Pentru toți prietenii mei am scris o povestire care se citește în zece minute. Povestirea se numește „Pânză de noapte”. În ea este vorba despre un artist care, după ce pictează pe un zid o creatură mistică, descoperă cu uluire că această creatură prinde viață. Vă doresc lectură plăcută!
Pânză de noapte
În timpul zilei, orașul Havenwood era plin de viață. Energia pulsa în el, iar mulți locuitori chiar se puteau considera fericiți că își duc traiul într-un astfel de oraș.
Havenwood era un oraș în care veneau în fiecare an foarte mulți turiști. Aceștia erau atrași mai ales de străzile pietruite care șerpuiau printre clădiri antice. Aceste clădiri aveau fațade pe care erau întinse cu măiestrie picturi murale ce păreau că vorbesc despre sufletul orașului, de parcă ar fi fost niște ghizi foarte atenți cu vizitatorii orașului.
Havenwood putea fi considerat un oraș al artiștilor care pictează pereții. Clark Bennet era unul dintre acești artiști. El era un tânăr a cărui pasiune de a crea animații care să acopere pereții clădirilor era nelimitată. Zilnic el se gândea cum să creeze picturi tot mai animate, picturi care să însuflețească pereții din cărămidă.
După o vară destul de călduroasă, Clark voia să profite de una dintre serile de toamnă ale orașului Havenwood și să creeze ceva care nu se mai văzuse până atunci în acest oraș, ceva care să-i fascineze pe toți turiștii și pe toți locuitorii orașului.
Într-o noapte, el visase o creatură care îl fermecase și care îi umpluse inima cu fiori grei. Acea creatură, în visul său, avea aripi care străluceau precum luna. Era o creatură mitică și extrem de interesantă. Era ceva ce nu trebuia să rămână doar un vis. Toți oamenii meritau să vadă cu ochii lor ceea ce Clark văzuse în vis. Acest vis trebuia să devină realitate.
Timp de o noapte întreagă, Clark a lucrat la pictura lui. El alesese o clădire situată într-un cartier în care veneau mulți turiști. Tocmai începea sezonul turistic de toamnă, așa că pasiunea lui Clark trebuia să fie, mai ales acum, fără limite. El își imagina, în timp ce picta, cum a doua zi va răsări soarele, iar turiștii vor privi înmărmuriți creatura cu aripi strălucitoare.
Atunci când se apropia dimineața, dar afară era încă întuneric, Clark privi mândru la creația sa. Era fericit că terminase la timp pictura.
Deodată, un fulger brăzdă cerul. Fulgerul atinse exact peretele pe care Clark pictase creatura cu aripi strălucitoare.
Clark, având fața întoarsă spre peretele pictat, se dădu doi pași înapoi, consternat. Privea la creația sa și nu putea să creadă ceea ce vede…
***
Razele soarelui de dimineață începură să acopere orașul Havenwood. Din ce în ce mai mulți oameni se apropiau de peretele pe care Clark, în timpul nopții, cu pasiunea lui neobosită, pictase o creatură mitică absolut superbă.
Oamenii priveau uimiți peretele pictat, se apropiau și mai mult de perete și discutau aprins între ei. Creatura pictată pe perete nu era nemișcată, ci… se mișca. Ea dădea din aripi, de parcă încerca să se desprindă din zidul construit din cărămizi. Părea că voia să zboare spre cer și să nu se întoarcă niciodată în zidul care o ținuse captivă.
Printre oamenii care priveau consternați pictura de pe zid se aflau mulți turiști. Aceștia erau convinși că făcuseră cea mai bună alegere atunci când au ales să viziteze acest oraș plin de surprize.
***
Lângă clădirea pe care se afla pictată creatura mitică însuflețită exista o altă clădire, mai mică, dotată cu un salon pe care Alan Thompson, un bun prieten de-al lui Clark, o alesese să găzduiască un eveniment foarte important pentru orașul Havenwood.
Alan era istoric de artă și îl convinsese pe Clark că el merită să primească o mare răsplată pentru creația sa cu adevărat unică. În salonul elegant se adunaseră foarte mulți oameni, cu o oră înainte de a începe prezentarea pe care Alan urma să o susțină. Bineînțeles că și foarte mulți turiști se aflau în acest salon, după ce ei văzuseră afișele foarte incitante care împânziseră orașul.
La ora stabilită, prezentarea începu. Alan stătea pe o mică scenă, iar Clark, îmbrăcat într-un costum care îl cam incomoda, stătea chiar lângă Alan, privind emoționat mulțimea de oameni curioși adunați în salon.
Alan începu să vorbească la telefon, iar toți oamenii din salon tăcură brusc, cu privirile îndreptate spre el.
