Fiecare om se naște dotat cu un anume talent. Harul cu care el vine pe lume, dacă este valorificat, devine sursă de binefacere sau de fericire pentru semenii săi. Marea provocare este ca toți oamenii să reușească să își descopere din timp propriile talente.
Einstein spunea: „Fiecare este un geniu. Dar dacă vei judeca un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, acesta va trăi întreaga viață crezând că este prost.”
Într-adevăr, peștele are abilitatea de a se deplasa cu cea mai mare ușurință prin apă. Maimuța nu are această abilitate. În schimb, ea se poate cățăra cu mare ușurință în copaci, așa cum peștii niciodată nu vor putea face.
Aceste exemple ne arată că fiecare om trebuie să fie la locul potrivit lui. În cazurile în care nu se întâmplă asta, se produc tot felul de neplăceri sau drame mai mici sau mai mari. Cunoaștem prea bine cum unii părinți încearcă să își îndrepte copiii spre cariere pentru care acei copii nu au niciun fel de înclinație. Este foarte trist să suporți cerința de a deveni tot mai bun în a rezolva probleme la matematică, tu fiind extrem de talentat la desen, de exemplu.
Desigur, talentul nu este distribuit în mod egal în rândul oamenilor. Această împărțire neuniformă a darurilor naturii este un fel de lege pe care o observăm pretutindeni în jurul nostru. Astfel, poți să asculți cum cântă la flaut un om dotat cu ureche muzicală și să declari că acel om a reușit să îți bucure sufletul. Ai putea chiar crede că acel cântăreț la flaut a atins perfecțiunea în ceea ce privește arta interpretării muzicale. Și totuși, într-o altă zi, ai putea avea ocazia să asculți un alt cântăreț la flaut, mult mai talentat decât cel care te-a impresionat prima dată. Atunci îți dai seama încă o dată că, în privința cantității de har, nu toți au același noroc.
Pe mine m-au fascinat întotdeauna cei care au avut norocul să primească harul de a putea să rezolve probleme de matematică, însă nu orice fel de probleme, ci din acelea extrem de dificile, așa de dificile încât ne dau impresia că este imposibil să le fie găsite soluțiile. Recunosc că eu nu am avut norocul de a mă naște cu un astfel de har. Da, sunt binecuvântat cu talent la muzică, precum și cu capacitatea de a imagina tot felul de povești. Însă la matematică, în timpul școlii, nu am reușit să depășesc nivelul mediu. Astfel că i-am privit cu uimire pe colegii care reușeau să se descurce chiar și cu cele mai încâlcite probleme sau exerciții de matematică.
Cei născuți cu talent la matematică au o minte ceva mai specială decât ceilalți nenorocoși în privința unui astfel de har. Ei pot vedea calea prin care imposibilul să devină posibil. Ei nu se opresc în fața implacabilității ideii de imposibil. Ceea ce pentru alții poate fi o provocare care nu poate fi depășită, pentru talentații la rezolvarea de probleme acea provocare este doar o altă joacă în care, până la urmă, se va obține rezultatul dorit. Cum să nu admiri astfel de oameni? Cum să nu te fascineze capacitatea creierelor lor de a dibui rezolvări la probleme care pe noi, cei lipsiți de capacitatea de a dezlega enigme aparent imposibil de dezlegat, ne fac să ne simțim cu totul neputincioși? Acolo unde noi spunem „Imposibil!”, cei care rezolvă probleme spun „Este posibil. Iată soluția!”
Mintea înclinată spre rezolvarea de probleme de matematică nu este potrivită doar pentru matematică. Convingerea mea este că o astfel de minte este capabilă să găsească soluții la probleme din diverse domenii aflate mai mult sau mai puțin în legătură cu știința matematicii. Putem vedea pretutindeni în jurul nostru elevi care, dacă sunt foarte buni la matematică, sunt la fel de buni la chimie sau la fizică. Ei reușesc să fie creativi în a găsi soluții la probleme aparținând unor științe care sunt considerate a fi exacte. Eu sunt sigur că ei pot face mult mai mult.
Aproape fără să vreau, aflu despre elevi olimpici care, la întrecerile internaționale de matematică, fizică, chimie și alte discipline, au obținut și obțin rezultate uimitoare. Menționez aici doar câteva exemple. În anul 1978, la Olimpiada Internațională de Matematică, elevii din România au ocupat primul loc, depășindu-i pe elevii din Regatul Unit și din Statele Unite ale Americii. În anul 1985, tot la Olimpiada Internațională de Matematică, România a ocupat primul loc, iar echipa din Statele Unite ale Americii a ocupat locul al doilea. La Olimpiada Internațională de Fizică din Elveția, într-o competiție în care s-au luptat nouăzeci de țări, elevii români au câștigat două medalii de aur. În anul 2021, la Olimpiada Internațională de Chimie, elevii români au obținut trei medalii de aur, în condițiile în care au concurat șaptezeci și nouă de țări. La Olimpiada Internațională de Informatică, desfășurată la Teheran, echipa României a obținut două medalii de aur. La Olimpiada Internațională de Robotică, în anul 2021, elevii români au obținut medalia de aur, învingători într-o competiție în care s-au avântat echipe din șaizeci și cinci de țări.
