În povestirea „Condamnați la trecut” (care se citește în circa zece minute, în timpul unei pauze de cafea) este vorba despre o lume distopică, în care „condamnații” primesc drept pedeapsă retrăirea greșelilor lor din trecut.
„Condamnați la trecut”
Autor: Claudiu Neacșu
Ashley se trezi în plină noapte, cu ochii plini de groază. Un țipăt sugrumat tocmai îi ieșise din gâtlej. Coșmarul viu și recurent îi stăruia în minte.
Trupul ei era ud de la transpirația rece. Cearșafurile stăteau încâlcite în jurul ei, precum vreascurile de viță de vie. Cândva, miezul nopții era pentru ea o perioadă în care se putea bucura de un somn liniștit. Acum, însă, mijlocul nopții se transformase într-un fel de câmp de luptă, pe care subconștientul ei purta bătălii disperate.
***
În întunericul apartamentului din orașul Seattle, ochii lui Ashley erau deschiși larg, fără să clipească. Ochii altor oameni, după ce se deschideau, aveau în ei seninătatea obișnuită a somnului. Însă, pentru Ashley, în aceste clipe, ochii erau purtătorii unei spaime care părea că izvorăște din adâncul sufletului ei. De pe buzele ei pornise un țipăt strangulat, răsunând în liniștea camerei sale, precum tânguirea unui spirit care nu își poate găsi liniștea. Era un coșmar care refuza să își slăbească strânsoarea. Scena din visul oribil se repeta la nesfârșit, urmărind-o chiar și atunci când era trează, amintindu-i mereu de teroarea care stătea la pândă.
Ashley se ridică din pat și se îndreptă spre fereastră. Inima îi bătea sălbatic. Picioarele ei goale pășeau ușor pe podeaua din lemn masiv. Dădu perdelele la o parte și deschise fereastra, apoi începu să respire adânc.
Clădirile moderne ale orașului păreau tăcute și liniștite. Inima lui Ashley însă continua să bată într-un ritm frenetic. Degetele i se agățară de rama ferestrei, iar privirea i se fixă pe orizontul îndepărtat.
***
În mintea lui Ashley, lumini orbitoare, ca niște fulgere izbucnite în plină noapte, se ciocneau cu bucăți de metal îndoit, formând un mozaic ciudat, cu reflexii înflăcărate. Un zgomot asurzitor însoțea fiecare ciocnire, un fel de hohot metalic răsunând în craniul ei. În acest vârtej de sunete și lumini, gândurile ei se rătăceau parcă fără putință de salvare.
Ashley avea senzația că realitatea se descompune în mii de bucăți pline cu energie brută, ea fiind captivă exact în mijlocul acestei furtuni interioare.
Epava automobilului, un morman monstruos de sticlă spartă și metal contorsionat, zăcea în mijlocul intersecției. În aer plutea o tăcere înfricoșătoare, pe care doar respirația întretăiată a unei femei ridicate din mijlocul fiarelor o întrerupea. Ochii ei căutau pe cineva care părea că se pierduse. Vocea ei răgușită sfâșia din când în când tăcerea.
Întrebările năvăleau în mintea lui Ashley. Cine era această femeie? De ce îi bântuia ea fiecare noapte?
***
Într-un colț al camerei, ecranul holografic se aprinse. Ashley, cu coada ochiului, observă lumina ecranului și se îndepărtă de fereastră. Pe ecran apăru un cuvânt care o înfioră: „Condamnare”.
Ashley încercă să își adune gândurile. Ea tocmai citise cuvântul care însoțea programul așa de controversat, programul care le dezvăluia oamenilor păcatele trecutului și îi forța să retrăiască momentele lor de rușine și regrete.
O voce rece se auzi din difuzorul dispozitivului dotat cu ecran holografic:
„Ashley Lewis, ai fost condamnată pentru trădare.”
Amintirile lui Ashley erau fragmentate. Oricât de mult se străduia ea, nu reușea să își amintească să fi făcut rău cuiva. Spuse către ecran:
– Nu știu cine este femeia asta.
„Nu contează, zise vocea. Va trebui să-ți asumi consecințele.”
***
Jaxon Phillips, un bărbat cu un intelect incisiv și spirit ascuțit, era considerat un avocat strălucit, cu reputația de a rezolva cazuri aparent imposibil de rezolvat. El avea capacitatea bizară de a desluși cele mai încâlcite probe, aducând la lumină adevărul care stătea ascuns sub straturi de obscuritate și înșelăciune. Poseda o minte strălucită, o forță de luat în seamă, o veritabilă armă a rațiunii și a logicii.
Ashley, având îngrijorarea marcată pe frunte, stătea în biroul lui Jaxon, pe unul dintre scaunele din piele. Ea venise cu inima grea la acest avocat, după ce își pusese toate speranțele în reputația lui. Auzise destul de multe lucruri despre succesul său în rezolvarea problemelor juridice și despre bătăliile câștigate.
Jaxon închise dosarul care se afla pe biroul său, apoi privi la Ashley.