– Dragi invitați, astăzi, în calitate de istoric de artă, vreau să vă prezint ceva cu adevărat uluitor și incredibil. După cum știți deja, în orașul nostru, pe peretele unei clădiri, există acum o creație miraculoasă, o pictură cum nu a mai existat în istorie, o pictură însuflețită, o pictură care… se mișcă. Da, acolo, pe acel zid, se află o creatură cu aripi așa de frumoase… Însă acele aripi se mișcă. Noi toți am privit uluiți această minune. Și trebuie să-i mulțumim creatorului acestei minuni. El este Clark Bennet, un artist unic și extrem de talentat. Haideți să-l aplaudăm pe Clark, cel care i-a dat viață superbei lui picturi!
Aplauzele izbucniră și continuară timp de aproape un minut.
– Și acum, zise Alan, haideți să-l ascultăm pe Clark.
Clark, cu obrajii îmbujorați, își ocupă locul în fața microfonului și începu să vorbească:
– Eu sunt un simplu pictor și nu sunt obișnuit să țin discursuri în fața oamenilor… Pot să vă spun că eu sunt la fel de uimit ca voi. Într-o noapte, lucram la creația mea, acea creatură mitică. După ce am terminat de pictat, un fulger a lovit pictura mea, iar creația… a prins viață. Eu nu pot să explic cum anume s-a produs această minune. Meritul este al fulgerului care a lovit creația mea, pe care am numit-o… Luna.
***
După ce prezentarea se termină, iar oamenii părăsiră salonul, un bărbat înalt înalt, îmbrăcat foarte elegant, se apropie de Clark și îi spuse:
– Numele meu este Maverick Ruiz. Sunt colecționar de artă.
– Încântat de cunoștință, spuse Clark. Eu sunt doar un biet pictor.
– Nu e chiar așa. Ești un pictor faimos. Tu ești singurul om care a creat ceea ce se poate numi… artă vie. Această creație a ta merită să aparțină unui om care știe cum să aibă grijă de ea.
– Ce vrei să spui?
– Vreau să-mi vinzi mie creația ta. Îți voi oferi foarte mulți bani. Vei fi un om bogat.
– Îmi pare rău, dar creația mea nu e de vânzare.
– Ba da, va fi de vânzare. Clădirea pe care ai pictat acea creatură nu este a ta. Eu am bani ca să cumpăr clădirea, dar tu nu ai.
– Greșit. Eu am doi buni prieteni care m-au ajutat să devin proprietarul clădirii.
– Hai să mă fac înțeles mai bine, Clark. Numele meu este Maverick Ruiz și, dacă îmi propun să obțin ceva, atunci chiar voi obține. Eu îți ofer un milion de dolari pentru creația ta. Primești chiar acum acești bani, apoi ești liber să faci ce vrei, cu diferența că Luna, creatura mitică, arta vie, va fi a mea.
– Și ce se va întâmpla dacă voi refuza oferta ta?
– Dacă se va întâmpla asta, îți voi face viața grea, Clark. Eu te sfătuiesc să accepți chiar acum oferta mea. O singură dată în viață trebuie să fii înțelept.
***
Clark dormea acasă la el, în timpul nopții, însă un vis teribil îl chinuia. În acel vis el îl vedea pe Maverick Ruiz cum se apropie amenințător de el și încearcă să-l sugrume.
În timp ce Clark dormea, în oraș se întâmpla ceva ciudat. Luna dădea tot mai frenetic din aripi, de parcă încerca să se desprindă din zid. Iar luminile de pe stâlpii orașului pâlpâiau tot mai des, de parcă tensiunea din cablurile care transmiteau electricitatea ar fi slăbit nepermis de mult. Pe la ora trei dimineața, tot orașul rămăsese fără curent electric. Afară nu era furtună și nu exista, aparent, niciun motiv serios pentru această pană de curent electric.
Dimineață, curentul electric a revenit în toate locuințele din oraș. Oamenii însă discutau între ei despre ceea ce se întâmplase în timpul nopții.
– A fost o pană de curent. Care să fi fost cauza? Cerul era senin.
– Nu știu. dar eu am avut un somn agitat. Visam mereu creatura pictată de Clark. ea părea să fie foarte speriată. Și încerca cu disperare să se elibereze din zidul care o ținea captivă.
– Să știi că ceva asemănător am visat și eu. Soția mea mi-a spus că la fel a visat și ea. E foarte ciudat asta. Oare ce se întâmplă?
***
Dimineață, după ce se trezi, Clark se îmbrăcă și îi sună pe Alan Thompson și Albert Parson, cei doi prieteni ai lui, spunându-le că vrea să se întâlnească urgent cu ei, în parcul orașului. După o oră, toți trei stăteau pe o bancă în parc, discutând. Clarck zise:
– Am nevoie de ajutorul vostru. M-a contact un tip, un colecționar de artă. Numele lui este Maverick Ruiz. El vrea să cumpere pictura mea, cu un milion de dolari. Însă eu nu vreau să i-o vând. Și mă amenință. În afară de asta, am de multe ori vise ciudate cu Luna, creația mea magnifică.
