Un serviciu premium oferă posibilitatea de a șterge evenimente traumatice din memoria personală, contra cost și cu asumarea unui „gol controlat” în gândire. Despre asta este vorba în povestirea „Goluri de memorie”, care se citește între două stații de metrou, timp de circa zece minute.
„Goluri de memorie”
Autor: Claudiu Neacșu
Biroul lui Ben era un haos ordonat. Hârtii împrăștiate. Ecrane arse de lumină. O cafea rece, uitată pe margine. Umbrele se întindeau pe pereți în lumina palidă a lămpii. El fixa monitorul, cu ochii roșii de nesomn. Degetele îi răsfoiau febril dosarele despre dispariția lui Callen.
Click. O imagine sări pe ecran. Un bilet scris de mână, scanat cu grijă.
„Am aflat despre Eclipse. Nu pot trăi cu asta.”
Ben își trecu mâinile prin păr, smulgându-și suvițele negre.
– Ce naiba ai aflat, Callen? șopti cu vocea spartă de nopți nedormite.
Telefonul sună brusc. Tresări. Ava. Contactul lui din interiorul Eclipse.
– Ben? spuse cu vocea ei rapidă, șoptită. Ai dreptate. Eclipse nu doar șterg amintiri. Fac ceva mai rău.
– Ce anume?
– Nu pot vorbi acum. Sunt urmărită. Dar uită-te la dosarul 447. Și Ben?…
Tăcere. Apoi:
– Fii atent la ce-ți amintești.
Linia murise. Ben rămase cu telefonul în mână. Inima îi bătea tare. Pe ecran, biletul lui Callen părea că strălucește, un avertisment în semi-întuneric.
– Goluri controlate…, murmură el întinzându-se după cafeaua rece. Ce naiba ți-au făcut?
Afară, ploaia bătea în geam. Lumina stradală se frângea în șuvițe lungi pe perete. Lacrimi pe o față uitată.
***
Aerul din holul Eclipse era steril. Parfum artificial, ceva de spital. Pereții albi, netezi, aruncau înapoi lumina rece a lămpilor LED. Ecranele rulau același mesaj liniștitor: „Eliberați-vă de durere. Reîncepeți.”
Ben încerca să pară calm. Semna formularele cu degetul ușor tremurat. Motivul vizitei: „Moartea mamei. Insomnie. Incapacitate de a trece peste.”
– Domnule Russell?
O femeie cu ochi verzi, reci, și părul prins simplu, îi făcu semn să o urmeze.
– Dr. Ava Allen. Eu mă ocup de evaluarea inițială.
Cabinetul era minimalist. Un birou, două scaune, un tablou cu un peisaj fals. Ava răsfoi dosarul, apoi ridică privirea, tăios.
– De ce ați ales Eclipse?
– Am auzit că… ajutați oamenii să uite.
– Nu uită.
Corectă:
– Doar nu mai simt.
Ochii ei îl măsurau atent.
– Dar există efecte secundare. Confuzie. Amintiri fragmentate. Uneori pacienții nu mai sunt la fel după.
Ben înghiți greu.
– Cât de des se întâmplă asta?
Ava se aplecă ușor. Cu vocea coborâtă, spuse:
– Oficial? Sub unu la sută. Dar eu am văzut dosare șterse. Oameni care nu au mai ieșit din clădire.
Tăcere grea. Pași în coridor. Ava își schimbă tonul, din nou rece, profesional:
– Facem mai întâi o evaluare psihologică. Completați asta, vă rog.
Îi întinse o tabletă. Pe ecran, întrebări banale. Dar jos, într-un colț, o notă grăbită: „Camera din stânga e înregistrată. Nu vorbi despre Callen. Ne auzim mai târziu.”
Ben dădu din cap încet. Inima îi bătea nebunește.
„Mason Harper știe că sunt aici.”
***
Coridorul subteran al Eclipse era scăldat doar în lumina albastră de urgență. Rafturile cu servere aruncau umbre lungi, ca niște schelete din metal. Ben își ținea respirația când debloca ultimul seif digital, codul furat de la Ava încăpățânându-se să funcționeze.
Click. Un dosar se deschise cu un șuierat scurt. Eticheta: Lucas, C. – Subiect #447.
