– Totul la tine este complicat, spuse sufletul. Orice aș face eu, oricât de mult aș încerca să simplific câte ceva din toate funcțiile astea ale tale și din modul în care ești alcătuit, nu voi reuși să îmi ating scopul.
– Și cum altfel ar trebui să fiu?, întrebă trupul. Știi bine că este imposibil să mă rezum la un morman de ființe minuscule. Ce sunt eu? O colecție de celule care trebuie să iasă la numărătoare? O acumulare de identități care să mărșăluiască uniform, în aceeași direcție, fără început și fără sfârșit? Un pachet de țesuturi bune doar pentru a face acul cântarului să se miște? Și de ce ar trebui să-ți fac pe plac? Nu eu am stabilit că trebuie să fiu așa de complex. Cred că încă nu ai înțeles că eu sunt rezultatul unui proces așa de lung, încât nici măcar tu, cu toate resursele tale, nu îl poți conștientiza sau cuprinde. Eu, așa cum mă vezi, sunt un fel de victorie a timpului, o încununare a unor scurt-circuite produse pe toată suprafața planetei, de-a lungul a milioane și milioane de ani. Cum crezi că ai putea tu să schimbi asta? Ar trebui să afli că te-ai înhămat la o misiune imposibilă.
– Ești prea pesimist. Uiți că eu și cu tine suntem într-o comuniune în care, dacă dorim cu adevărat, am putea face ca unele lucruri prea complicate să dispară. Și astfel va fi bine pentru toată lumea, adică pentru mine și pentru tine.
– Eu sunt pesimist? Amintește-ți ce-mi spuneai la începutul conversației. Spuneai că nu vei reuși niciodată să îți atingi scopul, fiindcă sunt eu prea complex.
– Da, spuse sufletul, dacă ar depinde totul numai de unul dintre noi doi… Însă noi suntem o alianță, nu-i așa? O alianță este suma părților, iar suma asta poate genera exact ceea ce nu sunt în stare părțile luate separat.
– Chiar crezi asta?
– De ce să nu cred?
– Hai să spunem că ar fi posibil ceea ce-mi spui tu. Și ce-ar putea realiza această alianță?
– Eu aș putea să încerc să te ajut să simplifici toate funcțiile pe care le ai. Simplificarea duce la ușurare, ceea ce e bine pentru toți. De exemplu, tu ai putea funcționa chiar dacă s-ar scoate inima din tine. În locul ei poate fi pus un dispozitiv care îi simulează funcțiile.
– Dacă ar fi așa de simplu… Dar nu e. A, da, poate că în unele cazuri se poate face așa ceva. Dar acelea sunt cazuri speciale, așa că nu are rost să le luăm în calcul.
– Nici măcar nu vrei să încerci. Încăpățânarea ta le dă bătăi de cap atâtor oameni… Te-ai gândit vreodată la munca imensă pe care o depun cei care bat la porțile facultăților de medicină? Ei sunt nevoiți să facă eforturi uriașe de memorare și să învețe pe de rost sute de pagini pline cu informații despre alcătuirea și funcționarea ta. Apoi, după ce ajung studenți, tot nu scapă de corvoada asta. Sunt nevoiți să memoreze alte cărți întregi despre toate mecanismele tale, despre toate „rotițele” tale și felul în care interacționează între ele. Au de-a face cu așa de multe informații, încât sunt forțați ca până la urmă să se specializeze pe o singură bucată, cât mai mică. Și crezi cumva că, după ce termină facultatea de medicină, studenții au încheiat supliciul cauzat de complexitatea asta a ta? Bineînțeles că nu au încheiat chinul. Îi așteaptă alți ani lungi de perfecționare, de studiu, ani marcați cu tot felul de conferințe, cursuri sau întruniri de specialitate. Și pentru ce toate acestea? Doar pentru ca ei să mai deslușească ceva din țesătura ta extraordinar de complicată. Le dai infinite bătăi de cap elevilor, studenților, profesorilor și medicilor. În loc să lași simplitatea să vorbească, preferi să complici și iar să complici totul. Medicina a progresat foarte mult, dar tot nu reușește să rezolve toate cazurile în care câte ceva din mecanismul tău se strică sau se dereglează. Nici măcar cele mai strălucite minți nu au reușit să găsească rezolvări pentru toate scăpările tale. Se pare că mereu va exista cel puțin o boală incurabilă.
– Hei, stai așa! Ce facem noi aici? Nu crezi că dramatizezi prea mult?
