Oricât aș încerca să văd lucrurile din perspectiva lor, nu înțeleg cum acești oameni extrem de bogați se pot simți bine. Cum poate cineva să fie calm, suficient de fericit încât să zâmbească la televizor și să se bucure de opulență extremă, știind, sau mai bine zis, trebuind să știe, că există milioane de alți oameni săraci care rătăcesc pe pământ? Cum poate cineva să stea la acel banchet, să mănânce bucăți din cele mai rafinate feluri de mâncare și să bea cele mai bune vinuri, știind că milioane de copii se culcă în fiecare seară fără măcar un bol cu supă caldă? Nu e vorba despre invidie, ci despre ceva ilogic pentru rațiunea umană.
E un fel de corupție mentală, un mod patologic de a fi orb la ce se întâmplă în jur. Oamenii ăștia bogați trăiesc practic într-o fortăreață de sticlă. Au ziduri înalte, au paznici, au geamuri fumurii la mașini, ca să nu fie nevoiți să oprească la semaforul roșu dintr-un ghetou. Se asigură că lumea urâtă din jurul lor, lumea sărăciei și a crizei, nu le intră niciodată în câmpul vizual. Dacă nu o privesc, se conving singuri că nu există sau că nu este atât de rea.
Dar chiar și așa, chiar dacă se pot izola fizic, cum se izolează psihic? Nu simt o tensiune constantă? Nu au un gust amar în gură din cauza acestei decadențe? Fericirea lor este o iluzie, în cel mai bun caz fragilă. Nu poți fi fericit în mijlocul unei asemenea disperări. E ca și cum ai da o petrecere într-o cameră, în timp ce un membru al familiei bolnav se sufocă în camera alăturată. Râsetele tale nu sunt sincere. Ele sunt acoperite de sunetele pe care le ignori.
Și aceasta este problema centrală. Ei înțeleg că trăiesc într-o lume plină de conflicte și resentimente latente. Înțeleg că bogăția lor reprezintă o țintă importantă pentru cei care nu au nimic de câștigat. Așadar, nu se pot relaxa în voie. Nu pot fi spontani. Nu pot merge unde doresc, nu pot vorbi cu cine doresc și nu pot avea încredere în ceilalți. Paradoxal, bogăția le-a oferit o cușcă aurită. Sunt închiși în cușca bogăției lor, iar aceasta nu este o existență eficientă și dezirabilă. Cum se poate bucura cineva de viață când știe că trebuie să fie mereu în alertă, protejat de ziduri care anunță lumea că există oameni care vor să-i facă rău?
Sau poate că unii dintre ei gândesc: nu este vina mea, este vina sistemului. Sau: ei nu muncesc suficient de mult, de aceea sunt săraci. Acesta este un alt mod de a justifica. Este ușor să gândești astfel când, în sfârșit, ai ajuns la un nivel superior, pornind dintr-o poziție mai bună, cu educație, bani pentru investiții, nepotism. Însă realitatea este că mulți dintre cei din clasa inferioară muncesc de zece ori mai mult decât ei, în condiții groaznice, pentru firimituri, tocmai pentru că sistemul este aranjat astfel încât să îi împiedice să avanseze cu adevărat. Dar cum poți trăi cu această realitate?
Cred că mulți dintre ei nu sunt conștienți de cât de groaznică este situația din afara zidurilor lor. Și aici se află cea mai mare ironie: toți sunt incredibil de inteligenți, conduc afaceri uriașe și totuși sunt strategic orbi față de cea mai mare problemă a lumii. Ei nu își dau seama că sărăcia altor oameni îi afectează și pe ei. Sărăcia înseamnă orașe murdare, trenuri în stare proastă, criminalitate ridicată, populații bolnave care răspândesc boli și, cel mai important, o lipsă de oameni educați și inteligenți care ar putea fi angajați buni sau parteneri de afaceri. Nu poate exista o afacere durabilă într-o națiune plină de cetățeni săraci, needucați și bolnavi.
Prin urmare, dacă ar fi cu adevărat inteligenți, ar înțelege că singura modalitate de a găsi fericirea și siguranța este să facă lumea mai bună, nu din motive etice sau morale, ci pentru binele lor. Să nu mai folosească toți acei bani pentru a plăti gărzi de corp și avocați care să ascundă banii și, în schimb, să plătească pentru echitate globalizată. Pentru a se asigura că fiecare om are o viață demnă.
Odată ce sărăcia este eliminată, toate temerile lor dispar. Nu ar mai trebui să fie paraziți, ci membri respectabili ai societății într-o lume care ar putea fi acum stabilă și echitabilă. Nu ar mai trebui să se teamă de violența generată de prejudecăți. Nu ar mai trebui să se teamă de o altă revoluție sângeroasă, care i-ar obliga să aleagă între portofoliile lor de acțiuni și propriile vieți. Ar putea avea pace. Pacea nu este o marfă care poate fi cumpărată cu bani în modernitatea anilor prezenți.
Așadar, confuzia mea rămâne. Cum pot ei să se simtă bine în această minciună fragilă? Cum pot ei să prefere frica și izolarea în locul fericirii pure și sigure care ar veni odată cu prosperitatea partajată? Cred că, de fapt, ei nu se simt bine. Cred că frica este acolo, ascunsă adânc, și că este timpul ca ei să recunoască faptul că soluția la problema lor se află în mâinile lor și că nu este deloc complicată. Trebuie doar să iasă din sfera lor de confort și să vadă lumea așa cum este, iar apoi să o repare.
Autor: Claudiu Neacșu
