Feriți-vă de lunetiști



Totul a început în ziua în care Luis Morrissy, unul dintre locuito­rii metropolei Havencrest, a văzut pe cămașa sa albă, în zona pieptului, un punctișor de culoare roșie și care se mișca abia perceptibil.

Luis se plimba pe trotuar, în centrul acestui oraș uriaș cu peste douăzeci de milioane de locuitori. La un moment dat, el s-a oprit mirat, drept în mijlocul șuvoiului de oameni care îi treceau prin stânga și prin dreapta. A văzut punctul roșu, de dimensiunea unghiei de la degetul mic, încercând să înțeleagă de unde vine acesta. În câteva clipe, el nu a mai apucat să înțeleagă nimic. S-a prăbu-șit lat peste asfaltul trotuarului, produ-când rumoare și agitație în jurul său.

Un bărbat cu ceva mai multă prezență de spirit a sunat imediat la serviciul de ambulanță. Medicii care au ajuns la fața locului au putut doar să constate decesul cetățeanului Luis Morrissy.

Polițiștii, împreună cu cei mai buni criminaliști ai metropolei, au pornit imediat să cerceteze cauzele morții lui Luis Morrissy. Au ajuns la concluzia că un glonț provenit de la o pușcă de lunetist pusese capăt vieții lui Luis. Au fost găsiți, nu după foarte mult timp, câțiva martori care au confirmat că pe pieptul victimei apăruse mai întâi un punct roșu. Însă, cu toate că specialiștii din poliție au depus eforturi considerabile, nu a fost descoperit lunetistul care provocase acest asasinat.

Toate emisiunile de știri au relatat despre această întâmplare înfricoșătoare. Unii politicieni au venit cu acuzații la adresa poliției, reproșându-i incompetența.

După câteva zile, locuitorii metropo-lei Havencrest au început să dea uitării episodul trist și îngrijorător cu uciderea lui Luis Morrissy. Însă un alt eveniment asemănător s-a produs în scurt timp, într-o altă zonă a orașului, mai exact într-un cartier aflat în partea de vest a metropolei.

Tânărul Ramon Clements se plimba împreună cu Loraine, prietena sa, în parcul care aparținea cartierului Vear. Loraine a observat că în zona gâtului lui Ramon se mișcă în mod ciudat un punct roșu și foarte mic. După câteva clipe, Ramon s-a prăbușit fără suflare, chiar la picioarele prietenei sale.

Loraine a făcut un atac de panică și nu a reușit să își revină nici după ce la locul asasinatului au venit mașinile poliției și ambulanța. Abia a doua zi, cu ajutorul unui psiholog, ea a reușit să le dea polițiștilor o declarație în care descria cum a apărut ca din senin un punct roșu pe pielea gâtului lui Ramon, înainte ca acesta să moară. Lucrătorii din poliție au ajuns la concluzia că și de această dată a fost vorba despre un lunetist ascuns în spatele unei ferestre a unui bloc aflat în apropierea parcului Vear.

Carlos Dabs, primarul metropolei, a fost nevoit să cheme imediat, în biroul său, toate televiziunile importante. Apoi, în timpul transmisiunii în direct, i-a asigurat pe toți cetățenii din Havencrest că poliția face toate eforturile pentru a-l găsi pe ucigașul care a omorât doi oameni nevinovați.

În următoarea zi, în partea de est a orașului, Melinda Casey a căzut fulgeră­tor în timp ce se îndrepta spre casa ei. Câțiva martori au declarat poliției că, înainte ca Melinda să cadă fără suflare, ea striga înfricoșată că vede pe pieptul ei un punct roșu, de care nu reușește să scape.

În aceeași zi, dar cu o oră mai târziu, în partea de nord a orașului, Alton Walker nu a fost atent la punctul roșu apărut pe pieptul său, prăbușindu-se în mijlocul trotuarului, chiar înainte de a intra în clădirea unei bănci.

Poliția, împreună cu mai multe echipe de criminaliști și alți specialiști de felul acesta, a intrat în alertă, încercând din greu să depisteze lunetistul care pusese capăt câtorva vieți. Însă nimeni nu a putut să descopere nici măcar dacă era vorba despre un singur lunetist sau mai mulți.

În zilele următoare, oamenii erau uciși în diverse zone ale metropolei, în exteriorul clădirilor, atunci când se plimbau, mergeau la cumpărături sau la serviciu. Punctul roșu apărea mai întâi pe o zonă a corpului victimelor. Apoi glonțul ucigaș pornea dintr-un loc pe care nimeni nu reușea să îl prevadă.