– Eu dramatizez? Eu? Crezi că mie îmi convine să îți reproșez toate lucrurile astea, în loc să stau liniștit și să visez ceva într-adevăr frumos? Mereu trebuie să fiu atent la „gingășiile” tale. Dacă nu sunt atent, toată lumea mea se dă peste cap și toată pacea pe care mi-o doresc așa de mult se duce de râpă. Vrei să-ți dau un exemplu? Uite, e de ajuns să nu fiu atent la cantitățile de hrană necesară pentru cină și gata, sunt nevoit să suport stresul unei indigestii. Și de ce se ajunge la stresul acesta, adică la stricarea păcii mele? Fiindcă flora intestinală din tubul digestiv este ceva… ceva aberant de complicat. Tot ceea ce este complicat își menține foarte, foarte greu echilibrul. Sute de miliarde de germeni în flora intestinală? De ce era nevoie de enormitatea asta? Sau hai să-ți dau alt exemplu. Vreau și eu să mă bucur de o zi însorită, în concediul de la mare. Dar nu, nu pot să mă bucur, fiindcă la petrecerea de aseară, după ce am făcut greșeala de a savura mai mult vin, s-a dereglat ceva în mecanismul tău uluitor de complicat și, prin urmare, sunt nevoit să suport o durere teribilă de cap. Ficatul face eforturi să producă enzime care să absoarbă alcoolul. Și nu doar atât. Mai trebuie să îl transforme în grăsimi și să îl secrete în bilă. De la toată sensibilitatea asta se ajunge la dereglarea metabolismului.
– Dar, spuse trupul, eu funcționez ireproșabil, timp de ani de zile, dacă echilibrul acesta nu este distrus.
– Vezi? zise sufletul. Exact ce-ți spuneam mai devreme. Dacă echilibrul nu este distrus… Iarăși ai complicat totul. M-aș bucura și eu de o masă copioasă, dacă… nu ți-aș strica ție echilibrul… Nu cumva să stau prea mult pe plajă, fiindcă imediat apar complicații pentru piele. Și nu numai pielea este afectată, ci și creierul. Iar eu am vrut doar să mă bucur mai mult de căldura așa de plăcută a soarelui. Ce am făcut greșit? Dacă vreau să savurez mai mult unele plăceri, gata, se dereglează câte o rotiță din mecanismul tău așa de gingaș și de încâlcit. Iar tu îmi spui mie că poți funcționa ireproșabil, timp de ani de zile. Da, ai putea funcționa ireproșabil numai dacă m-aș ține eu la distanță de toate ispitele și de toate plăcerile.
– Mă acuzi mereu, deși spui răspicat că îți plac simplitatea și pacea. Cum să fie pace, dacă pe tine nu te mulțumește nimic?
– Ba m-ar mulțumi ceva. M-ar mulțumi să nu mai fii așa de complicat și cu un echilibru așa de fragil.
– Dorința ta, spuse trupul, îmi arată că încă nu ai înțeles necesitatea acestei complexități. Cum crezi că ar putea fi coordonată și reglată activitatea celor aproape treizeci de trilioane de celule din care sunt eu format? La fiecare cinci minute mor și sunt înlocuite cam un miliard de celule. Așa că era necesar să am și capacitatea de a dirija toată complexitatea asta. Creierul are peste optzeci de miliarde de neuroni, destui pentru a face față cerințelor. Așa că nu mai e cale de întoarcere. Dacă ar deveni totul simplu, doar pentru a se îndeplini capriciul tău, ar fi ca și cum cea mai mare metropolă a lumii s-ar transforma dintr-o dată într-un sat cu două mii de locuitori.
– Și, spuse sufletul, ce e rău la un sat cu locuitori puțini și cu o viață liniștită și sigură? Ce preferi? Un trai în mijlocul unei furtuni sau o relaxare continuă, plăcută, generatoare de pace și automulțumire?
– Dacă tu, spuse trupul, îmi ceri mie simplitate, liniște și pace, de ce nu oferi același lucru? Am realiza echilibrul perfect, dacă amândoi ne-am oferi reciproc ceea ce doar unul dintre noi cere cu așa mare insistență. Este foarte ușor să vii pe tavă cu reproșuri. Dacă ar fi ca eu să încep acum să scot la iveală toate defectele pe care le ai tu, cred că nu m-aș mai opri timp de câteva zile.
– Eu am defecte?
– O, da! Ai destule. Iar partea interesantă este că defectele tale îmi afectează echilibrul. Tu îmi reproșezi că sunt prea complicat. Dar tu cum crezi că ești? Eu n-aș putea spune nici pe departe că tu ai fi întruchiparea simplității. Dimpotrivă, tu ești un ghem de complicații, de meandre care le dau de furcă până și celor mai buni psihologi și psihiatri din lume.
