cu un interes forțat.
– Tu, spuse Hendrix către Nicholas, erai arhitectul cu planuri mari. Urma ca tu să redefinești peisajul urban. Am crezut că pe tine nu te voi întâlni aici.
Nicholas încercă să ignore ironia din vocea lui Hendrix. Și totuși, fiecare cuvânt era ca o lovitură pentru el.
Până la urmă, Nicholas spuse încet:
– Toți avem momente grele.
Hendrix zâmbi larg și spuse:
– Așa e. Unii pierd o singură dată. Iar alții… Ei bine, alții își fac un obicei din asta.
Cei prezenți în sală schimbară priviri jenate. Nicholas simți cum în obraji i se instalează o căldură neplăcută.
Fără milă, Hendrix spuse mai departe:
– Totuși, sunt sigur că vei găsi o modalitate să… recuperezi, Nick. Într-un fel sau altul.
Aceste cuvinte îl făcură pe Nicholas să simtă cum încrederea i se risipește tot mai mult.
…
Lui Nicholas i se părea că plafonul încăperii în care se țineau ședințele începe să apese asupra lui. Gândurile lui negre acopereau tot mai mult vocea terapeutului. Privirea i se fixase pe pereți. Iar pereții păreau că se strâng, făcând camera din ce în ce mai mică.
Ședința se termină. Nicholas rămase singur în colțul său. Caietul de schițe stătea deschis pe masă. Însă Nicholas nu putea să deseneze. Mâinile îi tremurau prea tare.
Cu capul sprijinit în palme, Nicholas privea în gol, căutând zadarnic răspunsuri.
Londyn se apropie de Nicholas, zicându-i:
– Nick? Te caută toată lumea. Ce faci aici?
Nicholas ridică spre Londyn ochii obosiți și spuse:
– Mă întreb de ce eu mai sunt aici. Poate că…. Poate că tot ce fac e o pierdere de timp.
Cu voce blândă, Londyn zise:
– De ce spui asta? Ai talent. Ai ceva de oferit.
Nicholas râse amar și zise:
– Talent? Hendrix are dreptate. Am pierdut tot, iar acum mă amăgesc crezând că pot să reconstruiesc ceva. Pereții acestui loc nu pot repara ce e stricat în mine.
Londyn luă în mâinile ei mâinile tremurânde ale lui Nicholas, apoi spuse:
– Nu pereții te vor repara, Nick. Tu vei face asta. Dar trebuie să rămâi și să lupți. Nu-ți poți abandona visurile.
Nicholas oftă adânc. Îndoiala încă îl chinuia. El ar fi vrut să o creadă pe Londyn. Însă își amintea mereu că, de fapt, el era un învins.
…
Sala de ședințe era plină. Însă tensiunea dintre Nicholas și Hendrix domina toată atmosfera sălii.
Hendrix stătea relaxat pe un fotoliu. Cu un zâmbet calculat și gesticulând ușor, el spuse:
– Eșecul nu e o lecție pentru toată lumea. Pentru unii e doar o confirmare a ceea ce sunt incapabili să realizeze.
Privirea lui Hendrix se fixă pe Nicholas. În toată camera se auziră murmurele celor prezenți.
Nicholas simți cum furia îi fierbe în piept. Își strânse pumnii. Ceva în el se rupse. Se ridică brusc și vorbi cu o voce fermă, care tăia aerul:
– Spui asta ca și cum ai fi autoritatea supremă în materie de succes, Hendrix. Dar să vii aici doar să-i umilești pe ceilalți spune mai multe despre tine decât despre oricare dintre noi.
Timp de o clipă, Hendrix se încruntă. Însă își reveni repede și zise:
– Nick, eu doar spun adevărul. Poate că ar trebui să înveți să-l accepți.
Nicholas făcu un pas înainte și spuse:
– Adevărul? Adevărul e că tu ai venit aici să te hrănești din slăbiciunile altora, pentru că ai nevoie să te simți superior. Dar asta nu înseamnă că ești superior.
Cei aflați în sală tăceau. Pentru prima dată, Hendrix își pierduse calmul. Iar Nicholas, pentru prima dată, refuzase să fie doborât. Furia lui se transformase în hotărâre.
…
În camera luminată slab, strălucirea caldă a lămpii se împrăștia peste birou. Nicholas stătea la masa de lucru, privind la paginile goale ale caietului de schițe. Mâinile lui tremurau ușor. Însă în ochi i se născuse o determinare uriașă.
