În povestirea „De la zero la infinit” (care se citește între două stații de metrou, timp de circa zece minute) este vorba despre un om fără adăpost, absolut sărac și fără niciun ban, care reușește să devină miliardar după doar trei luni.
„De la zero la infinit”
Autor: Claudiu Neacșu
Era o noapte rece de iarnă, în orașul New York. Pe asfaltul umed se reflectau lumini palide.
Easton Moore, înfășurat într-o pătură zdrențuită, stătea pe o bancă în parc. Mâinile lui înghețaseră, așa că suflă peste ele aer cald. Privi spre cerul acoperit cu nori și mormăi:
– Poate mâine… Poate mâine va fi altfel.
Sirenele unei ambulanțe se auziră în depărtare. Sunetul acela se pierdu printre claxoanele taxiurilor.
Un bărbat în palton trecu pe lângă Easton. Îl privi rapid, cu milă. Apoi își continuă drumul. Fără să se oprească, acesta se căută în buzunar, scoase un dolar, îl aruncă la picioarele lui Easton și zise:
– Ia-ți ceva cald…, dacă mai poți.
Easton ridică bancnota mototolită. Zâmbi amar și oftă:
– Un dolar… E un început, nu-i așa?
Dincolo de parc, lumina zgârie-norilor pulsa ca venind din altă lume. Wall Street era la o distanță de doar câteva străzi. Însă între Easton și acel loc era o prăpastie invizibilă. Era o prăpastie mai adâncă decât înălțimea oricărui zgârie-nori din New York.
…
Încă o noapte geroasă în New York.
Cu pași nesiguri, Easton înainta cu pași nesiguri pe aleea îngustă și înghițită de întuneric. Pe marginea trotuarului se adunase zăpadă murdară.
Cu brațele strânse la piept, Easton încerca să se protejeze de frig. Se opri brusc, după ce auzi un geamăt slab.
Un bărbat zăcea pe asfalt, în umbra unui tomberon. Bărbatul era îmbrăcat cu un costum scump, însă pătat cu sânge și noroi. Cu voce slabă, gâfâind, acesta zise către Easton:
– Hei, tu… Ascultă-mă…
Easton se aplecă, ezitând. Bărbatul, cu mâna tremurând, scoase din buzunar o unitate USB, apoi șopti cu ultimele puteri:
– Asta…, asta valorează mai mult decât îți poți imagina. Folosește-l cu înțelepciune.
După un ultim oftat, corpul bărbatului se destinse.
Easton privi obiectul din palma sa. Emoția îi făcu respirația să se accelereze.
După câteva ore, Easton reuși să își vândă jacheta. Primi pe ea câțiva dolari, suficienți pentru a-și plăti timpul într-un internet cafe murdar.
Stând în fața unui ecran de calculator, Easton tastă febril, cu mâinile sale bătătorite.
Graficul de pe ecran începu să pulseze. O tranzacție. Apoi o altă tranzacție. Numerele săriră de la zeci la sute, apoi la mii.
Easton își acoperă gura cu mâna. Aurul digital al ecranului se reflecta în ochii lui măriți de uluire.
– Nu se poate…, șopti el. Nu pot să cred…
…
Unul dintre pereți era plin cu ecrane. În partea opusă lui era o fereastră imensă, cu vedere panoramică spre Manhattan.
Timothy Porter urmărea graficele bursiere afișate pe ecrane. La un moment dat, zâmbi rece și luă un pahar cu whisky. Fără să își desprindă privirea de pe ecrane, spuse către analistul său:
– Cine naiba e Easton Moore?
Analistul vorbi cu ezitare:
– Un necunoscut. Însă… mișcările lui sunt impecabile. Pare să prezică piața cu o precizie anormală.
Timothy își îngustă ochii. Apoi tastă câteva comenzi. Piețele începură să se destabilizeze. Ordonate haotic, se asemănau cu un șarpe care își mușcă propria coadă.
În biroul său improvizat, Easton privea stupefiat la ecranul laptopului. Cifrele roșii dansau nebunește. Din ce în ce mai transpirat, el mormăi:
– Ce se întâmplă aici?!
Sună telefonul. Easton răspunse și auzi o voce tăioasă și joasă. Era vocea lui Timothy, care îi spuse calm și amenințător:
– Băiete, ai ceva ce îmi aparține. Și acum o să te învăț ce înseamnă să joci pe terenul meu.
Piața se prăbuși. După câteva secunde, Easton văzu cum averea lui se evaporă. Respirând greu, își trecu mâna prin păr. Pierduse. Sau… poate că încă nu pierduse.
Easton strânse din dinți. Își suflecă mânecile și își zise:
– Dacă am supraviețuit pe străzi, poate că voi supraviețui și aici.
…
În restaurantul exclusivist din Manhattan, candelabrele aruncau o lumină aurie peste mesele îmbrăcate în alb.
Easton, îmbrăcat impecabil, privi spre jurnalista Avery Hall. Ea își încrucișă elegant picioarele, își sorbi vinul și zise zâmbitoare, dar cu ochii ageri:
– E fascinant cum ai apărut de nicăieri și ai urcat direct în vârf. Care e secretul tău, Easton?
