În povestirea „Amintiri înghețate” (care se citește în circa 10 minute, într-o pauză de cafea) este vorba despre o femeie care, având inima zdrobită din cauza pierderii iubitului ei, descoperă în mod neașteptat că lacrimile ei îngheață în țurțuri care conțin fragmente din amintirile lor comune.
„Amintiri înghețate”
Autor: Claudiu Neacșu
În fața focului din șemineul instalat într-un colț al apartamentul ei cald din Brooklyn, Catherine stătea pe canapea, înfășurată într-o pătură groasă. Privirea ei era îndreptată spre fereastra dincolo de care cădeau stropii de ploaie.
În contrast cu căldura din apartament, starea interioară a lui Catherine era impregnată cu tristețe, cu răceală care îi stăpânea sufletul.
– Camden, iubitul meu…, spuse Catherine cu voce stinsă, te simt atât de departe… Aș vrea așa de mult să fii aici, lângă mine, cum erai de atâtea ori în zilele astea ploioase…
În șemineu, focul trosni ușor. Însă căldura lui părea că nu reușește să risipească frigul din inima lui Catherine.
Împinsă parcă de o forță care nu putea fi văzută, Catherine se ridică încet de pe canapea, apoi, cu pași greoi, merse până lângă fereastră. Ochii ei erau acoperiți cu un val de melancolie și tristețe. Picăturile ploii băteau ușor în geamul ferestrei, tăind liniștea apartamentului.
Cu ochii încețoșați de lacrimi, privind în gol, Catherine murmură pentru sine:
– O singură dată dacă aș putea să te mai văd… Aș da orice pentru asta. Măcar o singură dată dacă aș putea să te mai simt lângă mine…
Catherine își strânse și mai tare pătura în jurul umerilor, căutând acea căldură pe care nimeni nu i-o putea oferi.
…
Era o dimineață mohorâtă, în care lumina soarelui reușea cu greu să pătrundă printre perdelele groase ale ferestrei.
Cu fața ascunsă în palme și cu genunchii la piept, Catherine stătea pe podeaua din sufragerie. Era tristă, iar lacrimile îi curgeau pe obraji. Printre suspine și sughițuri care îi îngreunau respirația, șopti:
– Camden, îmi poți spune de ce ai plecat? Cum crezi că va fi viața mea fără tine? Uite, a venit dimineața, iar eu încă nu pot să te scot din mintea și din inima mea.
Lui Catherine i se păru că durerea începea să o apese tot mai tare. Copleșită de slăbiciune, ea se lăsă pe spate, încercând să se gândească la altceva decât la Camden. Lacrimile începuseră să o incomodeze, așa că își ridică mâna pentru a le șterge. În acel moment, ea văzu pe podea ceva care îi atrase atenția. Își întoarse trupul și se apropie de locul acela, simțind cum inima îi bate mai tare. Văzu un țurțure de gheață, de mărimea unui deget. În mijlocul țurțurelui, prinsă în gheață, era o imagine, a ei și a lui Camden, din prima lor călătorie împreună.
Uimită, Catherine atinse gheața și murmură:
– Camden, iubitul meu…
…
În mijlocul sufrageriei, Catherine încă ținea în palme țurțurele care păstra în el una dintre amintirile cu Camden. Mai mult, amintirile începură să se reverse ca un torent în mintea ei, foarte clare, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. De fiecare dată când atingea țurțurele, amintirea era readusă la viață cu intensitate și mai mare.
Alte lacrimi țâșniră din ochii lui Catherine. Acestea se transformară și ele în țurțuri de gheață, fiecare cu câte o amintire care însemna enorm pentru Catherine. Fiecare amintire îl avea în centrul ei pe Camden.
Fascinația de a privi la acei țurțuri de gheață începu să depășească durerea care se cuibărise în sufletul lui Catherine.
– Lacrimile mele, își spuse Catherine, păstrează amintiri. Amintirile noastre, ale mele și ale lui Camden…
Catherine ridică un alt țurțure, mai mic, având în el imaginea cu Camden, imagine foarte limpede, în care el, iubitul ei drag, râdea la o glumă pe care ea i-o spusese lui în timpul unei cine romantice.
Un zâmbet amar înflori pe chipul lui Catherine.
– Oh, Camden, văd că nu te-am pierdut chiar de tot…
Copleșită de această descoperire, Catherine începu să adune fiecare țurțure.
…
Unul dintre reporterii care se înghesuiau în fața expoziției pe care Catherine o improvizase în apartamentul ei reuși să găsească un loc situat mai în față. El îi vorbi lui Catherine:
– Recunosc că și pe mine m-a fascinat povestea asta neobișnuită. Tot mai multe publicații au preluat această știre. Acum foarte mulți oameni vor să știe ce anume semnifică aceste lacrimi… Ne poți spune mai multe despre asta?
