În povestirea „Gardienii imaginației” (care se citește între două stații de metrou, timp de circa zece minute) este vorba despre o societate secretă și dedicată păstrării puterii imaginației.
„Gardienii imaginației”
Autor: Claudiu Neacșu
Orașul Monocrom părea că va fi scufundat pentru totdeauna într-o culoare cenușie.
Într-un parc abandonat, Maxwell Green stătea pe o bancă.
Cerul, o întindere mohorâtă, era lipsit de soare. Copacii, fără frunze, erau doar siluete întunecate.
Precum umbrele, oamenii treceau pe lângă Maxwell. Ei aveau chipuri goale, fără expresie. Părea că cineva le ștersese toate speranțele și visurile.
Maxwell scoase un caiet de schițe. Încercă să traseze o linie. Însă degetele îi tremurau. Inspiră adânc. Apoi privi în jur. Totul era… mort. Culorile toate parcă fugiseră din lume. Maxwell, frustrat, aruncă lângă bancă creionul și murmură:
– De ce să mai încerc?
Din spatele băncii se auzi o voce blândă:
– Pentru că cineva trebuie să vadă ceea ce nu mai este aici.
Foarte mirat, Maxwell se întoarse brusc. Văzu o femeie elegantă, care îl privea intens. Ea purta o haină lungă, de culoare albastru regal, singura pată de culoare în acest peisaj cenușiu.
Destul de suspicios, Maxwell întrebă:
– Cine ești?
Femeia își lăsă haina să fluture ușor în briza rece și spuse:
– Un prieten. Un Gardian. Tu vezi ceea ce alții nu mai pot vedea. Lumea are nevoie de asta.
Maxwell ar fi vrut să pună multe întrebări. Pentru prima oară, după mult timp, simți cum o scânteie se naște în interiorul său.
– Gardian? Gardianul cui?
Femeia zâmbi și zise:
– Gardianul imaginației.
…
Peisajul în care se afla Maxwell sfida orice fel de logică. Cerul era o pânză uriașă de acuarele curgătoare. Pământul părea o sală de oglinzi, cu reflecții care deformau realitatea.
În depărtare, un copac crescu sub ochii lui Maxwell. Ramurile se transformau în păsări care apoi zburau pe cerul fluid.
Dezorientat și fascinat, Maxwell șopti:
– Ce loc e ăsta?
Din spatele lui Maxwell se auzi o voce melodioasă:
– E locul în care visele prind viață.
Maxwell se întoarse. O văzu pe Angelina Garcia. Ea purta o rochie țesută parcă din stele. Ochii ei sclipeau precum galaxiile.
Angelina se apropie cu pași grațioși. Fiecare pas al ei părea un fel de unduire care lumina pământul. Zâmbind, ea spuse:
– Maxwell Green, ești mai important decât crezi. Lumea ta moare. Imaginația se stinge. Și numai tu o poți salva.
Maxwell spuse foarte mirat:
– Eu? Sunt doar un artist care abia mai poate să deseneze.
Angelina întinse o mână spre Maxwell și zise:
– Nu subestima puterea unui visător. Gardienii au nevoie de tine. Imaginația ta e o armă. Vino cu noi.
În timp ce o privea pe Angelina, Maxwell simți cum în piept i se aprinde un foc. După ce el întinse mâna, lumea din jur se umplu de culori vibrante. Spuse către Angelina:
– Sunt gata.
…
Maxwell stătea în camera centrală a Gardienilor. Era o cameră foarte mare. Pe pereți se aflau tot felul de picturi animate și hărți ale lumii.
Liam Price se sprijinea de o masă pe care se aflau multe documente.
– Am confirmarea, spuse Liam. Jake May a creat un dispozitiv, ceva ce se numește Anihilatorul de vise. Distruge orice gând creativ, în timpul somnului.
Maxwell, simțind un fior rece pe șira spinării, zise:
– Dar cum e posibil? Cum poți suprima visele?