Sprijinindu-se de scaun, Easton râse ușor și spuse:
– Noroc. Intuiție. Oameni potriviți, la momentul potrivit.
Avery înclină capul. Atinse discret microfonul ascuns în pandantivul de la gât, apoi zise, mângâind piciorul paharului de vin:
– Dar nimeni nu devine miliardar în trei luni fără un as în mânecă…
După câteva zile, pe toate ecranele din Times Square, oamenii puteau vedea chipul lui Easton, alături de titlul: „Escrocheria secolului! Cine este cu adevărat Easton Moore?”
Într-o cameră întunecată, Easton privea șocat la ecranul televizorului. Conturile sale erau blocate. Prietenii săi dispăruseră.
Telefonul sună. O voce rece și distantă îi spuse:
– Jocul s-a terminat, Easton. Gata.
Easton închise rapid telefonul. Inspiră adânc și ieși pe ușă. Se pierdu în noapte, din nou pe fugă.
…
Undeva într-un subsol din Berlin, într-o cameră slab iluminată, Easton stătea în fața unui laptop vechi. Degetele îi tremurau pe tastatură, iar ochii lui priveau la codul algoritmului. Liniile de cod afișate pe ecran dezvăluiau un adevăr terifiant.
Palid la chip, Easton murmură:
– Nu a fost făcut pentru bani…
Pe ecranul laptopului, o fereastră se deschise brusc. Apăru un mesaj anonim: „Șterge-l sau vei arde o dată cu el.”
Easton tresări. Simți cum fiecare umbră din cameră devenea tot mai amenințătoare. Își luă laptopul, apoi ieși grăbit în noapte.
În orașul Tokyo, într-un penthouse, un bărbat îmbrăcat în costum negru privea orașul prin pereții de sticlă. Acest bărbat avea supranumele Arhitectul. Un asasin, aflat lângă el, își încărcă arma.
Într-un mod rece și calculat, Arhitectul spuse:
– Easton Moore trebuie să dispară. Fără urme.
Aflat în Hong Kong, pe o stradă îngustă, Easton simți priviri în ceafă. O mașină neagră se îndreptă cu viteză spre el.
Easton sări pe o alee. În clipa următoare, mai multe gloanțe făcură țăndări geamurile cafenelei din apropiere.
Easton își șterse de pe obraz sângele, respirând greu. Nu mai era vorba despre bani. Era vorba despre supraviețuire.
– Dacă vreau să câștig, își spuse el, trebuie să fiu mai rapid decât ei.
…
În Alpii Elvețieni, cabana izolată era îngropată în zăpadă. În interiorul cabanei, Easton stătea la o masă veche din lemn. În fața lui se afla laptopul deschis.
Lumina palidă a lămpii cu ulei învăluia chipul obosit al lui Easton. Prin geamurile înghețate se puteau zări umbrele unor siluete care se apropiau lent.
Cu mâinile tremurând, Easton murmură:
– Dacă îl distrug, sunt terminat. Dacă îl folosesc…, lumea ar putea fi terminată.
Pe ecranul laptopului, codul algoritmului începu să pulseze precum o inimă vie.
Se auzi un bocănit ușor în ușă, iar liniștea se sparse. Easton își luă pistolul de pe masă. Privi cu atenție spre ușă.
Din exteriorul cabanei se auzi o voce:
– Știm că ești acolo, Moore. Predă-te. Poate că așa vei scăpa cu viață.
Easton inspiră adânc. Timp de câteva clipe, își închise ochii. Prin minte îi fulgerară amintiri: bărbatul acela murind pe alee, chipurile oamenilor care l-au ajutat, haosul pe care algoritmul l-a creat.
Cu voce hotărâtă, Easton spuse:
– Nu voi fi pionul vostru.
Mișcându-se rapid, Easton tastă rapid câteva comenzi.
Pe ecran apăru mesajul: „Ștergere permanentă?”
Easton apăsă pe butonul „Da”.
Laptopul se închise definitiv. Luminile cabanei pâlpâiră.
Asasinii sparseră ușa. Într-o clipită, Easton sări pe fereastră, dispărând în noapte și în zăpadă.
…
Sala de tranzacționare a bursei din New York era un haos controlat. Pe monitoare uriașe se afișau grafice în cădere liberă. Brokerii țipau în telefoane.
În mijlocul acestei furtuni stăteau doi bărbați, cu camerele de luat vederi ațintite asupra lor.
Easton Moore, calm, își ajusta costumul.
Timothy Porter, furios și palid, privea cu neîncredere la cifrele care dansau pe ecrane.
Transpirând, Timothy spuse cu voce răgușită:
– Ce aiureală! Aș vrea să știu ce ai făcut, Easton!
– Ți-am întors favoarea, spuse Easton zâmbind rece. Ai manipulat piețele ca să mă distrugi. Acum vezi cum e atunci când cineva mai bun joacă după aceleași reguli. Și am avut grijă să păstrez o rezervă, o clonă a algoritmului.
