În povestirea „Ultima pagină” (care se citește între două stații de metrou, timp de circa zece minute), toți oamenii sunt obligați să citească cărți în fiecare zi, pentru a-și îmbogăți mintea și cultura și să susțină teste regulate pentru a dovedi că au citit. Cei care nu trec aceste teste primesc amenzi și pedepse grele.
„Ultima pagină”
Autor: Claudiu Neacșu
În lumina dimineții, Novella City, Orașul Cărților, fremăta de activitate. Ecrane holografice gigantice proiectau coperți de cărți peste zgârie-nori. Paginile cărților se schimbau tot timpul, ca într-un dans mecanic.
La fiecare colț de stradă erau instalate chioșcuri automate. Acestea distribuiau cărți care trebuiau fi citite obligatoriu. În același timp, difuzoarele instalate pe stâlpii de iluminat recitau fragmente din clasicii literaturii universale.
O voce feminină sintetică începu să reverbereze peste străzi:
– Bună dimineața, cetățeni! Ați citit cele 50 de pagini de azi?
Armani Hammond își înfipse mâinile în buzunarele hainei. Mergea în grabă prin piața centrală și evita să privească în sus. Dacă sistemul descoperea cumva că el nu își terminase lectura zilnică, chipul său era proiectat pe panourile digitale. Iar el nu voia să se vadă pe acele panouri.
În jurul lui Armani, oameni îmbrăcați în uniforme cenușii răsfoiau rapid cărți electronice. Ochii lor, exprimând o teamă ascunsă, alergau peste rândurile din paginile cărților.
Un bărbat îi șopti unei femei:
– Dacă nu iau testul de luna asta, sunt ruinat…
Femeia, înghițindu-și frica, îl avertiză pe bărbat:
– Șșșt! Te aud scannerele! Vrei să iei amendă? Sau vrei să ajungi la închisoare?
Armani inspiră adânc și privi spre bibliotecă. Numai în acel loc el se putea pierde printre litere fără a se simți prizonier.
…
Armani stătea în fața terminalului de testare. Pe ecran, el își văzu numele cu roșu, alături de un mesaj: „EȘEC. AMENDĂ: zece mii de credite.”
Inima lui Armani începu să bată ca un ciocan. Cuvintele de pe ecran păreau foarte grele, mult mai grele decât cele din cărțile pe care el fusese nevoit să le citească.
– Nu…, șopti Armani. Imposibil.
Însă murmurul său se pierdu în zgomotul sălii.
Un agent al Biroului de Conformitate, cu uniformă rigidă și privire rece, se apropie de Armani. Îi întinse un dispozitiv de plată și îi spuse:
– Ai zece zile să plătești. Dacă nu plătești…, cunoști procedura.
Armani își mușcă buza. Știa bine ce îl așteaptă, dacă nu achita amenda: arest, muncă forțată, chiar și închisoare. Cu pași apăsați și cu mâinile încleștate, el ieși din clădire.
Într-o cafenea întunecată, din spatele unei cești, Juan Watkins îl privi pe Armani și îi zise:
– Ai nevoie de bani, nu-i așa?
Armani ridică privirea, zicând:
– Aș vrea mai întâi să știu ce trebuie să fac.
Juan îi strecură lui Armani, pe sub masă, un plic. Apoi îi spuse:
– Livrare specială. Cărți interzise.
Armani simți cumplit de greu că are de luat o decizie uriașă. În mintea lui, vedea romanul pe care nu putea să îl scrie. Vedea amenda. Și vedea închisoarea. Se decise și spuse:
– Să știi că eu fac asta o singură dată.
Juan zâmbi și zise:
– Așa spun toți.
…
Armani înainta pe aleea îngustă. La pieptul său strângea geanta cu cărțile interzise. În întuneric vibrau tot felul de sunete. Pași grăbiți. Fâșâitul hainelor. Respirația lui sacadată.
În aer răsună vocea de oțel a unui agent al Biroului de Conformitate:
– Stai pe loc, contrabandistule!
O lumină orbitoare îl izbi pe Armani în ochi. Acesta se răsuci și o luă la fugă. Însă o mână puternică îi smulse geanta. Cărțile se împrăștiară pe asfalt.
– Nu! Acestea…
Un pumn în stomac îl doborî pe Armani la pământ. El se zvârcoli și își adună puterile. Într-un gest disperat, îl izbi pe agent în coaste. Profită de confuzie și se strecură printre clădiri. Lăsă în urmă cărțile și orice speranță de succes.