Angelina se uită cu atenție spre un ecran holografic plin cu fluxuri de date. Spuse:
– Nu suprimă doar visele. Energia dispozitivului îi afectează chiar și pe cei treji. Blochează ideile. Oprește imaginația înainte ca aceasta să se nască. Influența lui a început deja să ia amploare.
Maxwell privi spre harta lumii. Zonele colorate, care simbolizau creativitatea, se estompau rapid.
– Uită-te la asta, spuse Maxwell. E ca o plagă care se răspândește.
Liam strânse pumnii și zise:
– Avem informații că Jake va lansa versiunea globală în câteva săptămâni. Dacă reușește, lumea nu va mai visa niciodată.
Maxwell începu să se frământe. Își mușcă buza și spuse:
– Trebuie să-l oprim. Dacă visele dispar, nu mai rămâne nimic.
Angelina îl privi intens pe Maxwell și îi zise:
– Și tocmai de aceea avem nevoie de tine, Maxwell. Puterea ta poate crea ceea ce Jake nu poate distruge. Însă timpul nu e de partea noastră.
…
Apartamentul lui Maxwell era întunecat și dezordonat. Peste tot erau aruncate desene.
Telefonul aflat pe masă începu să vibreze insistent. Maxwell însă ignoră apelul. Era concentrat la un concept pe care îl schița cu mâini tremurânde.
Se auzi un alt sunet de notificare. Era un mesaj de la sora lui Maxwell: „Nu mai răspunzi deloc. Ce se întâmplă cu tine?”
Frustrat, Maxwell își trecu mâna prin păr. Ușa se deschise brusc. Liam intră. Cu o expresie întunecată pe chip, acesta zise:
– Maxwell, trebuie să vorbim.
Fără să îl privească pe Liam, Maxwell mormăi:
– Nu acum.
Cu o lovitură scurtă, Liam închise ușa și spuse:
– Ba exact acum. Văd cum te distrugi. Nu dormi, nu mănânci. Și deja ai refuzat să-i vezi pe cei dragi. Chiar și Angelina e îngrijorată.
Maxwell se ridică și zise furios:
– Nu înțelegi? Dacă nu reușim, lumea întreagă va deveni…, va deveni ca nimicul ăsta! Nu mai e loc de distracții sau vizite de familie.
Liam își încrucișă brațele și spuse:
– Și ce se întâmplă dacă reușim, dar tu te pierzi pe tine în acest proces? Maxwell, Gardienii au nevoie de un lider, nu de un om distrus.
Maxwell tăcu. Îl privi pe prietenul său, neputând să scape de senzația că sacrificiul său era inevitabil.
– Nu pot să renunț, Liam. Nu acum.
Liam oftă adânc și spuse:
– Atunci găsește-ți un echilibru. Dacă nu faci asta, vei pierde totul.
…
În alte timpuri, atelierul lui Maxwell era o explozie de culoare și inspirație. Acum, însă, acest atelier era un dezastru. Pe podea erau împrăștiate pânze rupte, schițe făcute bucăți și vopsele vărsate. În mijlocul acestui haos, Maxwell ținea în mână o pânză distrusă. De săptămâni întregi lucrase la ea.
Ușa atelierului se deschise cu un scârțâit. Angelina intră și spuse cu o voce plină de compasiune:
– Maxwell…
Cu durere și furie întipărite pe chip, Maxwell zise:
– Uită-te la asta! Tot ce-am creat este distrus. Agenții lui Jake știu cum să lovească unde doare mai tare.
Angelina păși cu grijă printre lucrurile împrăștiate pe jos și se apropie de Maxwell, zicându-i:
– Știam că Jake va încerca să te slăbească. Creativitatea ta e ceea ce-l sperie cel mai mult.
Maxwell aruncă pe podea pânza distrusă și spuse:
– Și ce contează? Poate că el are dreptate. Poate că visurile și arta nu schimbă nimic. E o luptă pierdută, Angelina. Nici măcar nu mai știu dacă am ce trebuie pentru asta.
Angelina îl privi intens pe Maxwell. Îl apucă de umeri și îi zise:
– Nu poți să-l lași să câștige, Maxwell. Iar dacă visurile tale au fost distruse, creează altele. Ai o forță pe care Jake nu o poate înțelege. Nu renunța acum.
