Mă tot uit în stânga și în dreapta, la tot ce se întâmplă prin lume și pe la noi, și pur și simplu nu pot să pricep o chestie care mă macină de multă vreme. Îmi tot bat capul și nu reușesc să ajung la o concluzie care să aibă sens. Nu pot să-i înțeleg, oricât aș încerca să mă pun în pielea lor, pe oamenii ăia care au munți de bani, care se lăfăie în tot luxul pământului, și care totuși se simt bine mersi trăind într-o lume în care cei mai mulți oameni de lângă ei sunt săraci lipiți pământului. Cum poți, frate, să pui capul pe pernă liniștit când știi că la doi pași de tine sunt oameni care nu au ce pune pe masă? Cum poți să te bucuri de un ceas care costă cât o casă sau de o mașină care scoate flăcări pe eșapament, când treci pe lângă bătrâni care își numără mărunțișul în palmă la magazin, tremurând că nu le ajung banii de o pâine și o sticlă de lapte? Mie mi se pare că e ceva stricat la mijloc, ceva la sufletul omului care ajunge să aibă atât de mult încât nu mai vede pe nimeni altcineva în jur.
Când te gândești la bogații ăștia mari, ei par să trăiască într-un fel de bulă de sticlă, o lume a lor unde totul e roz, unde mâncarea e fină și hainele sunt scumpe. Dar bula aia e chiar în mijlocul mizeriei, în mijlocul luptei pe care o ducem noi ceilalți zi de zi. Mie mi-ar fi rușine, zău așa. Mi-ar fi rușine să ies dintr-o vilă cu douăzeci de camere, unde am de toate, și să dau ochii cu vecinul care stă într-o baracă sau într-un apartament amărât unde plouă prin tavan. Nu înțeleg cum pot ei să ignore faza asta. E ca și cum ai mânca o friptură uriașă și suculentă în fața unui om care moare de foame și ai mai și zâmbi, spunându-i că viața e frumoasă. E o lipsă de omenie pe care nu pot să o diger, oricât de mult mi-ar explica unii că așa e economia sau că fiecare are ce merită.
Mulți zic că bogații au muncit pentru banii lor și că e dreptul lor să se bucure de ei. Poate că unii chiar au muncit, nu zic nu, deși știm cu toții cum se fac averile mari de multe ori. Dar chiar și așa, dacă ai muncit și ai ajuns sus, nu ar trebui să ai și mai multă înțelegere pentru ăia care au rămas jos? Nu ar trebui să te doară inima să vezi că lumea în care trăiești e atât de strâmbă? Mie mi se pare că bogăția asta nesimțită, înconjurată de sărăcie lucie, e ca o boală care îți ia mințile. Te face să crezi că ești mai special, că ești altfel de om decât ăia care dau cu sapa sau care stau la bandă în fabrică zece ore pe zi. Te face să uiți că toți am venit pe lume la fel și tot la fel o să plecăm, cu mâinile goale.
Iar faza cea mai ciudată e că bogații ăștia cheltuie sume enorme pe pază, pe ziduri înalte, pe alarme și pe tot felul de sisteme de securitate. De ce? Pentru că le e frică. Le e frică de oamenii săraci de lângă ei. Și atunci te întreb, ce fel de viață e aia? Să trăiești ca un prizonier în propriul tău palat, să nu poți merge liber pe stradă de teama că cineva care n-are ce mânca s-ar putea răzbuna pe tine. Nu e mai simplu și mai deștept să faci în așa fel încât să nu mai existe săraci? Dacă toată lumea ar duce-o măcar decent, n-ai mai avea nevoie de garduri cu sârmă ghimpată și de camere de filmat la fiecare colț. Dar ei preferă să dea banii pe ziduri decât să dea o mână de ajutor ca să ridice nivelul tuturor. Asta e o logică pe care un om simplu, cu picioarele pe pământ, n-o s-o priceapă niciodată.
Mă uit la copiii lor, crescuți în puf, care nu știu ce înseamnă să-ți lipsească ceva. Ei văd sărăcia ca pe ceva urât, ca pe ceva de care trebuie să se ferească. Nu învață că omul sărac e tot om, ba de multe ori e un om mai curat la suflet decât ăia din cercurile lor înalte. Și uite așa se transmite lipsa asta de empatie de la tată la fiu, și lumea rămâne la fel de ruptă în două. Mi se rupe inima când văd câtă risipă fac unii, aruncă mâncare care ar hrăni un sat întreg, în timp ce alții își strâng cureaua până la os. Cum poți să te simți bine într-o astfel de situație? Cum poți să spui că ești un om împlinit când succesul tău e clădit, într-un fel sau altul, pe faptul că alții n-au avut nicio șansă?
Sărăcia nu e doar lipsă de bani, e o suferință care te macină în fiecare zi. Te face să te simți mic, neînsemnat, te privează de sănătate, de educație, de demnitate. Și, când bogații trec pe lângă această suferință cu nasul pe sus, ignorând-o sau, mai rău, dând vina pe săraci că sunt leneși, mie mi se pare că e culmea nesimțirii. Nu toți oamenii au aceleași starturi în viață. Unii se nasc în vile, alții în case de chirpici. Să te simți mândru de bogăția ta fără să faci nimic pentru cei care s-au născut în noroi e ca și cum te-ai lăuda că ești înalt într-o cameră unde restul sunt obligați să stea în genunchi.
