În povestirea „Înghețați” (care se citește în circa zece minute, într-o pauză de cafea) acțiunea se petrece într-un orășel a cărui viață liniștită este zdruncinată atunci când o boală misterioasă îi face pe oameni să „înghețe” pe loc, lăsându-i nemișcați ca niște statui.
Titlul povestirii: „Înghețați”
Autor: Claudiu Neacșu
Sunetul cocoșilor anunța un alt răsărit liniștit în Harmony Falls. Și totuși, pentru medicul Charles Hopkins, se părea că ziua va decurge într-un mod mai neobișnuit. Charles avea senzația că prin aer curge un alt tip de energie, diferit de cel cu care era el obișnuit.
Această neliniște avea o cauză destul de concretă: un apel telefonic frenetic, venit din partea lui Katie, prietena din copilărie a lui Charles și bibliotecara plină de viață a orașului.
În timp ce își trăgea pe el pantalonii, Charles simți cum un nod de spaimă i se răsucește în stomac. În afara casei părea că se iscase o adevărată furtună a sufletelor, iar hainele erau ca un fel de scut foarte fragil împotriva acestei furtuni.
Vocea lui Katie, încă amestecată cu teroare, răsuna în mintea lui Charles, producându-i fiori pe șira spinării.
După circa zece minute, Charles, cu automobilul său, ajunse la locuința lui Katie. Apăsă butonul soneriei de la ușa casei. În câteva clipe, Katie îi deschise. Ea avea fața palidă și trasă. Ochii ei verzi, de obicei plini de vitalitate, erau acum întunecați din cauza fricii.
– Charles, spuse Katie, ce bine că ai ajuns! Ți-am spus că este vorba despre Julian…
– Vreau să-l văd, spuse Charles. Unde e?
– E în bucătărie. Hai, vino după mine.
Charles o urmă pe Katie, având inima strânsă. Deși lumea din jurul casei era foarte liniștită la acea oră, în interiorul acestei locuințe plana un aer cumplit de tensionat.
În bucătărie se afla Julian, stând la masă, pe un scaun. Tot trupul lui Julian era încremenit. Pe față avea lipit un zâmbet absent. Furculița pe jumătate ridicată atârna deasupra farfuriei, nemișcată. O bucată de salam pe jumătate mestecată îi stătea țeapănă între dinți, într-un fel de spectacol grotesc.
Charles întinse mâna și atinse trupul lui Julian. Mâna lui întâlni doar carne rece, încremenită. Acum el era convins că nu era vorba despre o farsă. Era ceva mult mai mult, ceva sinistru.
***
Charles se aplecă asupra lui Julian, încercând să își dea seama cât mai repede cu ce fel de fenomen are de-a face. Degetele lui atinseră brațul neînsuflețit al bărbatului care stătea la masă. Brațul era rece ca gheața, fără niciun fel de puls.
În decursul carierei sale, Charles văzuse destule boli. Însă ceea ce el descoperise azi sfida orice explicație logică.
Katie îl întrebă pe Charles:
– Ce crezi că a pățit?
– Nu știu, zise Charles. Încă încerc să-mi dau seama…
Privirea goală din ochii nemișcați ai lui Julian părea că își bate joc de încercările medicului aflat lângă el.
Ușa de la intrarea în casă se deschise. După câteva clipe, în bucătărie intră o femeie corpolentă, trecută de vârsta de patruzeci de ani. Katie, văzând-o pe femeie, îi zise:
– Freya, ce-i cu tine aici? Ce s-a întâmplat?
– Îmi cer scuze, zise femeia, dar nu știam cum să fac mai bine. L-am văzut pe doctorul Charles intrând în casă și mi-am zis că ar trebui să-l întreb pe el. Însă acum…
Privirea femeii rămase fixată asupra trupului complet nemișcat al lui Julian.
– Exact ca el, zise Freya. Domnul Davis… a înghețat și el…
***
Charles o privi foarte atent pe Freya. Îi zise:
– Explică-mi mai mult. Cum adică a înghețat?
