Două tabere sunt în război. Și ambele se cred de neînvins. Una dintre tabere spune despre cealaltă: „Gata, asta e ultima lor zvâcnire! Apoi vor fi terminați!” Cealaltă tabără spune: „Nu ne lăsăm înfrânți! Vom lupta și vom învinge sigur!” Despre asta este vorba în povestirea „Eroi în ruine”, care se citește între două stații de metrou, în circa zece minute.
„Eroi în ruine”
Autor: Claudiu Neacșu
Orașul fortificat New Eden se întindea sub cerul plumburiu. Zidurile sale impunătoare sfidau distrugerea care domnea dincolo de ele.
Peste tot erau rămășițe ale războiului. Străzi crăpate. Clădiri mutilate de explozii. Oameni în zdrențe și care, cu ochii lor goi, priveau spre un viitor incert.
Alan May, conducătorul Eliberatorilor, al celor care luptau pentru libertate și egalitate, stătea pe platforma de observație a zidului sudic. El privea la soldații săi, oameni epuizați, dar încă mândri.
Jack Thompson, cu privirea întunecată, se apropie și spuse:
– Au terminat de consolidat baricadele de la poarta de vest. Însă, dacă Dominionul atacă folosind blindate, nu rezistăm mai mult de două ore.
Alan își strânse maxilarul. Cu mâinile încleștându-se pe balustrada rece, zise:
– Nu avem de ales. Vom lupta până la capăt.
Din umbră, Clara Holmes, stratega lor de neînlocuit, interveni:
– Știm că vor veni curând. Dar știu și ei că noi nu ne vom lăsa înfrânți.
Alan privi dincolo de ziduri. La orizont, dealurile Dominionului fluturau precum niște corbi flămânzi. Bătălia finală se apropia.
***
În subteranele din New Eden era improvizată sala de comandă. Aici, peste hărți uzate și monitoare defecte, o lumină pâlpâia slab.
Alan stătea aplecat peste masa de strategii. Ochii lui erau fixați pe raportul rece aflat în fața sa.
– E confirmat?
Vocea lui Alan era joasă, dar încărcată de o furie controlată.
Jack înghiți în sec. Dădu din cap și spuse:
– Da. Cercetașii noștri au interceptat o transmisiune. Xander Jackson a spus clar: „Ultima suflare și vor cădea. E ultima lor zbatere.”
Xander era liderul Dominionului, cel care, prin frică și opresiune, încerca să mențină controlul.
Alan își trecu mâna peste chip. Ultima zvâcnire. O promisiune de distrugere totală.
Clara se sprijinea de perete. Își încrucișă brațele și spuse:
– Și noi? Ce le oferim oamenilor noștri? O speranță? O iluzie?
Alan ridică privirea spre Clara. În ochii lui obosiți pâlpâia încă flacăra hotărârii.
– Nu o iluzie, zise Alan. O șansă. Asta le oferim.
Clara se întoarse spre Jack și îi spuse:
– Adună-i pe toți. Ne pregătim.
Jack ezită, spunând:
– Știi că nu avem suficiente provizii. Oamenii sunt sleiți.
Alan își încleștă pumnul și zise:
– Atunci vom lupta cu ce avem. Nu vom permite ca New Eden să cadă.
***
Camera de strategie avea pereții reci, peste care se întindeau umbrele lungi aruncate de către lumina slabă a lămpii.
Alan stătea nemișcat, cu degetele încleștate pe marginea mesei. Privirea îi era fixată asupra dosarului deschis în fața lui. Documentele confiscate spuneau totul. Jack, omul în care el avusese cea mai mare încredere, îl trădase.
Ușa se deschise brusc. Doi soldați îl împinseră pe Jack înăuntru. Privirea lui Jack era sfidătoare. Însă în ochii săi pâlpâia vinovăția.
Cu voce joasă, dar periculos de calmă, Alan zise:
– E adevărat?
Jack inspiră adânc și spuse:
– Alan, ascultă-mă…
Lovind cu pumnul în masă, Alan spuse:
– Nu! Câte poziții ai dezvăluit? Câți oameni vor muri din cauza asta?
– Nu putem câștiga, zise Jack coborându-și privirea. Dominionul e prea puternic. Eu… am vrut ca noi să fim salvați.
Alan închise ochii o secundă. Luptându-se cu furia care îi pulsa în tâmple, zise:
– Ne-ai condamnat cu lașitatea ta.
Clara, care privise totul în tăcere, se apropie și spuse:
– Ce facem cu el?
Alan, privindu-l pe Jack ca pe un străin, zise:
– Îl închideți. Dar, dacă pierdem New Eden, îl voi ucide eu însumi.
***
Explozia zgudui pământul. Valuri de praf și fum se prăvăliră peste câmpul de luptă.
Strigătele combatanților se împleteau cu țiuitul metalic al gloanțelor ricoșate.
Alan, acoperit de praf și sânge, respirând sacadat, se târî în spatele unui zid prăbușit.
– Retragere! răcni el.
Însă haosul bătăliei îi înghiți vocea.
Un soldat căzu lângă Alan. Privirea goală a soldatului spunea mai multe decât orice cuvânt.
Alan își încleștă maxilarul. Își forță corpul să se ridice. Privi în jur. Și înțelese adevărul crunt că avanpostul era pierdut.
Cu sângele șiroindu-i pe obraz, Clara se prăbuși lângă Alan.