După câteva ore, Juan și Armani se aflau în subsolul întunecat al unui anticariat clandestin. Juan, cu o privire tăioasă, spuse:
– Ai pierdut marfa. Știi ce înseamnă asta, nu?
Armani înghiți în sec și spuse:
– O să rambursez. Mai dă-mi doar un pic de timp.
– Ai timp până mâine, zise Juan zâmbind rece. Sau vei regreta că ai început asta.
…
Armani traversă coridorul îngust al unei clădiri părăsite. La piept ținea strâns o geantă. În geantă, învelită în pânză veche, se afla cartea pe care el trebuia să o livreze. Știa că, de data asta, nu avea voie să dea greș.
Se opri sub o lumină palidă. Desfăcu ambalajul, cu un gest impulsiv. Se uită peste paginile îngălbenite ale cărții. Văzu doar linii de text obișnuite. Însă, după ce privi mai atent, observă că unele litere erau ușor îngroșate.
Un cod.
Armani simți cum pielea i se furnică. Cuvintele ascundeau un mesaj. Fragmentele disparate, dacă erau puse cap la cap, formau un apel la revoltă împotriva guvernului.
– Nu se poate…, șopti Armani.
Brusc, un zgomot metalic răsună în spatele lui Armani. Din umbră se desprinse o siluetă în uniformă întunecată.
– Gata, Armani. Acum ești al nostru.
Agenții lui Ronan îl înconjurară pe Armani. Într-o fracțiune de secundă, îi smulseră cartea din mâini.
– Știam că vei face o mișcare greșită. Acum, toată lumea va crede că TU ai orchestrat această rebeliune.
Armani simți cum toată lumea se prăbușește în jurul său. Acum nu mai avea unde să fugă.
…
Armani stătea lângă peretele unei clădiri ruinate. Privea la afișul holografic care pâlpâia deasupra orașului. Pe ecran se vedea chipul palid al lui Isabelle, o bibliotecară care simpatiza în secret cu rebeliunea. Chipul ei era încadrat de cuvintele: „Complice la trădare. Sentință în așteptare.” Armani strânse pumnii și murmură:
– Nenorociții…
În cască se auzi un fâșâit. Armani tresări. Juan era pe linie.
– Armani, știi bine că e o capcană.
– Nu pot s-o las să moară.
– Dacă mergi acolo, ești terminat. Dacă NU mergi, poate avem o șansă să dăm jos guvernul.
Armani închise ochii. Își aminti serile petrecute în biblioteca ascunsă. Acolo, în timp ce îi strecura cărți interzise, Isabelle îi șoptea: „Cuvintele pot schimba lumea, Armani. Însă trebuie să le alegi bine.”
În clipele acestea, orice alegere făcea Armani părea greșită.
Pe străzile pustii răsună un zgomot metalic. Spre Piața Centrală se îndrepta un convoi. La răsărit începeau execuțiile publice.
Armani respiră adânc și spuse:
– Juan…, am un plan.
Trebuia să fie rapid. Trebuia să fie nemilos. Și trebuia să câștige.
…
Cu respirația sacadată, Armani se prăbuși pe podeaua bibliotecii. În exterior, pe caldarâmul umed, răsunau pașii grei ai agenților. Ronan îl prinsese. Nu mai avea unde să fugă.
Părul lui Armani se udase de la transpirație. Privirea lui se pierduse printre rafturile goale. Cărțile fuseseră confiscate și arse. O bibliotecă fără cărți era precum un mormânt al gândirii.
Armani își șopti:
– Gata. Dacă mă predau, Isabelle trăiește.
Pregătit să strige, el se ridică. În clipa aceea, degetele i se împiedicară de un mecanism rece aflat sub raft. Se auzi un clic slab. Apoi peretele se deplasă lent. O cameră ascunsă se dezvălui.
Ochii lui Armani se măriră.
În lumina slabă a neoanelor prăfuite, străluceau mii de cărți pe care regimul le ascunsese.
Armani își strecură mâna pe un raft. Găsi o carte cu un titlu șters de timp. Deschise prima pagină. Cuvintele explodară în mintea sa: „Un om poate fi învins. Însă ideea lui nu moare niciodată.”
Armani făcu un pas înapoi. Inspiră adânc. Apoi strânse la piept cartea și zise:
– Nu mă predau. Dacă e să cad, voi cădea luptând.
…
Armani trase aer în piept. Apoi își lipi spatele de raftul prăfuit.
În bibliotecă răsunau pașii grei ai agenților.
Nu mai era scăpare.
Nu mai era timp.