– Nu cumva folosești o strategie prin care mă ataci doar pentru a mă pune pe mine la punct?
– Eu spun doar adevărul, fiindcă m-ai provocat. Și pot să îți dau multe exemple, așa cum și tu ai făcut cu mine. Cu ce să încep? A, da, hai să îți spun despre simțul umorului, pe care de multe ori nu îl ai. Este suficient ca un alt suflet să facă o glumă pe care tu o înțelegi greșit și gata, s-a tulburat tot echilibrul tău. Liniștea dispare și lasă loc furiei și frustrării. Și are vreo legătură gluma aia cu complexitatea mecanismului meu sau cu celulele care mă compun? Nu are. Totul se petrece la tine. Totul pleacă din imaginația ta. Dacă șeful tău îți dă o veste proastă, gata, te-ai inflamat imediat. Te apucă frica, te invadează gânduri negre referitoare la viitor și începi să îți imaginezi scenarii dintre cele mai urâte, deși nu știi sigur dacă scenariile astea chiar vor deveni realitate. Singura realitate sigură este că mă afectează pe mine imaginația ta bolnăvicioasă. Îmi crește pulsul, mă ia cu transpirații, nu mai pot să diger bine mâncarea, nu mai am un somn odihnitor. Și de aici vin apoi alte și alte probleme. Oare vestea proastă pe care ți-a dat-o șeful tău are vreo legătură cu celulele din care sunt făcut eu? Nu are. Dar ea îmi afectează celulele. Îmi afectează echilibrul. Iar tu îmi reproșezi că vreau doar să te pun pe tine la punct.
– Uneori, spuse sufletul, trec și eu prin momente dificile, dar asta nu înseamnă că vreau să îți fac ție rău.
– Momente dificile?, zise trupul. Atât ai de spus? Totul la tine este întortocheat. Totul. Și ești imprevizibil, mereu, fiindcă nimeni nu știe când devii egoist, intolerant, încăpățânat, lăudăros, irascibil, agitat, gelos, mincinos, capricios, inconstant, instabil sau hipersensibil. Ești ca o bombă cu efect întârziat. Astăzi poți fi într-o stare excelentă, echilibrat, calm, iar mâine poți deveni un generator de emotivitate distructivă, doar fiindcă ai aflat că va izbucni o criză mondială. Degeaba fac eu eforturi să îmi mențin în stare perfectă de funcționare toate organele, toate mecanismele și conexiunile dintre celule. Dacă tu te afunzi printre meandrele tale așa de imprevizibile, gata, s-a zis cu echilibrul „rotițelor” mele. Stresul care îmi face mie rău pornește de la inconstanța asta a ta, de la toanele care îți vin pe neanunțate, exact atunci când îmi este mie lumea mai dragă. Ești așa de complicat și de imprevizibil, încât romancierii și scenariștii găsesc în tine comori întregi care să le ofere creativitatea necesară.
– Acum, spuse sufletul, ce-aș mai putea să te întreb? Cine este cel care produce răul? Tu îmi faci mie rău? Sau eu îți produc ție pagube? Tu îmi spui mie că sunt plin de defecte, de parcă nu mi-ar plăcea o viață plină de calm și de fericire. Bineînțeles că eu vreau să fiu mereu calm, binevoitor, fericit, liniștit, împăcat cu mine însumi. Niciodată nu îmi doresc să mă agit, să mă tortureze grijile sau frica, să mă îndoiesc de tot felul de lucruri, să nu am încredere în ceilalți. Nici tu nu îți dorești să se dezechilibreze ceva din mecanismele tale. Amândoi dorim cu aceeași putere echilibrul, cooperarea, pacea, calmul, bunătatea, iubirea. Dar oare mă poți asigura că niciodată nu se va strica ceva din echilibrul tău așa de fragil?
– Aș putea, spuse trupul, să te asigur de asta, dar numai dacă îmi oferi și tu aceeași asigurare.
– Vezi? Ajungem de unde am plecat. Tu nu poți să devii mai simplu, iar eu, după cum îmi explici, sunt bomba cu efect întârziat. Orice am face, nu reușim să ajungem la un acord, deși suntem aliați.
– Aliați în ce? În suferință?
– Nu tot timpul, spuse sufletul. Suferința nu este continuă, însă anticiparea ei… cam da. Nu poți să negi părerea mea, deși asta ți-ar face mare plăcere.