– Așadar, zise Jaxon, avem de-a face cu o femeie pe nume Remi Nelson. Ea susține că tu i-ai furat proiectul.
Ashley își strânse mâinile, conștientă parcă de tensiunea tăcută din încăpere.
– Nu, zise ea. Nu am făcut așa ceva. Carierea mea în arhitectură nu se bazează pe minciuni. Am abia douăzeci și opt de ani. Și am planuri frumoase pentru viitor.
– Eu te cred, zise Jaxon. Suntem aici pentru a desluși misterul femeii din coșmarul tău.
– Amândouă am concurat pentru contractul acela. Însă eu nu am plagiat nimic. Nu aveam nevoie să recurg la astfel de metode.
Jaxon își frecă bărbia și spuse:
– Remi te acuză de plagiat. În același timp, tu ai un coșmar cu un accident în care apare o femeie. Însă chipul femeii îți este neclar. Ea nu este Remi. Și atunci, cine ar putea fi?
– Nu știu, zise Ashley. Fac eforturi să îmi recompun în minte chipul ei, însă nu reușesc. Știu doar că am fost condamnată la o amintire care nu-mi aparține. Crezi că sistemul ar fi capabil de astfel de erori?
– Sistemul nu este capabil de erori.
– Înseamnă că cineva a intervenit fraudulos în sistem, pentru a-mi induce astfel de amintiri terifiante. Crezi că este posibil ca Remi să fi făcut asta? Crezi că Remi a vrut să fie absolut sigură că mă va îndepărta pentru totdeauna din firma de arhitectură? Dacă asta a vrut, se pare că va reuși. Îmi va fi imposibil să mă concentrez la munca mea, cu coșmarurile astea.
– Remi are conexiuni peste tot. Trebuie să admitem acest adevăr. Ea nu este o femeie care să se lase învinsă ușor. O bănuiesc și eu că a intervenit fraudulos în sistem. Însă avem nevoie de dovezi în sensul ăsta.
– Nici eu nu vreau să mă las învinsă prea ușor. Da, din păcate nu avem dovezi. Ce putem face? Cum aș putea eu să scap de condamnare?
– Poate că rezolvarea este chiar la tine. Mi-ai spus că te chinuie un coșmar care tot revine. Data viitoare încearcă, pe cât posibil, să te gândești numai la chipul femeii care apare în visul tău. Încearcă să-ți îndepărtează frica. Acum este vorba despre liniștea ta și despre viitorul tău.
…
Înainte de a închide ochii, în dormitorul ei, Ashley se gândi intens la ceea ce îi recomandase avocatul Jaxon Phillips. Și, după mai multe minute de astfel de efort, ea adormi.
Visul cu accidentul îi reveni. Însă, de data asta, ea se văzu pășind spre mormanul de fiare contorsionate, atentă la femeia care privea în toate părțile, cu ochi crunți. Îi remarcă părul șaten și ondulat, lung până mai jos de umeri. Femeia era de statură mijlocie, iar mâinile și picioarele îi erau destul de subțiri.
Păr șaten, mâini subțiri. Dacă ar putea să vadă mai mult, prin acest întuneric aproape de nepătruns…
O teamă difuză o împiedică pe Ashley să mai facă alți pași spre femeia care gesticula nervoasă. Nu voia să riște o încăierare din care nu avea cum să iasă prea bine. Singurul ei scop acum era să își amintească ceva despre femeia furioasă.
Dacă ar reuși ea să-i observe culoarea ochilor… Sau să-i audă mai bine glasul…
„Încearcă să te gândești numai la chipul femeii care apare în visul tău.”
Cine îi spusese asta? Nu își amintea. Dar era convinsă că cineva o sfătuise bine. Ea va avea liniște numai după ce va reuși să își amintească un nume. Da, un singur nume…
„Chipul femeii care apare în visul tău…”
„Hei! își zise Ashley. Ce vis? Eu nu visez acum. Mă aflu pe o stradă, în plină noapte, lângă un automobil făcut praf… Un automobil distrus…”
Cuvântul „distrus” trecu precum un fulger prin mintea lui Ashley. Ea deschise ochii și, înfiorată, șopti:
– Adeline… Tu ești…
…
Ashley ieși din dormitorul ei și merse în biroul în care avea obiceiul să lucreze în fiecare după-amiază. Aprinse veioza, apoi puse în funcțiune calculatorul, spunându-și:
„Cum de nu m-am gândit de la bun început la Adeline? Mâini subțiri, păr șaten…”
După ce monitorul calculatorului se deschise, Ashley începu să caute cu febrilitate prin fișierele pe care le păstra protejate cu o parolă. Găsi un fișier audio pe care îl denumise simplu „Adeline”. Apăsă pe o tastă, iar înregistrarea începu să redea vocea ei și vocea lui Adeline, un dialog purtat în liniștea banală a unei seri:
– Cred că voi pleca din proiect, zise Adeline. Nu mai suport. Dacă rămân aici, voi fi un om DISTRUS… Remi este o femeie de la care nu am auzit niciodată un cuvânt bun.
