Cu fiecare pas pe scenă, Radu Botar aduce la viață o poveste complexă, înrădăcinată în înțelepciunea unei mame și copilăria sa idilică la țară. Parcursul său în artă, cu povești străbătute de idealuri profesionale și căutarea complexității artistice, dezvăluie o personalitate fascinantă. În interviul următor, explorăm pasiunea, dorința și devotamentul unui artist dedicat.
Claudiu Neacșu: Cum a influențat povața mamei dumneavoastră, „Mă, copile, ai grijă să nu treci prin viață ca gâsca prin apă!”, idealurile dumneavoastră de-a lungul vieții și carierei profesionale?
Radu Botar: Mama mea, care o vreme m-a crescut singură, n-a făcut altceva decât să-și continue sacrificiul asumat de a mă face om, cu un permanent și discret regret că nu poate să-mi ofere mai mult decât libertatea și curajul de a visa, de a zbura pentru a-mi împlini… Visul. Și, ca să nu cad pradă ispitelor, îmi aducea aminte constant de… gâscă (!). Ceea ce mă ambiționa, căutând ca de mine să se prindă, totuși, ceva și să devin, pentru ca mai apoi să fiu.
Claudiu Neacșu: Cum a contribuit perioada copilăriei la formarea personalității și a valorilor dumneavoastră?
Radu Botar: Am avut o copilărie frumoasă, zic acum, retrospectiv privind, la o vârstă care mi se părea atunci matusalemică și foarte departe. De ce frumoasă? Pentru că a fost în miez de țară și de neam, în esență de adevăr al vieții, așa cum era ea, simplă și foarte simplă, cu Bunicul în capul mesei tăind mămăliga cu ața, după ce rostea un baritonal „Tatăl nostru” sub semnul crucii. Iar afară soarele mângâia liniștea curții în amiază sau ploile spălau praful uliței iar zăpada învelea pământul în haina ei -groasă!- fină și atât de albă. Aici a fost prima școală și prima lecție despre respect, despre divinitate, credință, adevăr, cinste, onoare, valori ale vieții și a rostului trecerii prin ea, despre „sărut mâna” și „mulțumesc”. Tot timpul mă raportez la aceste rădăcini ancestrale, iar dacă asta a structurat ceea ce definim a fi o personalitate distinctă, sunt de acord și recunoscător. Prin tot ce am enumerat mai sus îmi sunt așezate și criteriile valorice la care mă raportez, în care mă recunosc ca om. Da, copilăria mea a fost așezată sub semnul valorilor străbune, ca punct de pornire și dezvoltare. Nu fac decât să pun mereu în munca mea, adevărul dobândit cinstit, curat și prin lecțiile oferite de viață. Pentru mine, așa, lucrul are valoare autentică.
Claudiu Neacșu: Perioada petrecută la școală a avut un impact semnificativ asupra carierei dumneavoastră artistice? Cum v-a influențat această perioadă în dezvoltarea profesională?
Radu Botar: Școala a fost, pentru mine, o continuă competiție! Asta și datorită unor dascăli minunați cărora le păstrez o profundă și eternă recunoștință. Totul a început în clasa I-a când, fiind unul dintre cei mai înalți, la vremea aceea, copii din clasă, am fost așezat în ultima bancă. De ce? Pentru ca cei mai mici să fie în față, să poată vedea la tablă. Doar că mie -desigur, neintenționat!- nu mi s-a explicat lucrul ăsta. Și… tot timpul, apoi, mi-a dorit să fiu, să ajung și eu în… prima bancă. Să mă văd, dar să și văd! Dorința asta o am și acum. Am asociat acest loc „privilegiat” cu premiul I. Deci, necesitatea de a învăța, învăța, învăța. Ceea ce fac și acum, la 33
de ani de carieră profesională.
Claudiu Neacșu: Cum vedeți echilibrul dintre împlinirea profesională și cea socială în prezent, având în vedere idealurile pe care le-ați avut în viață?
Radu Botar: Nu știu nici acum dacă acest echilibru există cu adevărat. Tot timpul, ca să ai, să obții ceva, ești nevoit să renunți la… altceva. Într-o oarecare măsură. Dar cred că expresia socratiană „sofrosine” (cumpătare) este măsura cea mai apropiată de corectitudine, a noțiunii -fragile!- de echilibru. Eu mulțumesc Cerului, Oamenilor că încă fac ceea ce fac, și lui Dumnezeu (nefiind un mistic, totuși, oricât de mult mă fascinează misterul!) că trăiesc, mulțumind în fiecare zi, dimineața pentru că deschid ochii, seara pentru că am încheiat cu bine ziua și pot să mă odihnesc, fiind mulțumit cu cât am primit sau dat în ziua aceea. Noaptea din fața, în felul ăsta, trece cu împăcare și liniște.