Lista aceasta de succese ale olimpicilor români este foarte lungă, așa de lungă încât, la un moment dat, eu am început să mă gândesc tot mai mult la ceea ce ar putea să se afle în spatele performanțelor care ne-au uimit și vor continua să ne uimească. Talentul acestor olimpici nu poate fi pus la îndoială. Însă nu talentul lor m-a intrigat în mod deosebit, ci locurile fruntașe pe care ei, în competițiile internaționale, le ocupă într-un mod ciudat de sistematic. M-a intrigat tot timpul și faptul că echipele din România au reușit să surclaseze echipe din țări cu resurse economice și educaționale imense, dacă este să le comparăm cu resurse de același fel aflate în țara noastră.
Să ne amintim despre succesul românilor la Olimpiada Internațională de Matematică, în anul 1978. Ei au reușit să depășească echipa din Statele Unite ale Americii. Aparent, aceasta este o simplă informație despre câștigătorii unui concurs. Dincolo de informarea oficială, însă, eu văd ceva teribil, ceva care mă fascinează: creiere provenind dintr-o țară relativ mică și cu resurse relativ mici au învins creiere provenind dintr-o țară foarte mare și cu resurse uriașe. Și nu doar atât. Ele au învins creiere provenind din destul de multe țări. Am putea spune că mințile românilor au înfrânt multe alte minți, din mai toate colțurile planetei.
Oare sunt întâmplătoare astfel de rezultate? Oare este suficient să luăm în calcul numai rolul hazardului, dacă am vrea să explicăm realizările de excepție ale elevilor olimpici români?
În statele occidentale super-dezvoltate, posibilitățile de a investi în performanță ating un nivel colosal. Practic, sistemul școlar și educațional din Statele Unite ale Americii, de exemplu, ar trebui să „producă” an după an numai performeri care să acapareze toate medaliile de aur și toate locurile fruntașe, la toate concursurile internaționale și la toate disciplinele școlare. Resursele pe care le are la dispoziție acel sistem ar putea fi capabile să realizeze adevărate minuni în ceea ce privește competitivitatea elevilor la nivel mondial. Și totuși, noi vedem cu uimire cum creiere educate într-o țară inferioară în ceea ce privește investiția în educație și învățământ reușesc să îngenuncheze creiere educate în țări care, la capitolul „Școală”, nici măcar nu se pot compara cu România. Aceasta este realitatea pe care o putem ignora numai dacă vrem.
Rămân unele întrebări care nu ar trebui să ne dea pace.
Care este secretul acestui „izvor” de creiere talentate și cu un potențial concurențial extrem de ridicat în arta de a rezolva probleme? De ce România poate să aducă în competițiile internaționale elevi care să depășească detașat elevi din țări cu posibilități aproape nelimitate pe tărâmurile instruirii, educației, învățământului și pregătirii olimpice?
Intuiția mea mă îndreaptă spre singurul răspuns rezonabil și logic la întrebările de mai sus. Mințile elevilor români conțin un fel de „sclipire genială” și care nu există în mințile elevilor din multe alte țări. Mințile românești nu doar sunt capabile să rezolve probleme, ci le rezolvă mult mai bine și mai rapid decât mințile aparținând altor națiuni. Ceea ce nu au reușit creierele din China, Statele Unite ale Americii sau Regatul Unit, în condițiile unor întreceri de nivel înalt, au reușit cu brio creierele din România. Această realitate îmi indică faptul că, în rândul populației românești, există un potențial insuficient exploatat în direcția rezolvării de probleme care ating aspecte concrete ale vieții sociale sau economice din țara noastră.
Practic, avem aici, pe tărâmul românesc, o veritabilă „pepinieră” care poate să aducă în față mințile potrivite să rezolve probleme stringente ale națiunii române. Acestor minți eu le-aș încredința, de exemplu, problema creșterii competitivității României în tot ceea ce ține de economie, industrie, exporturi, resurse naturale, diplomație, justiție, relații economice și politice internaționale, tehnologie inteligentă etc. Rezolvarea acestei probleme ar duce imediat la un salt uriaș al nivelului de trai al tuturor românilor.
Dacă unii ar spune ceva de genul „Dar așa ceva nu este posibil… Suntem prea mici… Ăia mari nu ne lasă… Corupția e în floare…”, eu le-aș spune că mințile dotate cu talentul de a rezolva probleme asta fac, REZOLVĂ PROBLEME. Ele găsesc rezolvări acolo unde nouă, celor lipsiți de un astfel de talent rar, ne este imposibil să le găsim.
Oare CEI CARE REZOLVĂ PROBLEME ar putea să fie salvarea României? Eu sunt convins că da.
”Fiecare om
se naște dotat
cu un anume talent.”
Sursa: Revista Culturala Leviathan