– Mai gândește-te, zise Ashley. Pentru Remi, tu ești doar o tânără stagiară. Mă ai pe mine alături. Știi doar că eu te-am sprijinit mereu.
– Știu. Și îți sunt recunoscătoare pentru asta. Însă Remi mă subapreciază de parcă eu nu aș fi terminat o facultate de arhitectură. Ea mă ostracizează, pur și simplu. Dacă ai fi în locul meu, m-ai înțelege. Păstrează înregistrarea convorbirii noastre. Dacă Remi te va acuza că plecarea mea este din vina ta, arată-i înregistrarea.
După ce înregistrarea se încheie, Ashley îi trimise lui Jaxon un mesaj.
…
– Sfatul tău, îi zise Ashley lui Jaxon, a fost foarte bun. Metoda a funcționat. Mi-am impus să mă gândesc numai la chipul femeii care îmi apărea în vis. Desigur, în vis eu eram convinsă că nu visez…
– Știu, zise Jaxon. Creierul nu face distincția dintre imaginar și real.
– Un anume cuvânt a declanșat în mintea mea conexiunea cu o altă amintire. Adeline Morgan a lucrat ca stagiară, sub îndrumarea mea. Numai că Remi nu putea să o suporte deloc. Până la urmă, Adeline a decis să plece de la firmă. Ea mi-a mărturisit că, dacă rămâne în preajma lui Remi, va fi un om distrus. Cuvântul acesta, „distrus”, m-a ajutat să îmi amintesc de Adeline.
– Am ascultat de două ori înregistrarea pe care mi-ai trimis-o. Nu e nevoie să îmi repeți astfel de detalii. Acum trebuie să facem în așa fel încât să descoperim adresa la care locuiește Adeline.
– Dacă ea nu și-ar fi schimbat adresa, după ce a plecat de la firmă, ar fi fost totul mai ușor.
– O să rezolv eu asta. Voi apela la un prieten de-al meu, care mă va ajuta. Ar fi bine dacă aș afla chiar de la tine în ce stare se afla Adeline, în seara în care ea a plecat.
– Era foarte tulburată. Sunt sigură că ea nu era în cea mai bună formă pentru a conduce un automobil. Dacă mi-aș fi dat seama atunci, aș fi făcut ceva pentru a o convinge să nu conducă până când nu se liniștește puțin.
…
Jaxon era foarte obișnuit cu sala în care urma să aibă loc confruntarea publică. Însă Ashley, după ce văzu mulțimea de oameni adunați acolo, începu să se simtă nesigură pe ea. Jaxon, observându-i ezitarea, încercă să o încurajeze:
– Bazează-te pe mine. Voi vorbi eu. Toată presa se află aici. Remi, după cum vezi, stă pe un scaun, în colțul acela. Tu doar asculți ceea ce voi declara.
– Mulțumesc, zise Ashley. Aș vrea să se termine totul cât mai repede.
Jaxon veni la pupitru și își începu pledoaria:
– Ieri, după ce am făcut câteva cercetări, am aflat adresa victimei accidentului. Mama lui Adeline Morgan mi-a confirmat faptul că fiica ei se află în spital. Însă acuzata Remi Nelson, folosindu-și relațiile ei, a reușit să inducă în mintea victimei Ashley Lewis amintirea falsă a unui accident pe care ea l-ar fi provocat. Au ajutat-o chiar amintirile reale pe care Ashley le avea cu Adeline. Acest caz trebuie să vă atenționeze pe toți că programul de condamnare este supus erorii. Remi Nelson ne-a demonstrat că se poate ajunge în situația nefericită în care oamenii sunt condamnați la amintiri care nu le aparțin. Eu îi propun opiniei publice să supună unei analize intense acest program de condamnare. De fapt, eu inițiez azi ideea unei reforme. Nimeni nu va mai trebui să fie pedepsit cu retrăirea unor amintiri care nu pot fi controlate pe deplin. Iar Remi Nelson, pentru fapta ei lipsită de orice fel de etică, va trebui să fie pedepsită cu închisoarea, nu cu retrăirea greșelilor ei din trecut.
…
După o lună, Ashley veni iar în biroul avocatului Jaxon. De această dată, starea ei sufletească era mult mai bună.
– Coșmarurile, zise Ashley, au încetat. Acum mă pot odihni foarte bine în fiecare noapte. Mi-am reînceput lucrul la proiectul meu de arhitectură.
– Mă bucur, zise Jaxon. Mă gândesc că, până la urmă, suferința ta a dus la ceva bun. Acțiunea noastră a avut ecou în toată țara. Presiunile venite din partea populației au fost enorme. Parlamentul a fost nevoit să modifice legislația, iar programul de condamnare a fost eliminat. Trecutul nu îi va mai defini pe oameni.
– Așa este. Trecutul nu trebuie să definească cine ești. El este doar o sursă de lecții din care înveți, nu o pedeapsă.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