Copleșit de îndoială, Maxwell își lăsă privirea în jos și șopti:
– Poate că nu sunt destul de puternic…
…
Liniștea în care se trezi Maxwell era apăsătoare. Lumea din jurul său era gri în totalitate. Străzile erau lipsite de sunete. Clădirile nu aveau detalii, de parcă ar fi fost niște desene neterminate. Oamenii aveau chipuri goale. Nu existau culori. Nu existau emoții. Nici vorbă de cea mai mică scânteie de viață.
Maxwell se apropie de un grup de copii care stăteau nemișcați și țineau în mâini jucării distruse. Copiii nu râdeau și nu scoteau niciun cuvânt. Cu o voce care răsuna straniu, Maxwell îi întrebă:
– Unde sunt visurile voastre?
Un bărbat trecu pe lângă Maxwell și îi spuse cu voce monotonă:
– Visurile sunt inutile. Creativitatea aduce doar haos.
Maxwell se întoarse și privi la clădirea din sticlă întunecată, pe care erau proiectate aceste cuvinte: „Jake May – Ordinea prin control. Fără visuri. Fără speranțe.”
Deodată, în mintea lui Maxwell răsună o voce cunoscută. Era Angelina.
– Acesta este viitorul dacă renunți, Maxwell. Fără imaginație, lumea se va stinge. Ai puterea de a schimba asta.
Maxwell căzu în genunchi. Greutatea viziunii îl copleșea. Și totuși, după ce privi mai atent, zări o floare mică și colorată, care răsărea din crăpătura unui trotuar. Floarea era o pată de culoare într-un ocean gri.
Cu ochii aprinși de hotărâre, Maxwell se ridică și spuse:
– Nu voi lăsa să se întâmple asta. Jake May trebuie oprit. Cu orice preț.
…
Maxwell stătea alături de Gardieni, în centrul unei încăperi slab luminate. Pe masă era proiectată o hologramă a clădirii lui Jake May. Această clădire era o adevărată fortăreață construită din sticlă și oțel.
Angelina indică pe hartă punctele strategice:
– Aceasta este camera centrală. Aici se află nucleul tehnologiei care suprimă visele. Dar securitatea este extremă.
Cu un ton grav, Liam interveni:
– Jake știe că suntem o amenințare. A amplasat scanere pentru imaginație. Dacă gândim prea creativ, sistemele de alarmă se declanșează.
Maxwell zâmbi slab și spuse:
– Paradoxal. Însă exact asta ne va da un avantaj.
Angelina, destul de mirată, zise:
– Cum adică?
Aplecându-se peste masă, Maxwell spuse:
– Vom folosi imaginația împotriva lui. Sistemele lui sunt pregătite pentru idei mari și complexe. Dar dacă ne infiltrăm folosind ceva simplu și neașteptat…, cum ar fi să trecem prin canalizări și să folosim împotriva lui umbrele proiecțiilor? Cine ar crede că ne vom baza pe… banal?
Liam râse scurt și zise:
– Un plan de geniu. Ești mai creativ decât mi-am imaginat, Maxwell.
După câteva ore, toată această echipă se strecura prin rețeaua de tuneluri subterane. Fiecare pas era atent calculat. Maxwell improviza soluții pe măsură ce apăreau obstacole.
La un moment dat, un Gardian zise:
– Dacă reușim, lumea va începe să viseze din nou.
Maxwell spuse foarte determinat:
– Și vom reuși. Împreună.
…
Maxwell ajunse în camera centrală. Precum o inimă mecanică, nucleul tehnologiei lui Jake May pulsa cu o lumină rece. Maxwell se simți foarte aproape de succes. Însă un râset familiar îi tăie avântul.
Jake May ieși din umbră. Ochii lui întunecați se asemănau cu două abisuri.
– Maxwell Green…, zise Jake. Artistul care crede că poate salva lumea cu visuri. Ai făcut efortul să ajungi până aici. Însă visurile sunt doar o iluzie. Eu ofer realitatea. Iar realitatea este clară, ordonată.