Pe biroul lui Easton se afla un computer deschis. Acesta rulă ultimul calcul al algoritmului. După o simplă execuție, acțiunile imperiului lui Timothy Porter se prăbușiră. Fiecare linie roșie era ca un cui în sicriul averii sale.
Ușile sălii se deschiseră brusc. Agenții de la FBI, cu pași fermi, înaintară spre Timothy. Un agent FBI îi spuse cu voce severă:
– Timothy Porter, ești arestat pentru fraudă financiară și manipulare a pieței.
Din cauza șocului, Timothy rămase ca paralizat. Easton îl privea în tăcere.
Timothy scrâșni din dinți și spuse furios:
– Încă nu ai câștigat, Easton Moore!
Easton simți fiori reci pe șira spinării. El era conștient că urma să înfrunte în curând un inamic mai puternic decât el: Arhitectul.
…
Luminile orbitoare pulsau în orașul Tokyo. Neoanele se reflectau pe străzile ude.
Easton alerga pe aleile înguste din Shibuya. Un glonte tocmai ratase umărul său. I se părea că încă mai simte plumbul rece al glonțului.
În spatele lui Easton alergau doi asasini îmbrăcați cu costume negre. Aceștia, cu armele ascunse sub paltoane, își croiau drum prin mulțime.
Respirând greu, Easton apăsă pe cască și spuse:
– Kaito, ești acolo?
În cască, foarte grăbit, Kaito spuse:
– Te văd! Mai ai două minute până la intersecție. Te ghidez spre serverele orașului.
Easton schimbă brusc direcția și intră într-un gang întunecat. Ajunse într-un complex de clădiri. Acolo, dădu buzna într-o sală tehnică. Se așeză la un terminal și introduse codul algoritmului.
Monitoarele începură să clipească. Liniile de cod se derulau pe ecran.
Cu voce iritată, Kaito zise:
– Trebuie să faci asta acum!
Dinspre stradă se auziră pași grăbiți. Ușa fu zguduită violent.
Easton apăsă tasta „Enter”.
Brusc, orașul Tokyo se scufundă în întuneric. Urmă îndată haosul. Se auzeau țipete și claxoane. Panourile publicitare se stinseră.
Easton profită îndată de aceste momente de confuzie. Ieși din clădire și dispăru în noapte.
…
Furtuna începuse în forță, bântuind coasta insulei. Valurile loveau cu furie stâncile.
În interiorul fortăreței, luminile reci ale ecranelor gigantice dansau pe pereți.
Un bărbat îmbrăcat impecabil stătea față în față cu Easton. Acest bărbat, cu privirea rece ca o lamă de cuțit, era Arhitectul.
Cu voce calmă, aproape părintească, Arhitectul spuse:
– Ai reușit ceva extraordinar, Easton. Ai talent. Ești foarte inteligent. Ai putea face parte din ceva mai mare.
Easton ținea în mână un dispozitiv. Își încordă maxilarul și vorbi:
– Dacă „mai mare” înseamnă control absolut asupra lumii, atunci eu refuz să fac așa ceva.
Arhitectul oftă. Ridică un pahar cu whisky și spuse:
– Ce păcat… Dar nu te îngrijora. Vom lua algoritmul oricum.
În acel moment, Easton apăsă un buton pe dispozitiv. Liniile de cod de pe ecrane se deformară, dând naștere unui adevărat haos.
Easton zâmbi amar și zise:
– Tocmai ai pierdut totul.
Se auzi urletul sirenelor. Pereții începură să se crape. Exploziile răsunară.
Arhitectul, furios, privi în jur și răcni:
– Nu înțelegi ce-ai făcut!
Easton alergă spre ieșire. Se aruncă în mare.
În clipa următoare, fortăreața se prăbuși într-un nor de foc și ruine.
…
Reflexele aurii ale soarelui de apus se opreau pe ferestrele zgârie-norilor din New York.
Easton stătea pe treptele unei clădiri noi din Brooklyn. Această clădire se numea „Fundația Moore pentru Speranță”.
În jurul lui Easton, mai mulți voluntari împărțeau celor fără adăpost pături și mese calde.
Printre zgomotele orașului se auzeau râsetele copiilor care alergau prin curtea fundației.
Avery se apropie, ținând în mână un exemplar din ziarul New York Times. Îi spuse lui Easton, citind din ziar:
– „De la escroc la erou: Povestea reală a lui Easton Moore.” Cred că ți-am redat imaginea publică.
Easton zâmbi. Fără urmă de cinism, spuse:
– În sfârșit, un titlu care îmi place.
Un bărbat mai în vârstă, fără adăpost, îl privi cu recunoștință pe Easton și îi vorbi emoționat:
– Nimeni nu a făcut vreodată asta pentru noi.
Easton îi puse bătrânului o mână pe umăr și îi zise:
– Am fost și eu aici. Și știu cum e să nu ai nimic.
Noaptea se lăsă tot mai mult peste oraș. Easton păși pe trotuar, privind în sus. Pentru prima dată, el nu se mai simțea de parcă ar fi fost invizibil. Se simțea viu. Și se simțea un om liber.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