Claudiu Neacșu: Puteți oferi o privire asupra activității dumneavoastră artistice prezente? Care sunt proiectele la care lucrați și care sunt aspectele care vă aduc satisfacție?
Radu Botar: Activitatea mea artistică de azi îmi oferă bucuria crezului cu care am pornit la drum -sau pe drumul ăsta!- acum 33 de ani, când profesorul meu, regizorul Virgil Andrei Vâță, mi-a scris un mesaj pe o carte poștală înainte de premiera „Contractul cu diavolul” după Alejandro Cassona: ”Vreau să te reîntâlnesc pe scenă. Să-ți pot zice, Maestre! Ai o avere de care va trebui să dispui cu răspundere: talent!” Nu m-am despărțit niciodată de acestă carte poștală și din când în când o ating știind că Virgil, din steaua lui… îmi zâmbește liniștit și împăcat, pentru că el știe că eu știu; drumul până la ”Maestru” e încă mult în față. Cât despre complexitatea și diversitatea acestei munci este, acum pot să zic așa, dar deloc peiorativ!- să joc pe scenă, în filme, să regizez la scenă texte care au valoare, care trasmit adevăruri, care spun ceva din profunzimea infinită a vieții, în cel mai curat context valoric. Îmi permit, am curajul, îndrăznesc să gândesc că într-o zi voi realiza (ca regizor și scenarist, chiar!) propriile mele filme. Am descoprit plăcerea de a scrie versuri, proză, texte de teatru, scenarii de film! Toate la un loc întregesc Visul pentru care mama mea nu conteanea să-mi aducă aminte de trecerea gâștii prin apă. Prin urmare, lucrez la proiecte care țin de spectacole de teatru, atât ca actor cât și ca regizor sau/și dramaturg. Iar pe filme?… Hmmm… Caut! Caut oameni interesați să vadă dincolo de imediat, de facil și comercial neapărat. Caut producători, regizori, echipă (desigur, finanțare, dar asta e deja un fel de „bolovanul lui Sisif”) pentru primul meu scenariu de film (lung-metraj) despre o lume, din păcate, tot mai distopică, scris împreună cu un amic de-al meu din Londra, cu care colaborez de mai multă vreme pe script (dl. Mircea Costescu) și, după toată această zbatere, mă străduiesc să fiu convingător la castinguri (chiar dacă nu le iau!) astfel încât să îmbogățesc galeria filmelor în care apar și eu; numărul lor fiind acum abia de…15 (!) La film am revenit după o pauză 22 de ani! Dar niciodată nu e prea târziu! Nu?
Claudiu Neacșu: Cum gestionați distanțele pe care le considerați a fi încă de parcurs pe plan profesional? Care sunt direcțiile în care doriți să vă dezvoltați și să evoluați în carieră?
Radu Botar: Aceste distanțe se gestionează, din punctul meu de vedere, cu dorința de a fi și a dori să faci cu adevărat, având înțelepciunea și conștiința lucrului bine făcut care, întotdeauna, obligă. Iar dacă ești conștient că știi dar nu știi, că niciodată nu le putem afla pe toate, dar asta face drumul atractiv, atunci poți înțelege că desăvârșirea se îmbină frumos și necesar cu… viața. Și mergi înainte! În direcția potrivită. Pentru mine, acum, direcția este în continuare teatrul (actorie) dar cu un accent special și tot mai vizibil, pe regie de teatru și -foarte special!- visez (tot ca un copil!) pașii, pe care îi fac deja de 8 ani de zile, pe acest drum al cinematografiei, cu tot ce presupune ea în realizarea filmului.
Claudiu Neacșu: Care este rolul complexității artistice în munca dumneavoastră? Cum căutați să îmbinați diferitele aspecte ale artei în proiectele pe care le abordați?
Radu Botar: Complexitatea, în opinia mea, e necesară, dar ea nu există în afara unui studiu continuu și susținut, divers, în afara unei curiozități permanente, a unei deschideri largi către cultură. Motiv pentru care, pe mine, mă preocupă toate aspectele artei și culturii, aspectele vieții în toate straturile ei. Această permanentă căutare îmi place -doresc, evident asta!- să se vadă, să se simtă, să vibreze în toate proiectele pe care le abordez.