Freya arătă cu degetul spre Julian care stătea încremenit la masă și spuse:
– La fel ca el… Știți, eu sunt proprietara unei brutării. Domnul Davis este vecinul meu. După ce am ieșit din casă, dimineață, el era lângă gardul său, reparând ceva pe acolo. După ce m-a văzut, a început să-mi povestească despre dovlecii lui premiați. A participat la un concurs mai ciudat, cu dovleci. Și, în timp ce eu îl ascultam pe domnul Davis, îl văd cum, deodată, ridică mâna deasupra capului și rămâne cu ea așa, înțepenită. Dar nu numai mâna i-a înțepenit, ci tot trupul. Eu m-am speriat foarte tare după ce am văzut asta. Degeaba am strigat la el. Degeaba am încercat să-l readuc la viață. Dar nu e mort. E doar nemișcat. Iar asta mă îngrozește.
– Mda…, mormăi Charles. Două cazuri deja…
Katie zise:
– Cred că ar trebui să sunăm la spital.
– Sun eu, zise Charles. Îl sun pe Dr. Reyes. E prietenul meu. Și sigur are mult mai multă experiență decât mine. Cazurile astea bizare nu sunt o coincidență.
Charles formă numărul doctorului Axel Reyes. În timpul acesta, o fărâmă de soare pătrunse pe fereastra bucătăriei, căzând pe chipul înghețat al lui Julian și aruncând o strălucire stranie pe ochii lui goi. Charles era tot mai convins că viața liniștită din Harmony Falls fusese spulberată, fiind înlocuită de un mister înfricoșător și care amenința să înghită orașul.
***
Paramedicii care ajunseseră în bucătăria casei lui Katie erau foarte atenți la fiecare mișcare pe care o făceau. Charles le ceruse destul de ferm:
– Trebuie să faceți în așa fel încât să nu îl loviți nici măcar din greșeală.
Cazul acesta ciudat reușise să îi impresioneze pe brancardieri și pe paramedici, care niciodată nu avuseseră de-a face cu pacienți care parcă se transformaseră în păpuși din ceară, fragili și țepeni.
După ce ambulanța porni spre spital, Charles o luă pe Katie de mână și încercă să o liniștească:
– Eu și cu Axel ne vom ocupa de cazurile astea. Vreau să ai încredere în noi.
– Nu știu…, zise înfiorată Katie. Îmi este teamă pentru Julian. Voi veni și eu la spital. Nu suport să stau aici și să aștept.
– Dacă asta te ajută, poți veni. Eu te asigur că voi face toate eforturile pentru a desluși misterul acestor cazuri.
***
Dr. Axel Reyes, un bărbat înalt, trecut de vârsta de cincizeci de ani, îl întâmpină pe Charles în curtea spitalului, într-un loc aflat cel mai aproape de laborator.
– Nu sunt doar doi, zise Axel. Tocmai au sosit încă trei cazuri. Și, din ce am înțeles, alte două ambulanțe au plecat urgent, în urma a două apeluri.
Charles zise:
– Mi se pare că te îndreptai spre laborator.
– Da, zise Axel. Acolo i-am dus pe toți. Procedurile obișnuite nu ne mai ajută. Va trebui să ne folosim toată priceperea de care suntem în stare.
– În cazul acesta, să nu mai pierdem timpul. Mergem chiar acum în laborator.
***
Dr. Reyes, cu fruntea încruntată în permanență, dădea ordine tehnicienilor care se foiau neliniștiți în jurul său.
Laboratorul centrului medical din Harmony Falls semăna acum cu un câmp de luptă, unde un general transmitea ordine armatelor sale.
Toți cei aflați în laborator, printre care și Charles, doreau să descopere cât mai repede agentul patogen care băgase groaza în întregul oraș.
Pe măsură ce ziua trecea, numărul orășenilor încremeniți și aduși la spital creștea în mod tot mai îngrijorător. Ambulanța aduse un băiețel care înghețase pe terenul de fotbal, într-o poziție bizară, cu un picior ridicat, probabil surprins exact atunci când dorise să lovească mingea. O altă ambulanță aduse un poștaș care, atunci când încremenise, ținea între degete un plic.