– Dumnezeule…
Înăuntru, o înregistrare audio. Degetul lui tremura pe butonul de redare.
– Ben…, dacă asculți asta, fugi.
Vocea lui Callen era ruptă.
– Ei nu șterg doar amintiri… Șterg oameni. Am văzut…
Un zgomot. Ușa din spate se deschise brusc. Inima lui Ben sări în gât.
– Acces neautorizat detectat. Locație blocată.
Vocea robotică a sistemului de securitate răsună metalic.
Luminile roșii se aprinseră, pulsând ca un avertisment viu. Pe monitor apăru o fereastră de chat.
„M. Harper: Oprește-l. Șterge tot.”
Ben smulse un stick USB. Prea târziu. Sistemul începu să cripteze fișierele, literele alergând haotic pe ecran.
– Nu, nu, NU!
În ultima clipă reuși să salveze o bucată din audio. Apoi ecranul se făcu negru.
Un glonț răsună undeva în depărtare.
Ben se aruncă spre ușa de incendiu. Sirenele urlau. Inima îi bătea nebunește. Callen îl avertizase. Mason era pe urmele lui.
– Șterg oameni…
Aerul îi ardea în plămâni când ieși în ploaia rece. Știa că nu mai avea unde să se întoarcă.
***
Berea lui Ben abia se mișca, condensul curgând pe masă ca niște lacrimi reci. Lumina laptopului îi tăia fața obosită în semi-întuneric. Ava trânti un dosar pe blat și rupse liniștea grea.
– Nu doar șterg, Ben. Re-scriu.
Filele arătau diagrame de creier, coduri neuronale, poze cu subiecți cu ochii goi. Marcați: Seria Phoenix.
– Le iau amintirile și le pun altele. Oameni vii, cobai.
Degetul ei tremura pe o poză cu Callen.
– Și cred că fratele tău e unul dintre ei.
Ceasul de pe perete ticăia prea tare.
– Avem nevoie de dovezi.
Ben își trosni încheieturile.
– Cineva care a trecut prin asta.
Ava dădu din cap spre monitor. Un bărbat cu cicatrice pe tâmplă apărea în evidența medicală: Daryl Cole. „Subiect #211. Amnestie parțială – supraviețuitor.”
45 de minute mai târziu, pe o alee întunecată.
Mașina opri brusc. Farurile prinseră o siluetă întinsă pe asfalt. Ben sări în ploaie, dar îngheță când văzu sângele.
– E Daryl.
Ava se ghemui lângă corp, cu degetul atingând tăietura perfectă de la gât.
– Au aflat că vorbeam cu el.
În spate, o mașină de poliție aprinse girofarurile. Ben o trase pe Ava în umbră. Radio-ul scăpă o frază scurtă:
– …bărbat suspect, Ben Russell, căutat pentru interogare în legătură cu omorul…
Ava îl apucă de braț. Respira greu.
– Mason te-a făcut ucigaș.
Pași grei pe asfalt. Cizme care băteau ritmic. Fugeau acum amândoi, în timp ce Eclipse le ștergea urmele.
***
Camera de proceduri Eclipse. Noaptea.
Lumini tăioase. Orbitoare.
Ben se zbătea în cătușele reci. Patul metalic scârțâia. Sudoarea îi curgea pe tâmple. Ecranele de deasupra pâlpâiau mesaje stridente:
PROCEDURĂ DE RECONFIGURARE MNEMONICĂ – ÎN CURS.
– Relaxează-te, Ben.
Mason Harper intră în câmpul lui vizual. Mâinile în buzunarele halatului perfect.
– O să te simți… altfel.
Un vâjâit umplu camera. Mașinăria cobora spre tâmpla lui. Ben încercă să se agațe de gânduri. Callen. Dosarul 447. Ava. Literele se topeau, ca niște urme în nisip.
– Nu… NU!
Explozie. Ușa sări din balamale. Ava intră cu pistolul paralizant ridicat.
– Jos, Harper!
Haos. Alarme urlând. Sticlă spartă. Ben alunecă pe coridor, corpul amorțit trăgându-l în jos. Ava îl târî după ea, strigând ceva despre o dubă în spate. Cuvintele veneau din altă lume.
Depozit abandonat. Dimineața.
