În povestirea „Frica din spatele ușii” (care se citește între două stații de metrou, timp de circa zece minute) este vorba despre o societate în care toți locuitorii săi dobândesc brusc o teamă uriașă de a răspunde la telefon sau la soneria ușii.
„Frica din spatele ușii”
Autor: Claudiu Neacșu
Peste toate străzile orașului domnea o tăcere nenaturală. Clădirile păreau abandonate. Și totuși, dincolo de ferestre, luminile pâlpâiau. Ziare vechi se rostogoleau pe trotuare. Erau ziare lăsate acolo de zile întregi.
Cu motorul încă pornit, o mașină cu farurile aprinse stătea pe loc. Șoferul lipsea din această mașină.
Un vânt rece șuiera printre clădiri. Acesta era singurul sunet care se auzea.
În apartamentul său, Callum stătea în fața ferestrei și privea la orașul inert. Telefonul său fix era acoperit cu o pătură, de parcă ar fi fost un obiect periculos.
Pe ecranul laptopului, o notificare luminoasă începu să pâlpâie. Însă Callum o ignoră. El inspiră adânc, apoi deschise un jurnal. Notă în grabă, murmurând: „Tăcerea nu e doar o reacție. E o boală. Și nimeni nu vrea să fie primul care riscă infectarea.”
Se auziră bătăi ușoare în perete. Callum tresări. Mâna i se crispă pe stilou. Prin perete se auzi vocea lui Solomon, destul de stinsă:
– Callum… Ai aflat ceva nou?
Callum ezită. Apoi își adună curajul și se apropie de perete. Vorbi în șoaptă:
– Oh… E mai rău decât credeam. Oamenii nu doar că se ascund. Ei încetează să mai existe.
…
La orele târzii ale nopții, lumina palidă a monitorului scălda chipul lui Callum.
Pe birou trona o ceașcă goală de cafea. Pe ecran se afișau tot felul de articole despre clopofobie, teorii ale conspirației, experimente psihologice.
Liniștea era apăsătoare. Se putea auzi doar ticăitul distant al ceasului.
Telefonul fix începu să vibreze brusc. Sunetul strident răsună în cameră, precum un ecou.
Callum îngheță. Privirea îi rămase blocată pe telefon. Respirația i se acceleră. Mâna i se încleștă pe marginea biroului.
Telefonul sună din nou. Și din nou.
Callum, cu o mișcare bruscă, întinse mâna și ridică receptorul. Își drese vocea. Pe un ton șoptit, precaut și tremurat, vorbi:
– Alo?…
Tăcere. Apoi, în receptor, se auzi o voce feminină, misterioasă, abia perceptibilă:
– Răspunsul se află în tăcere.
Callum se ridică brusc. În spatele său, scaunul se răsturnă.
– Cine ești? spuse el. Ce înseamnă asta?!
Linia se întrerupse. Se auzi sunetul unui ton de apel gol.
Callum privi telefonul. Inima îi bubuia în piept. Acum el știa un singur lucru, condus de instinctele sale jurnalistice: că trebuie să afle adevărul.
…
Noaptea, în apartamentul lui Solomon, lumina slabă a unui bec pâlpâitor scălda rafturile încărcate cu cărți prăfuite.
Un proiector vibra ușor și reda cadre din reclame și emisiuni mai vechi de televiziune.
Callum și Solomon stăteau în fața ecranului. Ochii lor erau fixați pe detalii aproape imperceptibile.
Solomon își frunzări notițele și spuse cu ezitare:
– Uite, aici. Cadrele intermitente. Sunt prea rapide pentru ochiul uman. Însă subconștientul le percepe.
Destul de încordat, Callum spuse aproape în șoaptă:
– „Nu răspunde”. „Nu deschide”. „Pericol”. Dumnezeule… Cineva a implantat asta în mintea oamenilor.
Se auzi o bătaie puternică în ușă. Amândoi bărbații tresăriră. Solomon îngheță. Callum se ridică încet, trase aer în piept și deschise ușa.
În prag stătea un bărbat îmbrăcat în costum negru. Privirea acestuia era rece ca o lamă. Era un agent guvernamental. Fără insigne. Fără introduceri.
Calm, dar amenințător, agentul spuse:
– Domnule Larson, lăsați asta baltă. Unele adevăruri trebuie să rămână ascunse.
Din buzunarul agentului alunecă un pliant al companiei lui Jared Schultz.
Callum observă pliantul. Un fior îi străbătu șira spinării. Era prea târziu să dea înapoi.
…
Lumina filtrată prin jaluzele arunca umbre lungi pe pereții apartamentului.
Callum puse pe masă un dosar gros. Solomon își frecă tâmplele și privi cu ochi obosiți dosarul.