Autoritățile metropolei, în frunte cu primarul, s-au întrunit de urgență într-o ședință extraordinară.

Mai-marii orașului, după dezbateri îndelungate și aprinse, au decis că cel mai bine ar fi ca toți oamenii să stea timp de câteva zile în casele lor, până când lunetistul (sau lunetiștii) s-ar fi plictisit și ar fi renunțat la planul de a ucide la întâmplare cetățenii care umblau cu diverse treburi pe trotuare. Desigur, această măsură era flexibilă. Oamenii aveau voie să iasă din case, dar numai dacă aveau treburi care nu puteau fi amânate, cum ar fi cumpărarea hranei sau a medicamentelor.

Cetățenii metropolei Havencrest, ascultând mesajul te-vizat al primarului, au rămas supuși în locuințele lor, sperând că lunetiștii, rămași fără ținte, vor abandona planul lor îngro­zitor. Oamenii au așteptat cu răbdare câteva zile, apoi o săp­tămână, apoi două. Străzile orașului erau aproape pustii, de parcă venise apocalipsa.

După ce au trecut două săptămâni, primarul a decis că oamenii pot să iasă din casele lor și să își reia activitățile obișnuite: distracții, școală, muncă. Dacă ar fi continuat această auto-izolare în case, economia întregului oraș s-ar fi prăbușit. Și nimeni nu își dorea o astfel de catastrofă.

Oamenii, încrezători că lunetiștii s-au reprofilat pe alte misiuni mult mai pașnice, au umplut iar străzile și trotuarele metropolei Havencrest.

Nu a trecut nici măcar o zi, când un alt om, un bărbat cu numele Brady Harrington, a fost găsit mort lângă o benzinărie, având în piept un glonț care provenea din arma unui lunetist. În următoarea zi, trei femei au căzut victime lunetiștilor, în trei zone ale orașului.

Toate televiziunile au fost nevoite să le arate oamenilor adevărul. În fiecare zi, în câte un moment pe care nimeni nu putea să îl prevadă, un locuitor al orașului cădea secerat de câte un glonț care pornea dintr-o armă mânuită de undeva din spatele unei ferestre. Toți criminaliștii și-ar fi dorit să afle chiar atunci care este acea fereastră. Numai că nu reușeau deloc să facă asta, ceea ce era foarte frustrant pentru ei.

Situația a devenit, până la urmă, foarte îngrijorătoare pentru toți. Numărul celor pe care lunetiștii îi ucideau zilnic era de cel puțin zece. Nimeni nu mai putea să fie sigur că, dacă se aventurează să iasă din casă pentru a merge la serviciu sau la cumpărături, nu încasează un glonț de la un lunetist ascuns ca un laș cine știe pe unde.

Unii oameni, cu ceva mai multă prezență de spirit, au reușit, de mai multe ori, să intre în prima clădire pe care o întâlneau, imediat după ce vedeau punctul roșu pe trupul lor. Și astfel și-au salvat viața. Însă nu toți au putut dovedi abilitatea aceasta de a se feri în ultima clipă de glonțul pe care îl anunța teribilul punct roșu.

Primarul Carlos Dabs s-a întâlnit urgent cu Ivey Maynard, patronul unei fabrici de veste antiglonț. I-a cerut să fabrice cât mai multe astfel de veste, în așa fel încât fiecare locuitor al metropolei, dacă voia să iasă din casă, să poată purta pe el vesta salvatoare.

Ivey Maynard s-a pus imediat pe treabă. În scurt timp, toți cetățenii din Havencrest puteau să își procure foarte ușor vesta care echivala cu un bilet de liberă trecere pe toate străzile și trotuarele metropolei. În urma vânzărilor de veste antiglonț, Ivey Maynard s-a îmbogățit așa cum nici în cele mai frumoase visuri ale sale nu sperase.

Deși autoritățile orașului se așteptau să nu mai existe cazuri de oameni răpuși în văzul tuturor, seria victimelor a continuat de parcă nu se vânduse nici măcar o singură vestă antiglonț. Tot felul de specialiști au început să caute explicațiile acestui fenomen. Până la urmă, ei și-au dat seama că lunetiștii erau așa de pricepuți în arta lor diabolică, încât reușeau să trimită gloanțele exact peste marginile vestelor antiglonț și să afecteze organele vitale ale victimelor. Concluzia a fost că aceste veste nu reușeau să fie de prea mare folos. În fiecare zi, cu regularitate de ceasornic, lunetiștii răpeau câte cel puțin zece vieți nevinovate. Totuși, primarul a decis ca oamenii să poarte în continuare veste antiglonț, în speranța că cineva, undeva, cândva, își va salva viața.