Catherine, cu voce ezitantă, spuse:
– Chiar nu știu… Am descoperit țurțurii și am văzut în ei acele imagini…
Ușa se deschise brusc, iar în apartament intră Preston Johnston, un bărbat impunător, cunoscut ca fiind un colecționar de artă interesat tot timpul de lucruri neobișnuite. Cu o privire critică, dar plină de curiozitate, el începu să examineze țurțurii aflați în cutia specială care menținea o temperatură scăzută.
– Fascinant…, zise Preston zâmbind rece. Catherine, aici se află adevărate opere de artă, iar tu ai putea să câștigi o avere de pe urma lor.
Catherine, confuză, dar și temătoare, îl privi pe Preston și îi zise:
– Îmi pare rău, dar țurțurii nu sunt de vânzare…
– Mai gândește-te, spuse Preston. Nu vei mai întâlni o astfel de ocazie.
…
Eva Ortiz, cea mai bună prietenă a lui Catherine, intră în camera destul de puțin luminată. Se apropie de Catherine, care stătea la fereastră, privind pierdută orașul, printre perdelele trase. Îi puse o mână pe umeri și îi spuse cu voce blândă:
– Catherine, mă îngrijorează starea ta. Nu mai poți să continui așa. Îți neglijezi sănătatea. Îți neglijezi munca. Trebuie să ai grijă de tine.
Catherine întoarse capul spre Eva, care îi observă ochii obosiți, gata parcă să înceapă să plângă din nou.
– Țurțurii ăia, spuse Catherine, sunt tot ce mi-a rămas din Camden.
– Oh, spuse Eva, te înțeleg. Totuși, nu e bine să te lași pradă durerii. Camden sigur nu ar vrea să te vadă în starea asta. Trebuie să-ți trăiești viața mai departe. Amintirile nu trebuie să fie o povară pentru tine.
– Mai e și Preston Johnston. El e tot mai insistent. Vrea neapărat să îi vând țurțurii. Iar eu nu vreau asta.
– Da, știu că Preston nu acceptă ușor un refuz. Trebuie să ai grijă cu el. Va încerca tot mai mult să te manipuleze.
Catherine se îndepărtă de fereastră și zise:
– Nu mai știu ce să fac, Eva… Chiar nu știu…
…
Simțind o strângere în piept, Catherine se opri în fața clădirii în care, cândva, Camden își amenajase studioul de fotograf. Clădirea aceasta era pentru ea un loc plin de amintiri dulci-amărui.
Catherine apăsă pe clanța ușii și intră în interiorul primitor al studioului. Unele dintre fotografiile agățate pe pereți erau făcute chiar de către Camden. Ea păși încet, acordându-și timp pentru a privi fiecare fotografie, amintindu-și încă o dată de bărbatul pe care l-a iubit. Din spatele ei se apropie Elias Kim, un tânăr fotograf care lucra acum în acest studio.
– Catherine, zise surprins Elias, nu mă așteptam să vii azi aici. Eu știam că locul acesta este plin de amintiri pentru tine, dureroase…
Catherine se întoarse și zâmbi slab după ce îl văzu pe Elias. Ceva din felul lui de a o privi reușea să o mai liniștească.
– Camden, spuse cu voce tremurată Catherine, mi-a vorbit despre tine. Mi-a spus că ești foarte talentat.
– El, spuse cu modestie Elias, mi-a deschis ochii spre frumusețea din jurul nostru.
– Uite, Elias, am o idee. O expoziție de artă… Însă una neobișnuită, specială, un loc în care oamenii să își împărtășească amintirile despre Camden.
– Asta, spuse Elias, l-ar face pe Camden să fie foarte mândru de tine.
…
Eva, Elias și alte câteva persoane foarte apropiate de Catherine stăteau în jurul mesei din sufragerie, fiecare cu câte un pahar de vin în mână. Catherine, aflată în capul mesei, le spuse cu vocea încărcată de emoție:
– Vă mulțumesc tuturor că sunteți aici. Camden a fost… sau este… o parte din noi toți. Amintirile pe care noi le avem despre el nu trebuie să se piardă. Și nu trebuie ca alții să le exploateze…
Cei prezenți o încurajară din priviri pe Catherine, simțindu-i puterea cuvintelor.
Catherine vorbi mai departe, ceva mai hotărâtă:
– Vreau să organizăm o expoziție cum nu s-a mai văzut. Însă nu va fi nimic de vânzare. Fiecare are cel puțin câte o amintire de la Camden. Iar acea amintire va fi scrisă și va însoți fiecare țurțure. În felul acesta vom celebra viața lui Camden. Ce spuneți?