Încăpățânat, Callum zise cu voce scăzută:
– Avem tot ce ne trebuie. Dovezile sunt clare. Jared Schultz a orchestrat totul. Trebuie să facem asta public.
Solomon evită privirea lui Callum. Își împreună mâinile și spuse ezitant, dar ferm:
– Callum…, trebuie să ne oprim aici. Nu ai înțeles mesajul agentului? Ăștia nu se joacă. Ne vor distruge.
Callum lovi cu palma dosarul și zise furios:
– Atunci să mă distrugă pe mine! Dar eu nu pot trăi știind adevărul și stând deoparte.
Solomon se ridică brusc. Tremurând vizibil, își împachetă lucrurile. Cu regret, spuse cu voce înceată:
– Îmi pare rău, prietene. Nu pot merge mai departe.
Callum rămase singur. Își strânse mâinile în pumni.
După câteva ore, pe ecranele din oraș apăru un titlu șocant:
„Cine este Callum Larson? Un conspiraționist periculos sau un mincinos patologic?”
Jared făcuse prima lui mutare.
…
Vântul șuiera printre structurile ruginite ale depozitului abandonat. Cu inima bătându-i puternic în piept, Callum împinse ușa grea din metal. Înăuntru, în lumina slabă, el putu să vadă rafturi goale și praf împrăștiat pe podea. Cu precauție, murmură:
– Ești sigură că asta e locația, Mary?
Telefonul din buzunarul lui Callum începu să vibreze. Callum scoase telefonul, însă nu răspunse. Mâna îi tremura. În clipa următoare, lumina se stinse brusc. O umbră se mișcă în spatele lui. Se auzi o voce neclară:
– Ai mers prea departe, Larson.
Un pumn puternic îl lovi pe Callum în stomac. El se prăbuși, gâfâind. Alți doi bărbați apărură din umbră. Îl ridicară brutal și îl izbiră de un stâlp metalic.
Încercând să rămână lucid, Callum zise:
– Jared v-a trimis, nu-i așa?
Unul dintre atacatori scoase un cuțit. Însă, în acel moment, Callum reuși să îl lovească iute cu piciorul și îl dezechilibră.
Cu sângele curgându-i dintr-o tăietură pe braț, Callum se târî spre ieșire. Respirând sacadat, ajunse în stradă, singur.
În față, un telefon public suna insistent. Callum privea telefonul, paralizat de frică.
În jur, orașul era pustiu. Nu era nimeni care să îl ajute. Telefonul continua să sune, ca un ecou al propriei sale terori.
…
În noaptea care se așternea peste oraș, strada era pustie. Lumina palidă a unui bec stradal pâlpâia deasupra unei cabine telefonice.
Callum stătea prăbușit pe trotuar. Sângele i se scurgea din rană. Mâna îi tremura pe abdomen.
Telefonul public începu să sune. Sunetul telefonului străpunse mintea lui Callum, terorizând-o.
Cu ochii mijiți, Callum privi telefonul. Fiecare fibră a ființei sale urla și își dorea să fugă.
Respirând greu, Callum zise cu voce slabă:
– Nu… Nu pot…
Telefonul continuă să sune. Insistent, ca o chemare inevitabilă. Callum își sprijini capul de zid. Trupul îi ceda sub greutatea fricii. Lacrimile îi ardeau ochii. Respirația i se accelera.
În mintea lui, Callum văzu orașul complet blocat, cu oamenii prizonieri ai propriei lor fobii. Își aminti de fiica lui, singură, izolată, așteptând ca cineva să spargă tăcerea. El ajunsese până aici, după fiecare bătălie dusă.
Telefonul sună din nou.
Callum oftă adânc. Își strânse pumnul. Trupul îi tremură violent. Cu ultimele puteri, se ridică. Se apropie de telefon, cu inima bubuindu-i în piept.
Întinse mâna. Degetele lui atinseră receptorul. Închise ochii. Cu un ultim impuls de curaj, ridică receptorul și îl duse la ureche. Șopti cu voce tremurată:
– Alo?…
…
Cabina telefonică era rece. Metalul ei era acoperit de rugină. Geamul era crăpat. Deasupra pâlpâia un bec.
Callum își mușcă buza. El încă tremura, însă în vocea de la celălalt capăt era ceva care îl țintuia în loc.
Mary vorbi foarte grăbită:
– Callum? Slavă cerului, ești în viață!
Cu voce răgușită și respirând greu, Callum zise:
– Mary… Spune-mi și mie ce se întâmplă!
– Am găsit o soluție, zise Mary cu voce fermă. Mesajele subliminale funcționează printr-o anumită frecvență. Dacă o perturbăm, putem anula efectul lor. Dar trebuie să acționăm repede.
Callum își sprijini fruntea de peretele cabinei. Durerea din corpul său devenise un zgomot de fond pe lângă această nouă speranță. El oftă și spuse cu hotărâre:
– Eu cum pot să ajut?