Bineînțeles că nu era deloc comod pentru oameni să își pună pe ei zilnic vestele antiglonț și să le poarte pe la toate evenimentele la care ei participau. Și, după ce au aflat că vestele antiglonț sunt de fapt inutile, s-au revoltat și au organizat un mare protest, în centrul orașului. Însă primarul nu a ținut cont de acest protest și și-a menținut decizia obligativității vestelor antiglonț.

Dincolo de decizia anunțată în mod oficial, primarul știa că această situație nu putea să continue prea mult timp așa. Nemulțumirile cetățenilor metropolei Havencrest erau tot mai mari și riscau să devină un adevărat butoi cu pulbere. Specialiștii din poliție nu reușeau să dea de urma lunetiștilor. Prin urmare, primarul a decis să contacteze un mare institut de cercetare științifică, numit Institutul Connect Mills.

Hobart Willis, directorul respectivului institut, i-a ex­plicat primarului că, dacă echipa lui de savanți primește finanțarea necesară, aceasta va putea să realizeze un înveliș invizibil și special pentru corpul uman, înveliș capabil să respingă gloanțele pe care lunetiștii le răspândeau cu atâta înverșunare. Primarul i-a spus lui Hobart Willis că va primi toți banii de care va avea nevoie pentru materializarea acestei idei. I-a precizat că trebuie să se grăbească, fiindcă activitatea întregii metropole este serios perturbată.

Toată echipa de savanți s-a pus imediat pe treabă. După aproape un an de muncă intensă, ideea lui Hobart Willis a devenit realitate. Iar această realitate a căpătat numele de înveliș nano-plasmatic. Practic, era vorba despre un material cu totul revoluționar, fabricat prin utilizarea celor mai avansate descoperiri ale științei.

Printr-un procedeu extrem de simplu și de rapid, fiecare om putea primi învelișul nano-plasmatic. Astfel, cetățeanul doritor să se apere de gloanțele lunetiștilor se prezenta la un centru special, unde personalul calificat îi apropia de frunte un aparat micuț. După o simplă apăsare pe buton, învelișul nano-plasmatic acoperea întregul trup, fără ca alți oameni să vadă acest înveliș și fără ca acesta să îl incomodeze în vreun fel pe cel care îl purta, așa cum făceau vestele antiglonț.

Bineînțeles, mai întâi s-au făcut teste pe un număr de voluntari. În mod normal, testele ar fi trebuit să dureze mai mulți ani, pentru ca echipa de savanți să fie sigură sută la sută că învelișul nano-plasmatic nu va dăuna în vreun fel celor care îl poartă în jurul trupului. Însă, dată fiind situa-ția excepțională în care ajunsese metropola Havencrest, directorul institutului de cercetare a decis să lanseze imediat, pentru utilizare pe scară largă, învelișul nano-plasmatic. La baza acestei decizii a stat și convingerea lui Hobart Willis că învelișul nano-plasmatic nu le va putea produce daune celor care îl utilizează, fiindcă mecanismele lui principale fuseseră deja testate timp de câțiva ani, însă într-o altă direcție, cea a protejării împotriva braconierilor a animalelor cu dimensiuni apropiate de ale omului.

Lansarea învelișului nano-plasmatic a fost primită cu entuziasm în întreaga metropolă. Oamenii au fost așa de bucuroși că vor scăpa de amenințarea gloanțelor lunetiștilor, încât cei mai mulți dintre ei nu au băgat de seamă această atenționare: învelișul nano-plasmatic, pe lângă faptul că nu exclude utilizarea vestei antiglonț, are și o marjă de eroare de circa zece la sută. Cu alte cuvinte, din o sută de oameni care primeau învelișul nano-plasmatic, zece oameni îl primeau absolut degeaba, fiindcă glonțul lunetistului reușea să treacă de el. Adică, în loc de zece oameni uciși pe zi, s-ar fi ajuns la un singur om ucis pe zi, chiar dacă toți oamenii ar fi primit învelișul nano-plasmatic.

Cetățenii metropolei Havencrest, la îndemnul autorităților care le-au spus clar că învelișul nano-plasmatic este sigur și eficient, au început să ia cu asalt centrele în care puteau primi acest produs salvator. Și astfel, în timp scurt, zece mii de oameni au primit învelișul nano-plasmatic. Dar numărul lor nu s-a oprit aici. Acțiunea de a „înarma” tot mai mulți cetățeni cu ceea ce putea duce la sfârșitul terorii gloanțelor de lunetiști a continuat în ritm susținut.