Ceasul arăta 11:17. Ultima amintire: 21:03. O noapte întreagă dispărută.
– Ai avut un episod de amnezie.
Ava îi întinse o cană cu ceai. Mâna ei tremura.
– Ai uitat tot ce s-a întâmplat după ce am fugit.
Ben se ridică brusc, amețit.
– Cum de știi tu asta?!
Ava își ridică mâneca. Pe antebraț, cifre negre scrise cu marker: 11:17.
– Mi-ai spus să-ți notez orele când îți pierzi memoria. Ai uitat deja de trei ori.
Telefonul lui Ben se aprinse. O poză cu Callen. Înainte să dispară. Cunoștea fața aia. O iubea. Dar nu-și amintea cum râdea.
Vidul din mintea lui pulsa. Creștea. Se lățea ca un gol viu.
***
Lumina lunii pătrundea prin plăcile ruginite ale hangarului. Umbrele se mișcau peste containerele stivuite ca niște schelete. Ben și Ava se furișau printre ele, cu respirația lor scurtă, tăiată.
Pe monitorul portabil, fișierul video rula mut. Callen, acum „Daniel Carter”, stătea într-un birou Eclipse. Privirea lui goală. Mâinile lucrând mecanic, ca ale unui străin.
– E programat să creadă că a fost aici mereu, șopti Ava, arătând spre datele biometrice. Au rescris tot. Până și copilăria.
Ben simți cum i se strânge pieptul.
„Cum salvezi pe cineva care nu știe că trebuie salvat?”
Pași. Un zgomot sec în ecou. Se lipiră de spatele unui container. O echipă Eclipse intră în hangar, escortând oameni cu ochi sticloși și mers rupt.
– Subiecții pentru rescrierea de mâine, zise un agent. Harper vrea golire completă înainte de implant.
Ava îl prinse de braț. Degetele îi erau reci, ochii vii de groază.
– Uite ce fac, Ben. Îi iau și îi transformă în fantome.
Ben duse mâna la tâmplă. O clipă albă. Unde erau? Panica îl arse.
– Nu mai am mult…, murmură cu privirea pe stick-ul USB. Trebuie să-l opresc acum.
Ava îi ridică bărbia, tăindu-i gândul.
– Atunci hai să distrugem tot. Împreună.
Ben încuviință în întuneric. Știa că va uita și asta. Dar hotărârea rămase. Trebuia să ducă lupta până la capăt, chiar dacă ultimul lucru pe care și-l va aminti va fi că încă lupta.
***
Sala serverelor vibra de alarme. Roșul pulsa ca sângele pompat cu forță. Aerul mirosea a metal ars. Ben trânti ultimul paznic la podea, pistolul paralizant încă fumegând în palmă.
– Ava, acum!
Ava ajunse la consolă. Degetele îi alergau nebune peste taste. Pe ecran, bara de progres pâlpâia: 23%… 47%…
– Mai avem nouăzeci de secunde! strigă ea.
Un foc sec. Glonțul o smulse din picioare. Căzu, cu mâna lipită de rană.
– AVAA!
Din umbre apăru Mason Harper. Pistolul încă fumega. Zâmbet rece. Pași lenți.
– Aproape, Russell, zise el. Dar Callen a ales asta. Știi ce a văzut? Părinții tăi n-au murit într-un accident. Au fost primii noștri subiecți.
Ben simți cum i se rupe aerul din piept. Minciuni. Trebuie să fie minciuni.
– Șterge-ți durerea, Ben, șopti Mason apropiindu-se. Ca fratele tău. Ca părinții tăi. Doar spune „da.”
Ecranul din spatele lor explodă în scântei. 100%. Ava, palidă, dar zâmbitoare. Degetul ei apăsa butonul de detonare.
– Gândurile noastre nu-s ale tale, Harper, scuipă ea.
Ben nu ezită. Sări pe Mason chiar când serverele urlară și lumina se frânse în bucăți. Clădirea întreagă tremura cu ei.
***
Biroul lui „Daniel Carter” era scăldat într-o lumină rece. Geamurile polarizate vărsau un soare artificial, albastru și steril. Callen, nu, Daniel, își corectă Ben gândul, stătea la birou. Tasta. Degetele se mișcau mecanic, fără ezitare.