Armani își închise ochii. Și se întrebă ce ar face Dumas. Apoi inspiră adânc. Cu un gest rapid, împinse peste podea un raft întreg. Cărțile se prăbușiră cu un zgomot asurzitor. Agenții se întoarseră. Armani țâșni printre rândurile întunecate.
– Acolo! strigă unul dintre agenți.
Însă Armani cunoștea prea bine biblioteca. O cunoștea ca pe propriul său roman neterminat. Se strecură pe o scară laterală. Apoi alunecă printr-o trapă și ieși în ploaia rece a nopții.
Mai târziu, Armani se afla într-un subsol slab luminat. Juan îl privi cu suspiciune. Învârtind între degete o țigară, acesta își strânse ochii și spuse:
– O carte codată? De ce ar trebui să riscăm pentru tine?
Armani puse pe masă volumul și zise:
– Pentru că dacă lumea o citește, guvernul nu mai poate câștiga.
Juan tăcu timp de câteva clipe. Apoi ridică de pe masă cartea și spuse:
– Ai curaj, profesorule. Bine. Hai să dăm foc acestui imperiu de hârtie!
…
Alarma răsuna asurzitor în stația de radiodifuziune a guvernului.
Armani tasta frenetic. Ochii săi dansau peste liniile de cod. Încă cinci secunde…
Juan ținea ușa baricadată. Respirând greu, zise:
– Grăbește-te, profesore!
Izbucni o explozie de metal. Ușa cedă. Ținând pistolul ridicat, Ronan Morales păși încet în cameră. Spuse:
– S-a terminat. Dă-te la o parte, Hammond!
Armani, fără să se oprească din tastat, murmură:
– Nu încă.
Juan sări spre Ronan. Această mișcare îl forță pe Ronan să își schimbe ținta. Răsună un foc de armă. Juan se prăbuși. Cu cămașa plină de sânge, Juan șopti:
– N-aveți cum să opriți asta…
Armani apăsă tasta Enter.
În întreaga țară, pe ecrane, cuvintele de pe prima pagină străluceau precum o flamă. Romanul lui Armani era acum liber și deja devenea viral.
Ronan privi ecranele. Furios, își încleștă maxilarul. Afară, vocile orașului se ridicau într-un murmur periculos.
– Ai pierdut, spuse Armani.
Pentru prima dată, frica se strecură în ochii lui Ronan.
…
Haosul domnea în Biroul de Conformitate Literară. Grămezi de documente ardeau. Monitoarele pâlpâiau cu erori. Afară, sirenele vuiau.
Ronan răsfoia frenetic un dosar. Încerca să șteargă ultimele dovezi ale crimelor guvernului.
Armani intră. Ținea în mâini un dispozitiv de transmisie activ. Spuse către Ronan:
– Gata, ești terminat.
– Nu încă!
Ronan aruncă dosarul în flăcări. Nu mai existau dovezi. Nu mai exista proces.
Armani zâmbi și spuse:
– Ai citit finalul romanului meu?
Ronan își încreți fruntea, zicând:
– Ce? Ce final?
– Ultimul paragraf, zise Armani. „Tiranul, convins că și-a șters păcatele, descoperă că ele fuseseră deja scrise în inima poporului.”
Ronan se încruntă și zise:
– Ce vrei să spui?
Armani ridică dispozitivul, zicând:
– Tot ce-ai spus aici a fost transmis în direct. Poporul ascultă. Iar acum el vede adevărul.
Ușa se izbi de perete. Intrară agenți ai noii ordini. Aceștia îl înconjurară pe Ronan.
– Ronan Morales, ești arestat pentru crime împotriva libertății!
Pentru prima dată, Ronan tăcu.
Afară, mulțimea sărbătorea sfârșitul regimului.
…
La orele apusului, în parcul orașului eliberat, oamenii citeau din proprie voință. Nu mai exista frică. Nu mai existau obligații.
Așezat pe una dintre băncile orașului, Armani deschise o carte. Era romanul său. Pentru prima dată, îl citea nu ca autor, ci ca un om care își vedea visul împlinit.
Isabelle se apropie. Zâmbi și spuse:
– Juan și cu mine ne-am asigurat că vei ajunge aici. Mesajele codate, cărțile interzise… Noi am ghidat prin tine pașii rebeliunii.
Armani dădu din cap, gânditor. Spuse:
– Deci, nu am fost doar un scriitor. Am fost o unealtă.
– Nu, spuse Isabelle atingând mâna lui Armani. Ai fost catalizatorul. Nimeni altcineva n-ar fi putut inspira oamenii așa cum ai făcut-o tu.
Armani zâmbi. Întoarse ultima pagină a romanului său și spuse:
– Atunci, e timpul să începem un nou capitol.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