Într-o bună zi, atunci când mai era foarte puțin și se atin-gea pragul de o sută de mii de oameni dotați cu învelișul nano-plasmatic, unul dintre cei care puteau fi trecuți pe lista celor protejați de atacul lunetiștilor (pe nume Henery Weddall), la câteva minute după ce i s-a apropiat de frunte dispozitivul special, a început să acuze dureri crunte în piept. Cei de la centrul de distribuire a învelișului nano-plasmatic au chemat repede ambulanța, care însă a ajuns prea târziu. Medicii nu au mai putut face nimic pentru a salva viața acelui nefericit cetățean al metropolei.

Oamenii aflați în centrul în care s-a produs acest eveniment trist au început imediat să își pună tot felul de întrebări. Mulți dintre ei au căpătat convingerea că învelișul nano-plasmatic a produs moartea lui Henery Weddall. Alții însă nu credeau așa ceva, spunând că este vorba doar despre o coincidență și susținând că Henery oricum ar fi murit din cauza unei boli mai vechi pe care o avea, chiar dacă nu ar fi decis să își pună pe el învelișul nano-plasmatic.

Acțiunea de distribuire a învelișului nano-plasmatic a continuat, până când numărul celor astfel protejați a ajuns la două sute de mii.

La un centru special amenajat, Felicia Hughes a primit și ea învelișul nano-plasmatic, fericită că, în sfârșit, scapă de pericolul lunetiștilor. A doua zi, însă, Felicia Hughes a constatat că nu mai este în stare să meargă pe picioarele ei. Panicată, a sunat la ambulanță. Medicii au constatat că, din cauza unei tulburări a sistemului nervos, Felicia va trebui să rămână pentru totdeauna în scaunul cu rotile.

Toți jurnaliștii din oraș au relatat despre cazul Feliciei Hughes, unii dintre ei întrebându-se dacă nu cumva învelișul nano-plasmatic le produce unor oameni efecte secundare nedorite, cum ar fi moartea sau infirmități fără putință de vindecare.

Primarul Carlos Dabs, temându-se că această știre îi va descuraja pe cetățeni să își ia măsuri de protecție împotriva lunetiștilor, a lansat imediat o campanie de informare în care le-a explicat tuturor că, dacă vor să afle lucruri corecte despre învelișul nano-plasmatic, trebuie să se informeze numai și numai din surse oficiale. În același timp, Carlos Dabs a pornit o campanie de denigrare a tuturor celor care ar fi putut să scrie sau să spună ceva negativ despre învelișul nano-plasmatic, acuzându-i că ei sunt doar niște instigatori, extremiști și oameni incapabili să înțeleagă beneficiile științei.

După ce numărul celor care au primit învelișul nano-plasmatic a ajuns la trei sute de mii, cetățeanul Ennis Knight, dotat și el recent cu acest înveliș revoluționar și protector, a simțit în timpul nopții o durere de cap imensă. Apoi a murit. Rudele l-au găsit în patul său. Annabel McKerras, o verișoară îndepărtată de-a sa, a devenit tot mai convinsă că moartea lui Ennis are legătură cu învelișul nano-plasmatic pe care tocmai îl primise. Și a început să le spună asta tuturor oamenilor cu care se întâlnea, din ce în ce mai revoltată.

Bineînțeles, pe mulți cetățeni ai metropolei Havencrest nu îi interesau zvonurile referitoare la cei care ar fi avut de suferit de pe urma învelișului nano-plasmatic. Ei mergeau liniștiți la centrele speciale în care li se oferea învelișul protector. Se gândeau că în cazul celor trei nefericiți a fost vorba doar despre coincidențe. Convingerea lor era că, dacă autoritățile au declarat că învelișul nano-plasmatic este sigur și eficient, atunci așa este. Oare cine putea fi mai credibil, în concepția lor, decât autoritățile?

În același timp, însă, a crescut tot mai mult numărul oamenilor pe care a început să îi roadă îndoiala. Acest număr a crescut mai ales după ce Mabel Tucker a murit la foarte scurt timp după ce a primit învelișul nano-plasmatic.