Deocamdată, cu toate că Dr. Reyes se agita printre asistenții și tehnicienii din laborator, pe Charles îl încerca un sentiment intens de neputință. Privind la fiecare chip pietrificat, i se părea că se află expus în fața propriei frici.
Și, de parcă acest tumult oribil nu ar fi fost de ajuns, Charles primi un telefon de la propria sa nepoată, Lily. Axel observă îndată grimasa destul de urâtă de pe fața lui Charles.
– Ce s-a întâmplat? îl întrebă Axel pe Charles.
– Nepoata mea, zise Charles. Nu se simte prea bine. Mi-a spus acum că se mișcă tot mai greu. Trebuie să plec. Mă tem că și ea ar putea fi atinsă de…
– Mergi. Mă ocup eu de echipa din laborator.
***
Charles o găsi pe Lily ghemuită pe canapea, cu ochii stinși din cauza oboselii. Îi puse pe frunte o mână blândă.
– Nu ai febră, spuse el ușurat. Nici frisoane.
– Mă simt mai bine, spuse tânăra care abia împlinise douăzeci de ani. M-am speriat atunci când simțeam că nu prea pot să merg. Auzisem și eu despre oamenii ăia duși azi la spital…
– Nu este cazul să ajungi și tu la spital. Eu va trebui să mă întorc la laborator. Dar, dacă simți că ceva nu e în regulă, sună-mă neapărat.
***
Ajuns în laborator, Charles îl găsi pe Dr. Reyes aplecat asupra unei hărți, cu fruntea încrețită de la concentrare.
– Se pare că există un tipar, zise Axel trasând cu degetul o linie pe hartă. Cele mai multe cazuri au venit din partea de vest a orașului,
– Acolo, zise Charles, se află câmpurile GreenGrow.
– Exact. E un gigant agricol. Viața economică a orașului nostru depinde de acele câmpuri. N-aș vrea ca tocmai acolo să se ascundă un secret sinistru.
– Și ce-am putea face noi, în situația asta?
– Ar trebui să colectăm mai multe probe din zona aceea. După ce le aducem în laborator, le studiem cât de bine putem.
– Avem de-a face cu o zonă foarte contaminată. Cine din acest laborator se încumetă să își riște chiar și viața pentru a merge pe câmpurile GreenGrow?
– Eu propun să facem o ședință cu întreaga echipă, chiar acum. Sper să existe voluntari. Dacă nimeni nu se oferă, voi porni eu în misiunea asta.
***
Dr. Reyes nu apucă să își ducă la capăt intenția de a începe să caute voluntari. Exact atunci se deschise ușa laboratorului. Intră o femeie cu părul răvășit de vânt și cu un maxilar hotărât, spunând:
– Bună ziua! Eu sunt Dr. Elena Ramirez. Mi-ați trimis cu puțin timp în urmă un mesaj.
Axel își îndreptă spatele și zise:
– Bună ziua! Da, eu am trimis mesajul. Numele meu este Axel Reyes. Eu conduc acest laborator. Iar el este Charles Hopkins, medic internist.
– Ei bine, zise Elena, nu are rost să mai pierdem timp cu amabilitățile. Eu am citit cu mare atenție toate datele pe care mi le-ai trimis. Simptomele descrise în mesaj se potrivesc cu un caz pe care l-am întâlnit într-un sat îndepărtat, în urmă cu câțiva ani.
Respirația celor aflați în laborator se întretăie. Toți voiau să știe dacă acum sosise răspunsul pe care îl căutau cu disperare.
– Este o bacterie latentă, spuse Elena. Mai multe teste ilegale cu pesticide au reușit să o transforme. Ea atacă sistemul nervos și declanșează un fel de… închidere completă. E ca și cum ai apăsa pe butonul de pauză al vieții.
– Pare de necrezut, spuse Axel Reyes.
– Toate dovezile arată în direcția asta. Trebuie să-i văd pe toți acești oameni înghețați și aduși aici. Apoi trebuie să vorbesc cu Richard Thompson, de la GreenGrow.
