În povestirea „Ecourile scenei” (care se citește în circa 10 minute, într-o pauză de cafea), actorii unui teatru descoperă că spectatorii care tușesc în timpul reprezentației produc efecte… ciudate și înspăimântătoare.
„Ecourile scenei”
Autor: Claudiu Neacșu
În culisele teatrului, tânăra actriță își verifică încă o dată machiajul, vorbind cu sine însăși:
– Nu știu ce se întâmplă în seara asta… Parcă simt o energie ciudată… Toți pereții ăștia par să ascundă niște secrete… Nu, probabil că sunt eu prea obosită…
Regizorul, un bărbat în vârstă și cu privirea pătrunzătoare, intră și zise către actriță:
– Ești gata? În câteva minute începe spectacolul.
Îngrijorată, actrița zise:
– Eu sunt pregătită, însă… am o senzație ciudată, care nu-mi dă pace…
Regizorul zâmbi enigmatic și zise:
– Senzație ciudată… Uite, eu am foarte multă experiență în meseria asta. Și pot să-ți spun că toți actorii care au ajuns să joace în teatrul ăsta mi-au spus, la un moment dat, că simt și ei ceva ciudat. E ca și cum teatrul nostru are o viață a lui, o viață proprie.
Un tehnician bătu în ușă, apoi intră și zise panicat:
– Domnule regizor, avem o problemă! Microfoanele nu funcționează!
– Cum adică? zise regizorul. Verificați din nou! Spectacolul nu poate fi întârziat!
Tehnicianul ieși pentru a rezolva problema. Actrița se apropie de o oglindă, în care, timp de câteva clipe, îi apăru imaginea unei alte actrițe, interpretând același rol, dar într-o altă epocă.
– Cine ești? șopti înspăimântată actrița.
…
Luminile reflectoarelor se îndreptară asupra lui Elias Larson, actorul cu rolul principal în piesa care se juca acum la teatru. Cu vocea sa puternică și care reușea să umple sala, el începu să își rostească replicile. Cei din public îl ascultau captivați.
Elias se apropia de ultimele cuvinte din monologul său, când un spectator tuși puternic. Elias își întrerupse monologul, apoi privi spre public, zicând:
– Scuzați-mă…
Elias își reluă rostirea monologului. Însă, spre mirarea lui, în minte îi veneau alte cuvinte, nu cuvintele pe care le repetase de nenumărate ori. În curând, același lucru se întâmplă cu ceilalți actori care evoluau pe scenă.
Regizorul, aflat în culise, îi șopti cu îngrijorare asistentului său:
– Ce se întâmplă? S-a schimbat cumva scenariul?
– Nu știu…, zise asistentul. Însă mi se pare că piesa își… scrie singură finalul…
După ce un alt spectator tuși, o actriță aflată pe scenă zise uimită:
– Dar eu… nu sunt acest personaj.
Elias, confuz și speriat, zise:
– Trebuie să oprim asta! Cineva ne manipulează!
Publicul începu să se simtă neliniștit. Unii spectatori părăsiră sala, iar alții rămaseră să privească spectacolul bizar.
Corina căzu brusc, iar Elias rămase pe scenă, singur și dezorientat.
…
În culisele teatrului, după reprezentație, actorii se adunară în foaier, la o discuție destul de tensionată.
– Nu înțeleg, spuse îngrijorat Elias, cum s-a putut întâmpla așa ceva. Parcă cineva îmi ghicea gândurile.
– Și nu doar gândurile, zise o actriță. Replicile mele… erau despre copilăria mea, despre o traumă pe care am încercat să o uit.
Gregory Cruz, un alt actor, se apropie de grup, zâmbind enigmatic. Cu o voce sarcastică, acesta spuse:
– Seara asta ne-a rezervat multe surprize, nu-i așa? Parcă am fi personaje într-un roman gotic.
Elias îi zise furios lui Gregory:
– Nu te mai preface că ești surprins! Știu că tu ai ceva de-a face cu ceea ce s-a întâmplat în seara asta.
– Eu? râse Gregory. Dar de ce aș face așa ceva? Poate pentru că sunt un actor mai bun decât tine și îmi doresc rolul principal?
– Nu te mai preface! zise Elias. Știu că ai găsit o modalitate să manipulezi scenariul.
Regizorul intră în cameră și zise:
– Am o veste proastă. Scenariul s-a schimbat din nou. Însă, de data asta, rolul principal este al tău, Gregory.
– Asta e o nebunie! strigă Elias către Gregory. Nu poți să-mi iei rolul în felul ăsta mârșav!
…
Pe scenă, în timpul reprezentației, Millie Wilson, una dintre actrițele care jucau în piesă, privi îngrozită la candelabrul care începuse să se miște imediat după ce un spectator tuși, deși nu ar fi trebuit deloc să se întâmple așa.