Ben intră fără să bată. Inima îi plesni în piept când fratele lui nici măcar nu ridică privirea.
– Callen.
Omul ridică ochii, având fruntea ușor încruntată.
– Daniel Carter, spuse el. Vă pot ajuta cu ceva?
Ben aruncă fotografiile pe birou. Două siluete pe plajă. Doi frați la cină, făcând prostii cu mămăliga. Râsete înghețate pe hârtie.
– Te cheamă Callen Lucas Russell. Eu sunt Ben. Fratele tău.
Ceva pâlpâi în ochii lui Callen. Degetele îi tresăriră peste poza unde râdea cu capul dat pe spate.
– Astea… sunt falsuri, murmură el.
Vocea îi tremura.
Ben căzu în genunchi lângă el. Disperat.
– Ți-ai spus cândva că marea e ca o cadă uriașă. Ți-ai amintit când ai învățat să înoți?
Callen își apăsă tâmplele. Durere.
– Nu sunt… ale mele amintirile astea…
Ușa se izbi de perete. Agenții Eclipse intrară în forță.
– Nu mai e timp!
Ben îl apucă de braț.
– Te iubesc, frate. Orice ai auzi, ține minte asta.
O clipă. Ochii lui Callen scânteiară. O recunoaștere primitivă. Apoi lumea explodă în haos.
***
Sala de control Eclipse urla. Sirenele sfâșiau aerul. Lumini roșii clipeau ca un puls bolnav. Mason Harper lovea tastatura, cu chipul contorsionat de furie.
Pe ecran, literele ardeau: „Protocol Phoenix activat. Ștergere totală în 60 de secunde.”
Ben se aruncă peste el. Corpurile lor izbiră podeaua rece.
– Oprește-o, Mason! Acolo sunt oameni!
Mason râse. Buza spartă îi pătase dinții cu sânge.
– Doar date corupte, Russell. Ca tine.
Ava se târa spre panoul de control. Ținea rana strâns. Degetele îi tremurau pe taste.
45 de secunde.
Un zgomot de metal sfâșie haosul. Callen, cu ochii limpezi, cu amintirea trează, lovi cu un stingător geamul serverului.
– Ben! strigă el. Amintirea ta despre plajă… era adevărată!
Un val de putere îi străbătu sângele. Ben îl lovi pe Mason în falcă, apoi alergă spre Ava.
– Acum!
Ava apăsă butonul. „Anulare confirmată.”
Tăcere. Doar respirația lor grea. Mason zăcea pe podea. Râdea. Lacrimile îi udau colțurile ochilor.
Callen se prăbuși în brațele lui Ben. Plângea.
– Mi-am pierdut atâția ani…
Ben îl strânse. Privirea lui trecu peste umărul fratelui spre Ava, care zâmbea slab.
– Dar i-ai găsit din nou, șopti ea.
Dincolo de clădire, luminile orașului pâlpâiau. Nedumerite. Ca și cum ar fi simțit lupta nevăzută pentru minți și suflete.
***
Plaja copilăriei mirosea a sare și apus. Nisipul era cald, iar valurile leneșe le spălau tălpile. Ben și Callen mergeau încet, paralel cu apa. Cerul ardea portocaliu și violet, culori ca înghețata de căpșuni de la chioșcul vechi.
Callen se opri. Ridică o scoică spartă.
– Mama ne aducea mereu aici când te certai cu tata, spuse el. Zicea că marea știe să aline orice supărare.
Ben încuviință. Simți cum o cicatrice din suflet i se închide.
– Încă știe.
În spate, Ava le făcea o poză cu telefonul. Zâmbea spre ecran. Terapia ei pentru victimele Eclipse prindea contur. Ultimul grup, patruzeci și șapte la sută memorie recuperată.
Callen aruncă scoica în valuri.
– O să mai uit iar, nu?
Ben îi puse mâna pe umăr. Căldura frăției trecuse chiar și prin întunericul Eclipse.
– Dar nu pe mine. Niciodată pe mine.
Ava li se alătură. Trei siluete, o apă nesfârșită. Valul luă scoica și o purtă spre orizont, unde soarele cobora doar ca să revină.
„Golurile rămân,” gândi Ben, „dar le umplem împreună.”
Plaja râdea în valuri, iar ei râseră cu ea.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