Cei care, prin firea lor, își pun foarte multe întrebări, au căpătat tot mai mult convingerea că ceva nu este deloc în regulă cu acest înveliș nano-plasmatic. În mintea lor s-a fixat și informația conform căreia, din circa o sută de mii de oameni care decid să primească învelișul nano-plasmatic, cam un om rămâne nenorocit pe viață sau moare. Pornind de la această informație, scepticii și ezitanții au asociat cu o adevărată ruletă rusească actul de a primi învelișul nano-plasmatic. Și au decis că nu vor fi de acord niciodată să li se ofere acest înveliș despre care se spunea că le poate salva viața. Au preferat să rămână extrem de atenți la orice eventual punct roșu care le-ar fi apărut pe piept, apoi să se ferească foarte repede din calea glonțului, să iasă cât mai rar în oraș, să evite locurile aflate lângă clădiri mai înalte.

Hobart Willis, directorul Institutului Connect Mills, aflând despre această ezitare a multor oameni, l-a desemnat pe Orval Watson drept responsabil cu acțiunile de comunicare în cadrul campaniei de distribuire a învelișului nano-plasmatic.

Orval Watson, în mai multe transmisii televizate, le-a explicat oamenilor că, într-adevăr, au fost raportate câteva cazuri de persoane cu reacții adverse după ce sute de mii de cetățeni au primit învelișul nano-plasmatic. Însă tot el a precizat că beneficiile sunt mult mai mari decât riscurile, așa că toți oamenii pot merge liniștiți să își primească învelișurile care le pot salva viața.

Primarul orașului și Hobart Willis au rămas dezamăgiți în scurt timp. Nici măcar campania de comunicare pe care a dus-o Orval Watson nu i-a convins pe ezitanți să meargă să se doteze cu învelișurile nano-plasmatice. Mai mult, s-au format două tabere: cei pro-înveliș și cei anti-înveliș. Aceste două tabere s-au ciondănit mai tot timpul, mai ales pe rețelele de socializare.

Primarul, tot mai îngrijorat, le-a cerut televiziunilor să prezinte cât mai des cazuri de oameni care au căzut victime gloanțelor lunetiștilor. Speranța lui era că, dacă astfel de exemple îi vor speria suficient de mult pe sceptici sau pe ezitanți, aceștia vor da fuguța la centrele speciale și vor primi învelișul nano-plasmatic. Nici metoda aceasta nu a avut rezultatele dorite. Cei care se temeau de ruleta rusească a învelișului nano-plasmatic atât vedeau: ruletă rusească. Punct.

La foarte multe emisiuni de televiziune, jurnaliștii și oamenii politici au început să se întrebe cum ar fi posibil să se găsească o soluție prin care toți oamenii să fie convinși să primească învelișul nano-plasmatic. Unii invitați ai acestor emisiuni au spus că poate ar fi nevoie de o strategie de comunicare mai bună cu cetățenii metropolei, ba chiar de folosirea unor psihologi care să vină cu soluții eficiente pentru câștigarea încrederii oamenilor, în așa fel încât oamenii să accepte faptul că învelișul nano-plasmatic le poate aduce numai beneficii și revenirea la o viață normală.

Până la urmă, un psiholog celebru, pe nume Rogers Cameron, a venit la primarul orașului și i-a spus ferm:

– Haideți să vă dau o mână de ajutor. Vă spun de ce refuză oamenii să primească învelișul nano-plasmatic. Le este FRICĂ de ruleta rusească. Chiar și un singur deces dacă a provocat acest înveliș, nu contează, din clipa în care s-a produs acel deces, foarte mulți oameni percep învelișul nano-plasmatic ca pe o ruletă rusească. Pentru cei care îl primesc de bună voie, pur și simplu NU contează această ruletă rusească. Probabil ei sunt mai curajoși sau nepăsători în privința acestui aspect, adică îl ignoră, îl bagatelizează și atât. Însă pentru alți oameni contează enorm acest aspect al ruletei rusești. Așadar, dacă vreți o campanie care să îi convingă pe oameni să primească de bună voie învelișul nano-plasmatic, această campanie trebuie să facă exact asta: să îi convingă pe fricoși să NU le mai fie frică de ruleta rusească. Adică să le implementeze în creiere capacitatea de a răspunde pozitiv la îndemnul acesta: „Hai, mă, ce dacă jucați și voi un pic acolo la o ruletă rusească? Preferați să vă omoare lunetiștii? Fiți și voi mai curajoși și jucați la ruleta rusească! Ce tot vă văicăriți atât?”

– Dumneavoastră, a spus primarul, v-ați dotat cu învelișul nano-plasmatic?

– Nu, nu am făcut asta.