Claudiu Neacșu: Puteți oferi detalii despre scenariul de lung metraj pe care l-ați scris și care a primit feedback-uri pozitive? Ce teme explorează și ce vă motivează în procesul creativ?
Radu Botar: Am scris -și scriu!- pentru că am fost mereu atras de scris. Am scris pentru că am avut dascăli care mi-au dezvoltat această înclinație, am scris și scriu pentru că profesorul meu de teatru era… regizor de film. Am scris pentru că, după filmul ”Cardinalul”, minunatul Regizor-Artist-OM, dl. Nicolae Mărgineanu, m-a încurajat să scriu. Și am îndrăznit să scriu acest scenariu de lung metraj despre o lume distopică, „Throw me up to the sky” (Aruncă-mă până la cer), pe care l-am trimis la zeci de oameni de diferite profesii dar, evident, și la specialiști. Mă interesa opinia fiecăruia. Voiam să știu dacă, citind, filmul se simte, vibrează, captivează, se vede. Răspunsurile m-au emoționat, recunosc, și mi-au întărit credința că pot să merg mai departe cu încredere și curaj. Deși subiectul este de spre o lume deviantă și deviată, distopică și eminamente controlată, nu are nimic cu ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”, cum poți fi ușor tentat să te gândești, dar recunosc că l-am scris cu gândul la filmele domnilor cineaști, remarcabili, Mircea Danieliuc și Dan Pița. Motivația, în procesul creativ, este că eu cred că indiferent de duritatea vieții relatate, este obligatoriu să rămână, fie și ca un fir aproape invizibil, extrem de fragil, sentimentul… speranței de frumos. Chiar aș întări poetic acest sentiment!
Claudiu Neacșu: Cum vă adaptați sau depășiți provocările de a pune în practică anumite proiecte artistice, cum ar fi un scenariu de lung metraj?
Radu Botar: Dacă pe teatru îmi este, relativ, ușor -recunosc!- pe film este ceva nou. De pildă, feedback-urile la scenariul ”Throw me up to the skay” sunt bune și foarte bune și chiar dacă scenariul a stârnit interesul unui important studio de film (Castel Film Romania) în ideea de a produce filmul, chiar dacă s-au arătat interesați și alți producători, din străinătate (în sensul acesta s-a făcut și o traducere a scenariului în limba engleză!), drumul este teribil de anevoios. Ori poate doar așa îmi pare mie? Dar mi-e greu să descifrez toate ițele unui astfel de demers (care n-ar trebui să fie atât de complicat) de a pune în practică un scenariu pentru un film care, se pare, întrunește condițiile și calitățile de a fi cel puțin corect, cu reală perspectivă performativă (actori, directori de imagine, regizori producători, distribuție) și bine spre foarte bine… vandabil. Deci, profitabil! Încă mai caut acei oameni cu adevărat interesați!
Claudiu Neacșu: Cum percepeți conceptul de performanță în arta cinematografică și cum abordați atingerea excelenței pe planuri multiple, atât ca actor, regizor, cât și scenarist?
Radu Botar: Performanța trebuie să fie mai mult decât un simplu concept la care ne raportăm în discursuri goale de sens și în sesiuni, de cele mai multe ori sterile, de Q&A. Performanța face diferența dintre brut și net, cu plus valoarea necesară înaltei calități. Performanța, desigur, nu înseamnă numai premiile de palmares! Trebuie să includă și nivelul de atractivitate și popularitate, dar fără a fi excesiv. Iar excelența se definește ca un modus vivendi al artistului adevărat, muncitor, perseverent, inteligent, cultivat, profesionist în toate segmentele artistice. Nu îi este suficient doar harul! Una fără alta nu se poate exprima deplin. Una fără alta este ca o trecere a gâștii prin apă și nimic altceva. Cel mult putem admira… gâsca. Dar și asta depinde de… gâscă. De calitatea ei, de știința ei de a trece pe luciul apei… Însă, apa tot nu se va prinde de penajul ei. Excelența este un sincretism necesar. Pentru asta se cere muncă, perseverență, curiozitate, pasiune, devotament, pricepere, atitudine, determinare, cunoaștere, curaj și ambiție, dacă vrem să lăsăm ceva în urma noastră, ceva valoros. Și ce are valoare? Urma de… OM. Iar arta întregește omul.