Albert spuse:
– Mai este ceva. Penele de curent inexplicabile. Pe mine întotdeauna m-au fascinat astfel de fenomene. Arta vie, penele de curent, visele bizare ale oamenilor… Totul pare că face parte dintr-o mare enigmă… Iar acum vine acest Maverick Ruiz, cu intențiile lui perfide…
***
Maverick, aflat în casa sa, privi atent la cei trei bărbați care stăteau aliniați în fața lui. Erau trei tineri cu vârsta de aproape treizeci de ani, vânjoși, cu mâinile aspre din cauza muncii fizice. Le spuse pe un ton foarte serios:
– Ceea ce veți face voi la noapte va fi extrem de important pentru mine. Și trebuie să rămână secretă această misiunea a voastră. Dacă veți fi prinși asupra faptului, nu veți spune nimănui că ați vorbit vreodată cu mine. De fapt, voi nu m-ați cunoscut niciodată. Dacă misiunea voastră va avea succes, veți primi fiecare câte cinci sute de mii de dolari. Dar, repet, nimeni nu trebuie să afle că ați avut vreodată o legătură cu persoana mea. Nici măcar numele nu mi-l cunoașteți.
Unul dintre cei trei tineri îi zise lui Maverick:
– Te poți baza pe noi. Avem foarte mare experiență în furturi pe timp de noapte. Și avem trupuri foarte puternice. Suntem obișnuiți cu munca grea. Ani de zile am lucrat pe un șantier. Da, suntem puternici și pricepuți…
***
Adăpostiți de întunericul nopții, cei trei bărbați, cu cagule negre trase peste chipuri, începură să lovească, folosind câte un târnăcop mic, în zidul pe care se afla pictată creatura cu aripi strălucitoare, creatura numită Luna. Timp de câteva clipe, ei trebuiră să își învingă frica, după ce văzură cum creatura se mișca tot mai agitată, de parcă ea ar fi văzut cum zidul începe să se sfărâme în jurul ei.
Zbaterea creaturii nu îi împiedica pe cei trei bărbați mascați să își continue misiunea ingrată. Desprindeau cărămidă după cărămidă, având mereu grijă ca porțiunea pe care se afla pictura vie să rămână neatinsă. Munca aceasta era foarte grea și foarte migăloasă. Bărbații mascați trebuiau să fie atenți să facă exact ceea ce le ceruse Maverick.
Luminile aprinse la ferestrele orașului se stinseră brusc. Unul dintre cei trei bărbați zise:
– Iar este pană de curent.
– E mai bine așa, zise alt bărbat. Vom avea tot întunericul de partea noastră.
***
Pana de curent se prelungi mai mult de o oră. Locuitorii orașului așteptară. O oră. Două ore, Trei ore. Patru ore… Pana de curent continua.
Oamenii, în plină beznă, începură să iasă din casele lor, tot mai nemulțumiți. Se adunară în grupuri din ce în ce mai mari. Vociferau și discutau foarte aprins între ei.
Grupurile mari de cetățeni ai orașului se îndreptară spre locuința lui Clark. Ajunseră toți în fața ușii lui Clark, strigându-i:
– Ieși aici, în fața noastră, Clark!
După câteva clipe, Clark deschise ușa casei, privind năuc la mulțimea de oameni furioși. Un bărbat aflat în mulțime îi strigă:
– Din cauza ta are acum orașul probleme! Din cauza ta și a picturii tale!
– Ce tot spuneți? zise Clark nedumerit.
– Avem coșmaruri în fiecare noapte! Noaptea avem mereu pene de curent. Iar creația ta diabolică este cauza problemelor. Tu ar trebui să-ți distrugi chiar acum creația și să părăsești orașul nostru. Vrem să trăim în tihnă, fără fenomene de felul acesta.
***
În timp ce Clark era nevoit să înfrunte mulțimea de oameni furioși care se adunaseră în fața casei sale, un automobil ajunse lângă a doua poartă a casei. Din automobil coborâră Alan și Albert, prietenii lui Clark. Aceștia își făcură cu greu loc printre oamenii aproape lipiți unii de alți și ajunseră chiar lângă Clark. Albert ținea în mână o lanternă aprinsă.
Alan ridică mână către mulțime, iar vocile care strigau amuțiră brusc. Oamenii îl respectau prea mult pe Alan, așa că, deși ei erau furioși în clipele acestea, făcură un efort pentru a-și domoli agitația nervoasă și pentru a asculta cuvintele istoricului de artă.