– Candelabrul ăla o să cadă!
În clipa următoare, candelabrul se prăbuși și se sparse în mii de bucăți. O bucată o lovi pe Millie în picior, iar ea începu să țipe de durere.
Leilani, o altă actriță, alergă spre Millie și o întrebă:
– Ești bine?
În timp ce Leilani încerca să o ajute pe Millie, ușa care ducea spre scenă se trânti cu putere și se închise. Elias și Gregory încercară să o deschidă, dar fără succes. Ușa era blocată.
– Hei! zise Elias. Ce se întâmplă? E cineva în spatele tuturor acestor lucruri?
– Nu știu, zise Gregory, însă trebuie să ieșim de aici.
Luminile se stinseră, iar scena rămase în beznă. Murmure de spaimă se auziră dinspre spectatori.
– Vreau să ies de aici! zise Millie plângând.
Ușa de pe scenă se deschise încet, lăsând să intre o lumină slabă. Toți actorii porniră spre ușă și părăsiră scena. În urma lor, spectatorii rămaseră înmărmuriți.
…
Târziu în noapte, în biblioteca teatrului, Preston Woods, un actor mai vechi și confidentul lui Elias, răsfoia cu atenție niște documente vechi, ajutându-se cu lumina unei lanterne. Găsi un jurnal prăfuit, din care începu să citească:
„23 aprilie… Simt că această piesă este blestemată. Am avut coșmaruri în fiecare noapte, vise despre o forță întunecată care mă urmărește. Cred că am dezlănțuit ceva ce nu pot controla…”
Preston păli și continuă să citească:
„Singura modalitate de a rupe blestemul este să joci piesa așa cum am scris-o, fără nicio schimbare. Dacă scenariul este modificat, forțele întunecate vor fi eliberate și teatrul va fi distrus…”
Cuprins de panică, Preston închise jurnalul.
– Deci, își spuse el, asta e explicația pentru toate acele evenimente ciudate. Teatrul este blestemat, iar noi am făcut ca lucrurile să fie și mai rele.
Dinspre sală se auzi un zgomot ciudat. Preston îndreptă lanterna spre ușă, având inima înghețată. Văzu o umbră care se mișca încet.
– Cine e acolo?
Umbra rămase încremenită. O voce răsună în întuneric, rece și amenințătoare:
– Piesa trebuie jucată așa cum a fost scrisă, fără întreruperi sau modificări. Numai așa va fi rupt blestemul…
Umbra dispăru. Preston, șocat și înfricoșat, se prăbuși pe podea.
…
Înainte de reprezentație, în culisele teatrului, Elias citea scenariul, cu atenție încordată. Gregory se apropie de el, zâmbind satisfăcut.
– Ce faci? zise Gregory pe un ton batjocoritor. Te pregătești pentru încă un spectacol haotic? Se pare că publicul te adoră!
– Ești un prefăcut, zise rece Elias. Dar eu știu ce faci. Încerci să sabotezi totul.
– Eu, râse Gregory, doar mă adaptez la situație. Și, sincer, mi se potrivește foarte bine rolul ăsta de protagonist.
Elias alese să tacă și să citească mai departe scenariul. Gregory plecă din cameră și porni direct spre scenă. Preston, cu chipul palid, intră în cameră și zise:
– Am găsit ceva. În jurnalul dramaturgului. Se pare că există o modalitate de a rupe blestemul.
– Putem rupe blestemul? zise Elias. Cum am putea face asta?
Preston zise:
– Trebuie să găsim scena în care dramaturgul a făcut cea mai mare greșeală. Acolo unde a invocat pentru prima dată forțele întunecate.
Dinspre scenă se auzi vocea lui Gregory, care, la microfon, vorbea către public:
– Bună seara, stimați spectatori! Aș dori să vă anunț că astăzi vom asista la un spectacol cu totul special. O poveste nouă, creată special pentru dumneavoastră!
Elias se uită disperat la Preston și îi zise:
– Gregory vrea să preia controlul asupra piesei și a teatrului. Trebuie să acționăm repede, până nu e prea târziu!
…
Elias și Gregory stăteau față în față, pe scena teatrului, cu luminile reflectoarelor îndreptate spre ei. Aproape ținându-și respirația, toți cei din public îi urmăreau.
Cu o voce plină de dispreț, Gregory zise către Elias:
– Crezi că mă poți opri? E prea târziu pentru asta. Eu sunt cel care controlează acum această piesă!
– Nu vei câștiga niciodată! zise furios Elias. Teatrul acesta nu îți aparține!
Improvizațiile celor doi actori deveniră curând tot mai intense. Cu ochii strălucind de ambiție, Gregory zise:
– Vreau să fiu cel mai bun! Vreau ca toată lumea să mă adore!