– Și, dacă aș vrea să vă conving să primiți învelișul nano-plasmatic, cum aș putea să obțin acest rezultat?

– Este simplu. Faceți exact cum v-am explicat. Trebuie să mă convingeți să nu îmi mai fie frică de ruleta rusească. Dacă reușiți să atingeți această performanță psihologică, gata, eu voi accepta bucuros învelișul nano-plasmatic.

– Dar și gloanțele lunetiștilor sunt tot un fel de ruletă rusească. De ce unii oameni se tem de reacțiile adverse ale învelișului nano-plasmatic, dar nu se tem de gloanțele lunetiștilor?

– Să știți că mulți oameni se tem de gloanțele lunetiștilor. Însă ei consideră aceste gloanțe ca fiind un risc oarecum fi­resc, un risc fără voia lor. Cu totul altfel văd ei riscul reacțiilor adverse care pot să apară de la învelișul nano-plasmatic. Pentru ei, ruleta rusească a învelișului nano-plasmatic nu mai este fără voia lor, ci CU VOIA LOR. Ei știu că, dacă se ho­tărăsc să meargă la un centru care să îi doteze cu învelișul nano-plasmatic, e ca și cum ar merge să înfrunte cu voia lor un risc. Înțelegeți? Aceasta este diferența. Una este să ai de a face cu un risc FĂRĂ VOIA TA, cum ar fi, de exemplu, riscul de a-ți cădea o cărămidă pe cap, în plină stradă, cu totul alta este să ai de a face cu un risc CU VOIA TA, cum ar fi atunci când tu, cu propria ta voință, mergi într-un loc în care ÎI DAI VOIE cuiva să îți pună pistolul la tâmplă și să te angreneze, tot CU VOIA TA, în jocul ruletei rusești. Pe riscurile fără voia ta NU le poți alege, pe când pe riscurile CU VOIA TA, da, le poți alege.

Primarul Carlos Dabs, ascultându-l pe acest psiholog care părea destul de sigur pe ceea ce susține, și-a dat seama că nu are rost să mai insiste cu metoda câștigării încrederii oamenilor folosind psihologia. Dacă era vorba despre frica de ruleta rusească, îi era clar că este necesară o altă metodă.

După câteva zile de gândire, primarul metropolei a decis că singura metodă care funcționează cel mai bine este ca primăria să emită un pașaport special și care să ateste că cineva fie s-a dotat cu învelișul nano-plasmatic, fie și-a cumpărat la fiecare două zile câte o vestă antiglonț, în așa fel încât vesta respectivă să nu apuce să se uzeze și să fie cât mai rezistentă în fața gloanțelor lunetiștilor. Mai mult, primarul a decis ca toți cei care merg la serviciu să fie obligați să le prezinte zilnic angajatorilor acest pașaport special, în caz contrar fiind concediați. Primarul miza pe ideea că oamenii se vor teme de pierderea locului de muncă și vor alege mai degrabă varianta în care să se doteze cu învelișul nano-plasmatic (care le era oferit gratis), în loc să cumpere la fiecare două zile câte o vestă antiglonț.

La aflarea acestei decizii, foarte mulți locuitori ai metropo­lei au ieșit în strădă, nemulțumiți și îngrijorați. Astfel de pro-teste au avut loc în fiecare zi, la ele participând un număr din ce în ce mai mare de oameni.

Politicianul Ludwig Carnall, cel care la următoarele alegeri avea să fie contracandidatul primarului Carlos Dabs, a înțeles repede că nemulțumirea oamenilor devenea pe zi ce trece un adevărat curent politic. Prin urmare, Ludwig Carnall l-a provocat pe primar la o dezbatere televizată, programată la o oră de maximă audiență. Carlos Dabs nu a avut încotro și a acceptat provocarea.

Imediat după ce a început emisiunea, Carlos a spus:

– Domnule Ludwig Carnall, știți bine că eu sunt un om responsabil. Dacă, în calitate de primar, am decis ca toți locuitorii din Havencrest să primească învelișul nano-plasmatic, am făcut-o în interesul metropolei noastre. Sunteți și dumneavoastră de acord cu faptul că zilnic mor oameni din cauza acestor nenorociți de lunetiști. Învelișul nano-plasmatic salvează vieți. De ce nu dați dovadă de responsabilitate, așa cum fac eu?