– Oameni buni, zise Alan, știu că sunteți foarte nemulțumiți. Orașul este acum învăluit în beznă, iar voi sunteți convinși că de vină este pictura vie pe care Clark a creat-o. Prietenul meu, Albert, aflat acum aici, lângă mine, crede că da, ar putea exista o legătură între pictura vie și problemele orașului nostru. Însă pe Albert, așa cum știți, îl pasionează foarte mult fenomenele inexplicabile. El este un om de știință care mereu găsește soluții la tot felul de probleme. Eu și cu Albert am venit acum aici pentru a-l ajuta pe Clark. Și am venit pentru a vă ajuta și pe voi. Aveți încredere în noi și veți vedea că, începând de mâine, orașul nostru va avea o viață normală.
Nimeni dintre cei aflați în mulțime nu îndrăzni să vocifereze. O femeie mai în vârstă spuse doar atât:
– Ce mai așteptați? Mergeți și rezolvați problema!
***
Cei trei bărbați mascați observară foarte ușor farurile automobilului care se apropia de ei.
– Cine o fi? zise unul dintre ei.
– Nu știu, zise altul. Dar asta nu-mi place. Riscăm să fim prinși. Eu zic să fugim de aici și să ne întoarcem după ce suntem siguri că automobilul s-a îndepărat.
După câteva clipe, lângă peretele cu pictura vie nu se mai afla nimeni.
Automobilul opri lângă perete, cu farurile rămase aprinse. Clark și Alan coborâră primii din automobil. Albert, cel care condusese automobilul, coborî și el, merse la portbagaj și îl deschise. Scoase din el un aparat, apoi îl montă pe un trepied, pe un loc aflat la trei metri în fața peretelui pictat. Apăsă pe un buton al aparatului, iar din acesta țâșni o fascicul luminos care se proiectă pe perete, chiar peste creatura mitică.
– Ce-i asta? întrebă Clark foarte mirat.
Albert spuse:
– Vei vedea îndată. Pe zid va fi proiectat un model complex de lumină, exact peste pictura murală. În acest model vor apărea ritmic anumite simboluri care vor rezona cu Luna, cu creatura pe care tu ai pictat-o.
– Nu înțeleg, zise Clark. Ce pot să facă modelele astea?…
– Uite, Alan știe foarte multe lucruri despre simbolurile antice. Iar eu mă pricep foarte bine la știință… Ah, e foarte greu să-ți explic acum. Nu avem timp. Trebuie să proiectez cât mai repede simbolurile.
Clark privi uimit și oarecum îndurerat cum imaginile pe care proiectorul le trimitea peste zid se suprapun cu creatura cu aripi. Luna începu să se miște tot mai frenetic și mai haotic, dând din aripi, cu disperare, părând că o suferință fără margini o torturează.
După câteva minute, creatura mitică se desprinse ușor de pe zid. Clark privi înmărmurit cum creația sa, în cele din urmă, se desprinde în totalitate de pe zid, își ia zborul și se îndreaptă spre cerul întunecat.
După ce acest spectacol fascinant se încheie, pe zid nu se mai mai afla niciun fel de pictură. Zidul era gol, iar câteva cărămizi zăceau aruncate pe lângă el.
Din locul în care se ascunseseră, cei trei bărbați mascați priviseră și ei uluiți spectacolul incredibil. Nu aveau curaj să se întoarcă la Maverick, însă erau nevoiță să facă asta.
***
Plin de furie, Maverick le strigă celor trei tineri aliniați în fața lui:
– Dacă v-ați fi mișcat mai repede, ați fi reușit să vă îndepliniți misiunea! Și acum vreți să vă dau bani? Nu vă dau niciun ban! Plecați! Și să nu mă căutați niciodată!
***
La amurg, cu inima grea, Clark stătea lângă zidul pe care cu ceva timp în urmă se aflase Luna, creația lui minunată, pictura vie, arta care îi impresionase pe oameni, dar le crease și probleme.
Acum problemele orașului dispăruseră. Însă, odată cu ele, dispăruse și Luna. Turiștii nu mai puteau să vadă minunea care aparținuse orașului Havenwood.
Însă Clark voia să continue să picteze pe ziduri. Pasiunea nu îi dădea voie să stea degeaba. El simțea că încă mai avea ceva de spus lumii. Avea de gând să picteze o altă creatură mitică, o mărturie a ceea ce înseamnă artă adevărată. Mângâierea lui se afla numai în pictură. Acum el știa mult mai clar că nu faima trebuie să fie scopul său, ci puterea de a atinge inimile oamenilor, puterea de a aprinde imaginația, puterea de a le reda tuturor speranța.
Și, undeva în adâncul sufletului său, Clark încă mai spera că Luna, cândva, se va întoarce din cer și își va ocupa locul pe zidul acesta, uimindu-i pe oameni.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