Eva, zâmbind cu căldură, zise:
– Eu cred că ideea ta este minunată, Catherine. Dacă ar ști despre ceea ce vrei să faci tu acum, Camden ar fi foarte fericit.
– Și eu sunt de acord, spuse entuziasmat Elias. Ceea ce vom face cu expoziția asta nu vom uita niciodată.
…
Galeria de artă era plină cu oameni care se plimbau încet și se opreau în dreptul fiecărui țurțure expus în câte o cutie specială, pentru a-l menține în stare înghețată. Fiecare țurțure conținea câte o amintire dragă cuiva. Pe pereți erau expuse și fotografii pe care Camden le realizase în timpul vieții sale.
Un bărbat în vârstă, după ce se opri în dreptul unui țurțure, își șterse câteva lacrimi. O femeie tânără, aflată lângă el, spuse cu o voce plină de respect și admirație:
– Camden a fost un om extraordinar. L-am cunoscut, chiar dacă pentru puțin timp.
Într-un colț al galeriei, Catherine stătea alături de Elias și observa reacțiile oamenilor. Câteva lacrimi îi umeziseră ochii. Însă acestea nu mai erau lacrimi de durere, ci lacrimi de recunoștință. Într-un anume fel, Catherine simțea că acolo, în acea galerie, printre vizitatori, se afla și Camden.
– Uită-te la oamenii ăștia, Elias. Ei sunt dovada că el, Camden, a însemnat foarte mult pentru noi toți. Asta e tot ce mi-am dorit. Să fie amintit pentru binele pe care l-a făcut.
– Și ai reușit, Catherine. Dacă ar putea vedea tot ce-ai realizat aici, Camden ar fi mândru de tine. Ai transformat durerea în ceva frumos.
…
După ce se termină programul de vizitare a expoziției, Catherine rămase singură în galerie, strângând ultimele lucruri.
Ușa galeriei se deschise și intră Preston Johnston, fără să spună niciun cuvânt. Catherine, după ce îl văzu, își îndreptă spatele, pregătindu-se să îl înfrunte cu tot curajul, dacă de asta ar fi fost nevoie.
Preston vorbi cu o voce calmă:
– Trebuie să recunosc cu sinceritate că expoziția asta a fost cu adevărat emoționantă. Chiar m-a impresionat profund.
Încă neîncrezătoare, dar și curioasă în același timp, Catherine îl privi tăcută pe Preston. În cele din urmă, cu ezitare, ea îi zise:
– Nu prea sunt sigură ce vrei să spui…
Cu o privire gânditoare, Preston zise:
– Da, mi-ai spus că amintirile acestea nu sunt de vânzare. Și am înțeles asta. Ele sunt mult prea valoroase pentru tine. Eu am venit acum ca să-ți spun că vreau să fac o donație.
– Ce fel de donație?
– În numele lui Camden. E pentru susținerea viitorilor fotografi. Un ajutor pentru ca ei să-și realizeze visurile.
– Ca să fiu sinceră, nu mă așteptam la asta de la tine… Dar, dacă donația asta ar ajuta la păstrarea vie a pasiunii lui Camden, îți spun că sunt de acord. Mulțumesc!
…
Într-un parc liniștit din New York, la primele ore ale unei dimineți de primăvară, Catherine și Elias se plimbau, savurând aerul încărcat cu mirosul proaspăt al florilor. Sub soarele care încălzea cu blândețe pământul, Catherine, îmbrăcată cu o haină ușoară, purta pe chip un zâmbet care îi lipsise timp de câteva luni.
Elias, cu aparatul de fotografiat, prinse un cadru care exact atunci îi plăcu foarte mult. Spuse entuziasmat către Catherine:
– Privește la florile alea! Îți place cum s-au deschis? După cum vezi, viața merge mai departe.
Catherine se bucură de entuziasmul lui Elias și îi zâmbi. Îi spuse:
– Da, am văzut. Este minunat tot ceea ce-i aici. Va trebui să-mi continui și eu viața, nu-i așa? Nu contează ce se întâmplă. Important este că trăiesc. Și am învățat că amintirile nu trebuie să fie o povară. Ele ne pot oferi și bucurii.
Elias zâmbi larg și spuse:
– Tu ai reușit să transformi în bucurii amintirile tale. Și ai făcut așa de frumos asta!
– Să știi, zise Catherine, că, pe lângă amintiri așa de prețioase, Camden mi-a mai oferit ceva. Mi-a oferit un nou început.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