– Și atunci, spuse trupul, ce ne rămâne de făcut? Dacă tu îmi produci mie suferință, iar eu îți produc ție suferință, nu facem altceva decât să ne amăgim într-o conexiune amară, generatoare de complicații și dureri. În loc să rezolvăm problema, batem pasul pe loc și ne ciondănim zi și noapte, încercând să ne convingem unul pe altul că vina este în curtea celuilalt. Și unde vom ajunge? În mod sigur nu vom găsi armonia pe care amândoi ne-o dorim.
– Și, spuse sufletul, cam ce-mi sugerezi? Vrei cumva să îmi propui ceva total diferit de ceea ce mi-ai propus până acum? Scuză-mă, dar cam asta deduc eu din cuvintele tale.
– Da, spuse trupul, propun ceva total diferit. Însă am nevoie de înțelegerea ta. Calea pe care eu o recomand este un nou început. Noi doi am trăit multă vreme cu convingerea că suntem o alianță. Iar alianța asta, în loc să se concretizeze în pace, liniște și armonie, a dus mai mult la conflicte, vătămări, nemulțumiri și chinuri. Și ce se întâmplă cu o alianță care nu merge și nu reușește deloc să își împlinească aspirațiile? Ce ar trebui ea să facă?
– Să se desființeze?
– Exact.
– Și cum se va realiza… desființarea asta?
– Ce este alianța, de fapt? Am putea să o comparăm cu căsătoria dintre un bărbat și o femeie?
– Bineînțeles.
– La început, bărbatul și femeia pot avea planuri foarte frumoase. Singura lor perspectivă este înțelegerea reciprocă perfectă. Apoi, dacă pe parcurs se dovedește că s-a întâmplat altceva, stabilesc amândoi că, decât să conviețuiască într-un mediu conflictual, cel mai bine este să se separe, adică să divorțeze.
– Divorț… În cazul nostru, asta ce ar însemna?
– Separarea. Tu vei merge pe calea ta, iar eu pe calea mea. Ne separăm. Nu vom mai avea nicio legătură unul cu altul. Trup separat de suflet. Mai mult, după separare eu mă voi simplifica, iar tu, de asemenea, te vei simplifica. Și amândoi vom obținea liniștea și pacea pe care ne-o dorim așa de mult.
– Stai puțin, spuse sufletul. Pare prea simplu. Și nu e doar asta. Pentru mine, ceea ce va fi dincolo de acest… divorț… este o mare necunoscută. Iar eu mă tem de necunoscut. Nu este deloc ușor pentru mine să fiu de acord cu separarea pe care o propui. Oare nu am putea găsi o altă cale?
– Ai văzut doar că nu este posibilă o altă cale. Tu nu vrei să renunți la meandrele tale, iar eu nu mă pot simplifica așa cum dorești tu.
– Totuși… Eu aș încerca… Prefer să primesc încă o șansă, decât să mă avânt în necunoscutul care mă sperie cel mai mult.
– Și care ar fi șansa asta? Ce ar trebui să facem noi doi?
– Mai degrabă eu ar trebui să fac ceva foarte important. Te rog, lasă-mi un răgaz pentru a medita la mine însumi. Mă voi dedica celei mai serioase introspecții și voi face eforturi să mă transform. Da, din bomba cu efect întârziat vreau să devin ceva în care să nu mai existe sinuozitățile acelea despre care spuneai că îți dereglează „rotițele”. După ce nu vor mai exista cărările mele întortocheate, nu vor mai exista cauzele care duc la perturbarea mecanismelor tale. Și astfel ne vom salva alianța. Nu va mai fi nevoie de… divorț.
– Ești sigur că vei elimina pentru totdeauna teama, furia,
ura, îngrijorarea, intoleranța, inconstanța, lăcomia și toate celelalte defecte care te împovărează și ne disturbă nouă pacea?
– Sunt sigur că, dacă îmi dai încă o șansă, voi încerca din toate puterile să fac asta. Încă o șansă, atât vreau.
– Bine. Eu sunt de acord. Îți dau acum un singur sfat: profită de această șansă. Este unica. Alta nu vei mai primi.
Sufletul se hotărî să asculte sfatul trupului. Se retrase într-o oază de liniște și începu să lucreze temeinic la ceea ce putea fi cea mai importantă misiune a lui.
”– Totul la tine este complicat, spuse sufletul.
Orice aș face eu, oricât de mult aș încerca să simplific câte ceva din toate funcțiile astea ale tale
și din modul în care ești alcătuit, nu voi reuși să îmi ating scopul.”
Sursa: Revista Culturala Leviathan