Mary ezită timp de o clipă. Apoi își recăpătă stăpânirea și zise:
– Trebuie să răspândim vestea. Și să-l împiedicăm pe Jared să afle ceva, până nu e prea târziu. Poți face asta, Callum?
Cu frica încă bântuindu-l, Callum închise ochii. Însă, dincolo de frică, el avea acum ceva mult mai important: un scop.
– Da, spuse ferm Callum. Să terminăm asta.
…
Holurile sediului lui Jared Schultz erau pustii. Monitoarele de securitate își aruncau pe ele luminile reci.
Callum și Mary se strecurară printre umbre. Singurele sunete pe care le auzeau erau respirațiile lor scurte.
Ajunseră în fața camerei de control. Callum forță ușa. Aceasta cedă cu un scârțâit sinistru.
Ecranele din interior pâlpâiau cu imagini din oraș. Toate supravegheau haosul pe care îl crease Jared. Iar Jared deja îi aștepta pe Callum și Mary. Zâmbi rece și spuse:
– Am știut că vei veni, Callum. Mereu ai avut nevoie de un scop… și de un dușman.
Callum își strânse pumnii. Însă nu se lăsă provocat. Vorbi calm și cu fermitate:
– Metoda ta nu mai funcționează, Jared. Oamenii merită să știe adevărul.
Jared se ridică și spuse cu voce alunecoasă, hipnotică:
– Adevărul? Oamenii nu vor adevărul, Callum. Ei vor o poveste. Iar eu am scris-o deja pentru tine. Un jurnalist disperat, paranoic, dispus să distrugă totul pentru o iluzie.
Mary apăsă un buton aflat pe panoul de control. Un sunet puternic umplu încăperea. Contramesajul era difuzat.
Zâmbind în colțul gurii, Mary zise:
– Atunci să rescriem finalul poveștii.
Plin de furie, Jared privi monitoarele.
După ce întâlni privirea lui Jared, Callum văzu în ochii săi, pentru prima dată, frica.
…
Monitoarele din camera de control arătau cum orașul se trezește. Oameni ezitanți începeau să umple străzile goale. Aceștia priveau în jur ca și cum ar fi văzut pentru prima dată lumina.
La colțul unei străzi începu să sune un telefon public. Un bărbat privi cu ezitare telefonul. Apoi, respirând adânc, ridică receptorul. Peste chip îi trecu o expresie de ușurare.
Mary urmărea ecranele. Cu un zâmbet obosit, spuse:
– Funcționează, Callum. Ei își înving teama.
Callum privea în tăcere. Pe unul dintre monitoare, o fetiță apăsă o sonerie și râse atunci când ușa se deschise.
Ochii lui Callum se umplură cu lacrimi. Însă el le ascunse repede și inspiră adânc. Spuse cu voce răgușită:
– Pentru prima dată după luni întregi, sunetele nu mai sunt un blestem.
Învins, Jared stătea prăbușit pe un scaun. Privind cu ură către Callum și Mary, spuse pe un ton veninos:
– Crezi că ai câștigat, Callum? Frica nu dispare atât de ușor.
Callum îl privi cu milă pe Jared. Apoi își întoarse privirea spre ecrane și zise:
– Poate că frica nu dispare prea ușor. Însă astăzi noi am făcut primul pas.
Afară, lumea renăștea. Un alt telefon începu să sune. De data asta, însă, nimeni nu ezită să răspundă.
…
Soarele începea să apună. Străzile orașului, odată pustii, erau din nou pline de viață. Oamenii vorbeau la telefoane, râdeau, se îmbrățișau. Într-un parc, un băiat apăsă butonul unei sonerii de jucărie. Chicoti când aceasta sună.
În fața unei case modeste, Callum stătea nemișcat. Respirația îi era grea. Însă el acum nu mai simțea frică, ci emoție. În mâna dreaptă ținea un plic cu articole de ziar: „Jared Schultz, arestat pentru conspirație”. „Callum Walker, omul care a pus capăt fricii.”
O fetiță urcă treptele casei. Ea ezită un moment. Apoi apăsă soneria. Sunetul răsună în liniștea serii.
Fetița se întoarse spre Callum și, cu un zâmbet timid, îi spuse:
– Ai reușit, tati.
Callum întâlni privirea fiicei sale. În ochii ei văzu încredere și iubire. El simți cum lacrimile îi înțeapă ochii. De data asta, însă, nu le mai ascunse. Afișând un zâmbet sincer, el șopti:
– Am reușit.
Callum deschise ușa și își îmbrățișă fiica. Intrară în lumina caldă din casă. Ușa se închise încet în urma lor. Trecutul rămăsese afară, undeva în urmă. Tot acolo rămăsese și frica.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