– Domnule primar, a spus Ludwig Carnall, decizia dumneavoastră de a condiționa accesul oamenilor la locul de muncă de acel pașaport special a dus la un val uriaș de indignare, ba chiar de furie și ură. Oamenii văd această decizie cu pașaportul special ca pe un șantaj ordinar, de cea mai joasă speță. Adică dumneavoastră îi obligați să aleagă, exact așa cum procedează șantajiștii: „Dacă nu faci cum zic eu, vei păți asta.” Oare nu aceasta este definiția șantajului?

– În situația actuală, domnule Ludwig Carnall, este foarte ușor să fiți populist. Eu acționez pentru interesul orașului nostru. Acționez pentru ca lunetiștii să nu mai răpească vieți nevinovate. Acționez pentru revenirea la o viață normală.

– Populist? Atât aveți să îmi spuneți? Aici este vorba despre drepturile și libertățile fundamentale ale oamenilor. Oare este populist cel care apără aceste drepturi și libertăți?

– Dreptul la viață nu este și el important?

– Ba da. Tocmai de aceea trebuie să le acordăm toată atenția și oamenilor care se tem de reacțiile adverse ale aplicării învelișului nano-plasmatic. Unii oameni au murit după ce au primit acest înveliș. Oare nu aveau și ei dreptul la viață?

– Știți bine că oamenii de știință nu au stabilit o legătură de cauzalitate între acele reacții adverse și învelișul nano-plasmatic.

– Adică vreți să spuneți că acele reacții adverse sunt simple coincidențe, nu-i așa?

– Eu ascult vocea oamenilor de știință. Și atât.

– Să știți că oamenii de știință mai pot da greș. Ei nu sunt infailibili. Știința progresează de multe ori prin încercări și erori. Nu suntem obligați să avem încredere oarbă în oamenii de știință, care pot fi supuși greșelii, tocmai fiindcă sunt și ei oameni. Învelișul nano-plasmatic, așa cum chiar producătorul lui ne informează în mod oficial, se află în faza de experiment, timp de încă doi ani. Și, dacă noi am accepta acest înveliș nano-plasmatic în perioada lui de experimentare și perfecționare, înseamnă că am participa la un… La ce am participa? Ia spuneți. La un experiment, desigur. Ei bine, foarte mulți oameni nu sunt dispuși să participe la un experiment. În afară de asta, dați-mi exemplul unui singur savant care a reușit să demonstreze cu rigurozitate științifică faptul că reacțiile adverse apărute în urma aplicării învelișului nano-plasmatic sunt doar coincidențe.

– Nu pot să vă dau un astfel de exemplu.

– Vedeți? Așadar, dacă NU se poate demonstra științific faptul că reacțiile adverse apărute în urma aplicării învelișului nano-plasmatic sunt doar simple coincidențe, este logic că oamenii au dreptul să aleagă dacă să primească sau nu învelișul nano-plasmatic. Dacă le luăm acest drept, e ca și cum îi obligăm să joace la ruleta rusească. Cine vrea să joace la ruleta rusească, nu are decât. Însă el joacă fiindcă vrea, nu fiindcă îl obligă cineva. Să spunem că eu vă cer să vă aruncați într-o baltă cu apă vindecătoare, dar nu vă pot demonstra nici faptul că acea baltă are adâncimea de jumătate de metru, nici faptul că balta respectivă are adâncimea de zece metri. Dacă decideți să vă aruncați în baltă, pentru a vă vindeca, decideți fiindcă așa vreți dumneavoastră. Vă asumați riscul, dar NU vă oblig eu să vă asumați riscul. Atâta vreme cât eu nu vă pot demonstra cu rigurozitate faptul că balta nu este foarte adâncă și cu risc de a vă provoca înecul, nu am dreptul să vă oblig să vă aruncați în acea baltă, chiar dacă apa bălții vă poate vindeca.

– Dar pașaportul special NU îi obligă pe oameni să se doteze cu învelișul nano-plasmatic. Ei pot alege să își cumpere veste antiglonț.

– Da, sigur… Ați scornit o metodă de șantaj ceva mai… nuanțat… Dar tot șantaj se numește. Vă dați foarte bine seama ce înseamnă să ai grijă ca la fiecare două zile să îți cumperi câte o veste antiglonț. Nu mai zic de efortul financiar. Somația „Banii sau viața!” s-a transformat în „Banii, viața sau… o mână ruptă!”, nu-i așa? Tot despre șantaj este vorba. Dacă omul nu are bani, este obligat să aleagă între a-și pierde viața sau a se alege cu o mână ruptă…

– Domnule Ludwig Carnall, ceea ce spuneți pare a fi logic. Însă amintiți-vă că, dacă lunetiștii răpesc zilnic vieți nevinovate, eu nu am nicio vină. Învelișul nano-plasmatic este SINGURA cale prin care putem să scăpăm de teroarea acestor lunetiști. SINGURA cale! Înțelegeți?