Inspiră adânc. Apoi luă creionul. Prima linie trasată era nesigură, aproape șovăielnică. Dar, pe măsură ce continua, mâna lui devenea mai fermă. Liniile începeau să capete formă. O idee prindea viață.
Nicholas privi la schița care se contura. Zâmbi slab și murmură:
– Bine ai revenit, vechi prieten.
Designul care se năștea pe foaie era complex, dar elegant. Era un pod ultramodern, simbol al rezistenței și conexiunii. După fiecare linie trasată, Nicholas simțea cum ceva i se repară în suflet.
Pe marginea mesei, telefonul începu să vibreze. Londyn îi trimitea un mesaj: „Ești bine? Eu sunt aici, dacă ai nevoie.”
Nicholas zâmbi, însă nu răspunse. Deschise un caiet, pe care își notă gândurile. Fiecare cuvânt scris era ca o eliberare. Din el porni un flux de emoții ținute prea mult timp în frâu.
– Asta sunt eu, șopti Nicholas. Nu Hendrix, nu eșecul. Pur și simplu eu.
Orele treceau, iar notițele și schițele se adunau. Pentru prima dată după mult timp, Nicholas simțea că ceva se construiește și în interiorul său, nu doar pe hârtie.
…
Sala de conferințe era inundată de lumină. Prin toată mulțimea adunată în sală se auzeau murmure de entuziasm.
În spatele scenei stătea Nicholas, îmbrăcat impecabil. În umeri i se acumulase o tensiune vizibilă. Wade veni lângă el, îl bătu prietenește pe spate și îi spuse:
– Respiră adânc, frate. Ai cu tine acum tot ce-ți trebuie. Lumea te așteaptă.
Londyn se apropie și ea. Îl privi încurajator pe Nicholas, zicându-i:
– Crede în forțele tale, Nick! Proiectul tău vorbește pentru tine.
Un prezentator elegant vorbi la microfon:
– Și acum, câștigătorul concursului internațional de arhitectură este… Nicholas Ross. El primește premiul pentru podul său revoluționar, Arcul Rezilienței.
Aplauzele explodară. Nicholas simți cum un val de emoție i se adună în piept. Păși imediat pe scenă. Privirile admirative ale publicului îl urmau.
Cu vocea tremurând ușor, Nicholas vorbi la microfon:
– Mulțumesc. Acest proiect este mai mult decât o structură. Este o declarație despre ceea ce putem construi atunci când refuzăm să ne lăsăm doborâți.
Hendrix se afla în mulțime. Palid la chip, el încerca să își ascundă iritarea. Însă privirea lui Nicholas, fermă și triumfătoare, se întâlni cu privirea lui.
La sfârșit, lângă scenă, Londyn și Wade îl așteptau pe Nicholas. Londyn îi spuse:
– Ai reușit.
Nicholas zâmbi și zise:
– Nu. Noi am reușit. Și nu e doar victoria unui proiect. Este victoria asupra trecutului.
…
Sala principală a clubului Paradisul rezilienței era plină cu râsete și conversații pline de speranță.
Nicholas stătea lângă fereastra mare. Privea luminile orașului, văzându-le ca pe un ocean infinit de posibilități. Wade îl abordă, zâmbind:
– Deci, domnule arhitect aclamat la nivel mondial, cum te simți să fii sursa de inspirație pentru noi toți?
Nicholas râse și spuse scuturând ușor din cap:
– Mă simt inspirat de voi. De fiecare poveste de aici. Inclusiv de a ta, Wade.
Londyn se apropie. Avea cu ea un dosar pe care scria: Proiectele viitorului. Îi zâmbi cald lui Nicholas și îi spuse:
– Ești pregătit pentru următorul pas?
Nicholas luă dosarul. Însă, înainte de a răspunde, privi către ceilalți membri ai clubului. Un fost politician, un tânăr sportiv și o artistă discutau între ei, într-un mod foarte energic.
– Pregătit mai mult ca niciodată, spuse Nicholas.
Hendrix, în momentul acela, trecu pe lângă ușă. Schimbă o privire cu Nicholas. Însă Nicholas nu simți ură, ci doar o liniște profundă.
Nicholas se întoarse către Wade și Londyn, zicând:
– Paradisul rezilienței nu e doar un loc pentru vindecare. Este o platformă pentru viitor. Și abia am început. Viața mi-a oferit a doua șansă. De data aceasta sunt decis să profit de ea.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