Maxwell strânse pumnul și spuse:
– Realitatea ta e moartă, Jake. Fără visuri, oamenii devin doar umbre. Ce fel de ordine e asta?
Jake își înclină capul, zicând:
– Ordinea înseamnă pace. Creativitatea aduce haos și suferință. Uite unde te-a dus imaginația ta. Prieteni îndepărtați, epuizare, sacrificii.
Maxwell zâmbi amar și spuse:
– Dar a adus și speranță. Fără imaginație, nu există nimic care să ne facă umani.
Jake scoase din buzunar un dispozitiv mic. Activă un câmp de energie care începu să îl slăbească pe Maxwell.
– Ultimul tău vis, spuse Jake, moare aici.
Maxwell luptă să rămână în picioare. Închise ochii și vizualiză o lume plină de culoare. Un val de energie izbucni din imaginația sa. Această energie sfâșie câmpul de energie venit dinspre Jake. Uluit, Jake se prăbuși în genunchi.
– Creativitatea, spuse Maxwell, nu poate fi înfrântă. Ea va găsi mereu o cale.
…
Chiar și înfrânt, Jake May rânjea. Spuse:
– Acum m-ai slăbit, Maxwell. Însă nu mă poți opri. Tehnologia mea va continua să suprime visurile chiar și după ce eu voi dispărea.
Maxwell, șchiopătând, se întoarse spre Gardienii care intraseră în încăpere. Angelina și Liam priveau alarmați. Maxwell, cu ochii aprinși de hotărâre, spuse:
– Eu singur, Jake, nu am putere. Însă noi Gardienii, împreună, putem schimba totul.
Maxwell ridică mâinile, îi privi pe Gardieni și zise:
– Toți cei care visează, imaginați o lume eliberată de această tiranie! Canalizați puterea visurilor voastre, aici și acum!
Gardienii se uniră. Închiseră ochii. Fiecare se concentră asupra unei viziuni de speranță.
O lumină aurie, care părea să pulseze cu viață, umplu camera. Energia visurilor se adună în jurul lui Maxwell. El o direcționă apoi spre nucleul tehnologiei lui Jake.
Încercând să activeze mecanismele de apărare, Jake strigă. Însă valul de energie creativă îl copleși.
– Nu! țipă Jake. E imposibil!
Valul luminos înghiți forma lui Jake. Tehnologia aflată în cameră se destrămă. Toate firele și mecanismele își pierdură puterea.
Acum lumea păru să respire adânc. Culorile reveniră. Aerul se umplu cu un sunet de muzică și râsete.
Epuizat, Maxwell căzu în genunchi. Angelina sări să îl sprijine, zicând:
– Ai reușit, Maxwell. Noi toți am reușit.
…
Orașul era inundat cu lumina dimineții. Maxwell stătea pe o bancă în parc și îi privea pe oameni. Era fericit că nu mai vedea chipuri goale și mers robotic. Vedea oameni însuflețiți, zâmbitori și cu gesturi pline de viață. Copiii râdeau și desenau cu cretă colorată.
Angelina veni lângă Maxwell, pe bancă.
– Se simte, nu-i așa? zise Angelina. Întoarcerea culorii.
Zâmbind obosit, dar fericit, Maxwell spuse:
– Da. Ca un vis care prinde viață.
Ținând în mână o cană de cafea, Liam se apropie și zise:
– E doar începutul, Maxwell. Creativitatea a revenit, însă avem mult de lucru. Mai există oameni care au nevoie de ajutor. Ei trebuie să-și regăsească visurile.
– Noi, spuse Maxwell, vom fi aici pentru ei. Gardienii nu vor mai opera din umbră. Vom inspira lumea să creadă din nou în puterea imaginației.
O femeie ajunse lângă un zid gri aflat în depărtare. Începu să picteze pe el, folosind culori vibrante. Câțiva trecători se opriră și începură să o ajute.
Maxwell observă scena aceasta și spuse mult mai liniștit:
– Este doar începutul. Însă, pentru prima dată după mult timp, eu simt că lumea are o șansă. Și nu o vom pierde.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