– Nu, nu înțeleg. Și vă spun de ce nu înțeleg. În fiecare an, primăria a tot tăiat din fondurile destinate dotării forțelor de poliție. An după an, orașul nostru a rămas cu polițiști tot mai puțini și mai slab pregătiți. Nici măcar cei din trupele speciale de intervenție nu mai sunt ce au fost cândva. Unde sunt banii cu care să plătim polițiști mai buni și mai mulți? Unde sunt banii cu care să ne asigurăm că avem echipe bine antrenate de luptători care să îi caute zi și noapte pe lunetiști, să îi găsească și să îi lichideze? Dacă am avea un buget adecvat pentru așa ceva, am scăpa foarte repede de lunetiști, fără să mai fie nevoie să îi terorizăm pe oameni cu ruleta rusească a învelișului nano-plasmatic. Așadar, învelișul nano-plasmatic NU este SINGURA cale prin care să scăpăm de teroarea lunetiștilor. Mai există o cale, pe care dumneavoastră nu vreți să o folosiți.

– Este ușor să spuneți că nu vreau. Probabil doriți ca eu să fac azi rost de banii care timp de mulți ani au fost dați pe tot felul de proiecte necesare orașului nostru.

– Exact, azi toți oamenii de afaceri din oraș sunt interesați ca lunetiștii să fie lichidați, iar economia să funcționeze în mod normal. Dacă ei vor cu adevărat asta, atunci vor aduce banii necesari pentru dotarea poliției și a echipelor speciale de luptători. Nu mâine, ci azi. În felul acesta respectăm drepturile și libertățile oamenilor, iar viața noastră va reveni la cursul ei firesc.

– Dacă dumneavoastră ați fi în locul meu, ați vedea că nu este chiar așa de ușor să transpui în realitate astfel de hotărâri.

– Voi fi în locul dumneavoastră, dar după doi ani, atunci când voi candida la funcția de primar și voi câștiga alegerile.

– Sunteți sigur că veți câștiga? Multor oameni nu le plac aceste opinii radicale ale dumneavoastră.

– Le vor plăcea, după ce vor vedea că la fiecare câteva luni sunt chemați să se doteze iar cu învelișul nano-plasmatic. Oamenii vor înțelege că au fost mințiți. Li se tot spune că învelișul nano-plasmatic este sigur și eficient. Savanții însă nu știu cât timp protejează acesta. Șase luni? Cinci luni? Nu se știe sigur. Oricine poate trăi cu convingerea că învelișul nano-plasmatic îl protejează timp de șase luni, când, de fapt, protecția era de doar cinci luni. Și exact în a șasea lună de lipsă de protecție, lunetistul ochește, trage și… mai răpune o viață… Oricum, este sigur că ați pierdut toate voturile celor care se tem de ruleta rusească.

Discuția aceasta a tot continuat, spre deliciul celor care își doreau audiență maximă.

În cele din urmă, primarul, exasperat, a lansat un mesaj către toți locuitorii metropolei Havencrest: „Cred că fiecare va fi pe cont propriu. Scapă cine poate. Aveți grijă de voi! Feriți-vă de lunetiști!”

”Luis se plimba pe trotuar,

în centrul acestui oraș uriaș cu peste douăzeci de milioane de locuitori. La un moment dat, el s-a oprit mirat,

drept în mijlocul șuvoiului de oameni care îi treceau prin stânga și prin dreapta.

A văzut punctul roșu,

de dimensiunea unghiei de la degetul mic, încercând să înțeleagă de unde vine acesta. În câteva clipe, el nu a mai apucat să înțeleagă nimic. S-a prăbușit lat peste asfaltul trotuarului, producând rumoare și agitație în jurul său.”

Claudiu Neacșu Prozator

Sursa: Revista Culturala Leviathan

Our Score
Click to rate this post!
[Total: 5 Average: 5]

Next Post

Succesul este rezultatul inevitabil

vin mai 13 , 2022
Vizualizări: 440 Cei care vor cu adevărat să își creeze propriul destin găsesc de multe ori mijloacele prin care să influențeze șansele de succes. Renunțarea nu face parte din planul lor. Pe tine nu trebuie să te îngrijoreze ceea ce pare a fi o evoluție negativă a evenimentelor. Capacitatea ta […]

Categorii

Articole recente

Translate »