Eu cred că adevărata fericire nu poate exista când ești înconjurat de atâta durere. Poți să ai tu toate diamantele din lume, dacă aerul pe care îl respiri e plin de suspinele celor care se chinuie, fericirea aia e una falsă, e o mască. Un om cu adevărat bogat la suflet n-ar putea să trăiască în lux știind că vecinul lui moare de foame. Ar face ceva, ar schimba lucrurile, s-ar lupta să facă o lume mai dreaptă. Dar bogații noștri par să fie orbi și surzi. Ei se adună între ei, la petreceri unde se laudă cu ce au mai cumpărat, și se prefac că lumea e doar a lor. E o tristețe mare în faza asta, o tristețe pe care ei n-o văd, dar care se simte în tot ce facem.
Uneori mă gândesc că poate le e frică să se uite la realitate. Poate că dacă s-ar opri un moment și ar privi cu adevărat la ce e în jurul lor, s-ar prăbuși toată imaginea asta de oameni de succes. Ar vedea că succesul lor e unul amar, un succes care lasă în urmă o mulțime de oameni amărâți. Și, ca să nu simtă golul ăsta din suflet, cumpără și mai multe, adună și mai mult, crezând că lucrurile materiale or să le umple viața. Dar nu poți umple un gol sufletesc cu bani, oricât de mulți ar fi ei. Tot singur și speriat rămâi în palatul tău de cleștar, dacă nu ai nicio legătură reală cu oamenii de lângă tine, cu ăia care duc greul lumii.
Lumea asta organizată pe clase, cu unii foarte sus și restul foarte jos, e o eroare de sistem pe care noi o acceptăm ca și cum ar fi ceva natural. Dar nu e. E ceva ce noi am creat și tot noi putem schimba. Iar schimbarea ar trebui să pornească tocmai de la cei care au resursele să o facă. Dacă bogații și-ar pune mintea și banii la contribuție ca să rezolve problemele de bază ale lumii, în câțiva ani n-ar mai exista sărăcie. Dar ei preferă să investească în rachete care să-i ducă pe Marte sau în iahturi de dimensiunea unor insule. E o risipă de inteligență și de putere care mă scoate din sărite. Se joacă de-a zeii în timp ce pământul pe care calcă e plin de gropi și de lacrimi.
Nu înțeleg cum se pot uita în oglindă fără să le tresară un mușchi pe față. Poate că s-au obișnuit atât de mult cu ideea că ei sunt „elitele” încât nici nu-i mai consideră pe ceilalți oameni în adevăratul sens al cuvântului. Îi văd ca pe niște cifre, ca pe o forță de muncă ieftină sau ca pe niște umbre care le servesc cafeaua și le spală mașinile. Dar umbrele alea au familii, au dureri, au visuri care se sting din cauza lipsei de bani. Să te simți bine într-o lume în care visul unui om e să aibă ce să-i dea de mâncare copilului a doua zi, în timp ce tu ai tot ce vrei și mai mult, e ceva ce depășește orice putere de înțelegere a unui om normal.
Sincer, eu n-aș putea. N-aș putea să trăiesc așa. Mi s-ar părea că fiecare înghițitură de mâncare scumpă are gust de cenușă dacă aș ști că la poarta mea stă cineva care n-a mâncat de două zile. Și nu e vorba despre a da tot ce ai și de a rămâne sărac și tu, ci e vorba despre bun simț. E vorba despre a crea un echilibru, despre a te asigura că bogăția ta nu vine din sărăcirea altuia. E vorba despre a trăi într-o comunitate, nu într-o fortăreață. Dar bogații noștri au pierdut legătura cu pământul și cu oamenii. Ei plutesc undeva deasupra și au impresia că sunt de neatins.
Până la urmă, toată povestea asta cu bogăția și sărăcia ne arată cât de mult am progresat ca tehnologie și cât de puțin am progresat ca oameni. Avem internet, avem mașini care merg singure, avem medicamente minune, dar nu am fost capabili să rezolvăm cea mai simplă problemă: să ne pese unii de alții. Și bogații sunt cei mai vinovați aici, pentru că ei au puterea să dea tonul. Ei ar putea să schimbe mentalitatea asta de „fiecare pentru el”, dar preferă să o hrănească pentru că le aduce și mai mulți bani. E un cerc vicios din care nu ieșim pentru că ăia care au cheia sunt prea ocupați să numere banii ca să mai vadă ușa.
Eu sper ca într-o zi lumea să se trezească. Sper ca bogații să înțeleagă că nu pot fi fericiți pe termen lung într-o lume care suferă. Sper să realizeze că siguranța lor adevărată vine din prosperitatea vecinului, nu din gardul de fier. Până atunci, rămân cu această nedumerire uriașă și cu un gust amar în gură. Rămân cu imaginea acelor oameni care au totul dar n-au nimic, pentru că le lipsește cea mai importantă bogăție: omenia și capacitatea de a simți durerea celui de lângă ei. Trăim împreună pe planeta asta mică și ar trebui să ne fie bine tuturor, nu doar unei mâini de oameni care au avut norocul sau tupeul să strângă tot sub ei. Până când nu vom înțelege asta, vom rămâne o lume viciată, o lume unde bogăția unora e doar oglinda sărăciei celorlalți.
Autor: Claudiu Neacșu