– Richard Thompson…, zise încet Axel. Dar el este nemilosul director al corporației…
– Exact, spuse Elena. Astfel de oameni nu mă pot intimida.
***
În biroul opulent al lui Richard Thompson, în dimineața următoare, Dr. Elena Ramirez, Charles și Axel stăteau pe câte un fotoliu, în fața celui care conducea corporația agricolă GreenGrow.
Richard, cu glas mieros, spuse:
– Dr. Ramirez… Ce te aduce în orașul nostru?
– Domnule Thompson, zise Elena, informațiile pe care le dețin îmi arată că recentul val de boli ciudate are legătură cu testele cu pesticide ale companiei tale.
Richard, cu zâmbetul clătinat pentru o clipă, spuse:
– Dar este ridicol. Noi folosim proceduri de testare foarte meticuloase și absolut sigure.
Elena îi întinse lui Richard un dosar destul de gros, spunându-i:
– Vreau să te uiți chiar acum la dovezile pe care le am.
Richard, după ce citi cu atenție mai multe pagini ale dosarului, spuse:
– Mda, informațiile nu sunt complete. Poate că ele ar putea avea repercusiuni grave asupra orașului nostru. Ar trebui să le… stăpânim.
Elena izbucni:
– Să stăpânim o boală mortală? Iar aceasta să afecteze alte vieți? Nu vezi imaginea de ansamblu, domnule Thompson? Trebuie să administrăm un antidot, iar sursa acestei boli trebuie să fie expusă.
În atmosfera tensionată, Richard spuse:
– După cum ți-am zis, nu ai destule dovezi. Iar eu aș vrea să știu cum putem da în vileag o corporație de care depinde viitorul economic al unui întreg oraș. Îmi pare rău, dar nu pot și nu vreau să te ajut.
***
Sala de ședințe a primăriei era plină cu oameni veniți din toate zonele orașului. Câteva echipe de știri, cu camere de luat vederi și microfoane pregătite, erau și ele într-un colț al sălii.
Charles urcă pe scenă și, la microfon, spuse către cei prezenți, arătându-le un reportofon:
– Veți auzi acum vocea, un pic modificată, a unui fost angajat nemulțumit al companiei GreenGrow. El a fost martor direct la testele ilegale cu pesticide. Eu i-am promis anonimatul, dacă ne oferă o mărturie înregistrată. Veți auzi de la el adevărul.
Charles apăsă butonul „play” al reportofonului. Cei din sală auziră vocea care vorbea despre testele neautorizate, despre protocoalele de siguranță ignorate și despre o cultură corporatistă pentru care profitul era mai important decât viețile oamenilor.
Murmure furioase începură să se ridice din mijlocul mulțimii. Înregistrarea se încheie, iar oamenii, tot mai agitați, începură să discute între ei.
Vestea testării ilegale se întinse ca un foc de tabără, stârnind indignarea publicului.
Confruntat cu un potențial coșmar de PR și cu un proces iminent, Richard Thompson cedă și, o săptămână mai târziu, la o conferință de presă, declară:
– Anunț că va avea loc o investigație completă a practicilor companiei GreenGrow. De asemenea, se va distribui în tot orașul antidotul pe care îl oferă Dr. Elena Ramirez. Bineînțeles, vor exista și compensații financiare pentru familiile afectate.
***
După o administrare lentă și chinuitoare, antidotul își făcu efectul. Cei afectați de acel „îngheț” așa de ciudat reveniră la viața obișnuită.
Câteva luni mai târziu, la festivalul anual al toamnei, Elena Ramirez îi spuse lui Charles:
– Simt nevoia să-ți mulțumesc încă o dată. Eu am strâns o mulțime de dovezi, însă, dacă tu nu ai fi reușit să-l convingi pe Harold să-și înregistreze mărturia, nu știu dacă acțiunea mea ar fi avut succes.
– Iar noi toți, spuse Charles, ar trebui să-i mulțumim lui Harold. Cu toate că știa ce riscă, a decis să ne ofere tuturor adevărul.
– Așa este. De acum înainte, Charles, o nouă forță este alături de noi. Este rezistența celui care poate spune: „Am supraviețuit!”
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