– Și eu vreau să fiu iubit, zise Elias cu durere în glas, însă nu cu prețul distrugerii altora!
Unii spectatori aplaudau, alții fluierau, iar câțiva chiar țipau. În funcție de reacțiile lor, scenariul se modifica în ritm amețitor.
O lumină puternică inundă scena, apoi apăru o figură misterioasă, care se apropie de cei doi actori, zicându-le:
– Destul! Această farsă s-a terminat!
Toți cei aflați în teatru înghețară. Figura misterioasă zise către Elias:
– Tu ești cel care poate salva acest teatru. Trebuie să găsești în tine puterea de a ierta și de a merge mai departe.
Figura misterioasă dispăru, iar lumina se stinse, lăsând scena în întuneric.
…
La lumina celor câteva becuri din sală, spectatorii priviră îngroziți cum în pereți încep să apară tot mai multe fisuri. Câteva femei urlară panicate, iar publicul începu să se agite tot mai mult.
– Ce am făcut? zise Gregory cu voce tremurândă.
Elias, ignorând întrebarea lui Gregory, zise:
– Trebuie să ieșim de aici!
Candelabrele începură să se clatine, în timp ce bucăți de tencuială căzură din tavan. Dărâmăturile blocară ușa aflată lângă scenă. Elias se întoarse spre public și strigă:
– Mergeți către ieșirea de urgență, toți!
Spectatorii, panicați, încercară să se evacueze, însă ieșirile erau blocate. Elias și Gregory reușiră cu greu să deschidă o ușă de serviciu, apoi îi îndrumară pe toți spectatorii să iasă pe acolo.
Cu voce răgușită, Gregory îi zise lui Elias:
– Nu credeam că o să zic asta vreodată, dar îți mulțumesc.
Elias zise:
– Vorbim mai târziu despre asta. Acum hai să ieșim repede de aici. Clădirea asta e un pericol.
…
La lumina unei singure lămpi, pe scena plină cu bucăți de tencuială, stătea Elias, plin de praf și cu hainele sfâșiate. Mai mulți spectatori stăteau în jurul său, privindu-l cu admirație, dar și cu îngrijorare.
Cu vocea ușor tremurândă, Elias zise:
– Am crezut că teatrul este doar o clădire, un loc unde jucăm roluri. Dar am greșit. Teatrul este despre oameni, despre poveștile noastre, despre emoțiile pe care le împărtășim. Am uitat de asta. Am lăsat ambițiile și competiția să ne orbească.
După o scurtă tăcere apăsătoare, Elias continuă:
– Dar acum înțeleg. Teatrul este viu, atâta timp cât noi, oamenii, îl menținem în viață. Și, pentru asta, trebuie să fim uniți, să ne susținem unii pe alții. Haideți să construim acest teatru din nou, împreună. Să creăm povești care să ne inspire și să ne unească.
În acel moment, fisurile din pereți începură să se astupe, iar toate becurile se aprinseră.
– Ce s-a întâmplat? zise uimit Gregory.
Elias zâmbi și zise:
– Cred că blestemul a fost rupt.
Spectatorii începură să aplaude, iar actorii se îmbrățișară, radiind de fericire. Regizorul, foarte emoționat, zise:
– Am trăit un adevărat un coșmar. Dar am învățat o lecție importantă.
…
Stând unul lângă altul și privind spre scenă, după spectacol, Elias și Gregory discutau cu voci calme.
– Ai avut dreptate, spuse Gregory, deși nu credeam că voi zice asta vreodată. Rivalitatea noastră ne-a adus aproape de prăpastie.
– Și eu am greșit, zise zâmbind Elias. M-am lăsat prins în competiția asta nesănătoasă.
Într-o înțelegere tacită, Elias și Gregory își strânseră mâinile. Millie și Leilani se apropiară de ei. Millie zise:
– A fost cel mai bun spectacol din câte am văzut vreodată!
Leilani zise:
– Sunt și eu de acord cu asta. A fost ceva… magic.
Ceilalți actori se apropiară și ei, apoi, plini de fericire și ușurare, se îmbrățișară și își strânseră mâinile. Regizorul, cu ochii umezi, le spuse:
– Sunt atât de mândru de voi toți! Ați depășit toate obstacolele și ați creat un spectacol de neuitat.
Pe hol se adunaseră mai mulți spectatori, care așteptau autografe. Cu voce emoționată, Elias le zise:
– Vreau să vă mulțumesc tuturor pentru că ați fost alături de noi! Fără voi, nu am fi reușit. Teatrul acesta este… viu. Vreau să vă asigur că poveștile noastre vor continua să răsune în inimile voastre.
Spectatorii aplaudară cu entuziasm. Actorii, plini de satisfacție, se înclinară în fața lor.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