– Ne-au încercuit, Alan! strigă Clara. Dacă nu plecăm acum, murim cu toții!
Alan se uită spre linia frontului. Soldații Dominionului înaintau ca o mare neagră.
– Dăm ordinul de retragere.
Vocea lui Alan era rece și controlată. Însă, în interior, el simțea cum totul se destramă.
Eliberatorii fugiseră. Avanpostul era acum doar o ruină fumegândă. Speranțele de supraviețuire ale Eliberatorilor se micșorau vertiginos.
***
Străzile ruinate din jurul cartierului general al Dominionului erau învăluite în întuneric.
Clara se strecură printre umbre. Inima îi bătea cu furie în piept. Ea avea la dispoziție doar câteva minute pentru a accesa serverele inamice. De acolo trebuia să obțină informații esențiale pentru supraviețuirea Eliberatorilor.
Deodată, un clinchet metalic răsună în spatele Clarei. Pentru ea, totul era acum prea târziu. Xander Jackson, cu o voce care pe ea o înfioră, zise:
– Prea încet…
O mână puternică o apucă pe Clara de braț. Se aprinseră brusc mai multe lumini orbitoare.
Soldații Dominionului o înconjurară pe Clara. Ea încercă să lupte. Însă un pumn în stomac o doborî în genunchi.
Puțin mai târziu, Alan privea fix la ecranul cu transmisia. Pe ecran era imaginea Clarei, legată de un scaun. Pe obraz ea avea o tăietură din care șiroia sângele. Alan, privindu-i rana, simți cum i se arde sufletul.
Cu un zâmbet satisfăcut, Xander vorbi:
– Predă-te, Alan. Îți dau ocazia să alegi: viața ta pentru a ei. Ce va fi?
Alan simți cum întreaga lume se prăbușește. Spuse pentru sine:
– Dacă mă predau, oamenii mei mor. Dacă refuz, Clara moare.
Clara își ridică privirea spre ecran. Forțând un zâmbet slab, ea șopti:
– Nu te lăsa prins în jocul lui, Alan…
Alan închise ochii. Orice alegere ar fi făcut el, ar fi fost un dezastru.
***
Alan stătea singur în sala de război. Se sprijinea de masă, cu pumnii strânși. În fața lui pâlpâia slab holograma orașului New Eden. Fiecare punct roșu marca pierderile suferite. Și erau prea multe pierderi.
Se auziră pași grăbiți, care se apropiau. Henry, unul dintre ofițeri, intră în încăpere, având ochii plini de neliniște. Spuse:
– Alan, oamenii așteaptă un răspuns. Ce facem?
Alan ridică încet privirea. Henry tresări după ce văzu întunericul din ochii lui Alan.
– Dacă ne predăm, zise Alan, Dominionul va șterge tot ce-am construit. Dacă luptăm, riscăm să pierdem complet. Clara e acolo…
Vocea lui Alan era răgușită și sfâșiată de nesiguranță. Henry înghiți în sec și spuse:
– Știu că o iubești. Dar, dacă te predai, vom muri cu toții. Ești liderul nostru, Alan.
Rânjind amar, Alan zise:
– Și ce lider sunt eu dacă nu-mi pot salva propriul suflet?
Se lăsă o tăcere grea.
Alan închise ochii. Simțea cum îl zdrobește povara a tot ceea ce pierduse. Pentru prima dată, el nu știa dacă are puterea de a continua lupta.
***
La orizontul sfâșiat se vedea foarte mult foc. Zgomotul exploziilor zguduia pământul.
Alan avea uniforma sfâșiată, pătată cu sânge amestecat cu noroi. Privea la Eliberatorii care luptau cu disperare, cu toate că erau copleșiți. Dominionul înainta, folosind tancuri care zdrobeau ruinele orașului.
Henry se prăbuși lângă Alan și zise gâfâind:
– Nu mai putem ține linia, Alan! Suntem terminați!
Alan își trecu privirea peste câmpul de luptă. Apoi fixă un punct în depărtare. Acolo se aflau pasajele subterane ale vechii centrale electrice.
În mijlocul haosului, un plan nebunesc încolți în mintea lui Alan. Cu un nou foc aprins în ochi, el spuse:
– Le vom îngropa tancurile sub propriul lor avans. Trebuie să-i atragem spre tuneluri!
Henry, cu vocea abia perceptibilă prin transmițător, zise:
– E un risc imens!
– Nu avem altă opțiune, zise Alan încleștându-și maxilarul. Dăm ultima lovitură sau murim încercând!
Un strigăt de război străbătu rândurile Eliberatorilor.
Alan urma să își conducă oamenii în cel mai îndrăzneț contraatac al vieții lor.
***
Alan se adăposti în spatele unui zid sfărâmat, acoperit de mușchi și crăpături adânci, singurul obstacol între el și linia de foc. Sângele îi fierbea în vene, un amestec toxic de adrenalină și frică. Inima îi bubuia în piept, un tambur frenetic care amenința să-i trădeze poziția.
Transmițătorul bâzâi. Vocea lui Henry răsună, tăioasă:
– Avem interceptări noi! Dominionul nu e atât de puternic pe cât credeam. Ei sunt pe ultimele rezerve, Alan!
Ochii lui Alan se îngustară. Așadar, Xander blufa. Războiul se ținuse pe un fir subțire de iluzii. Fiecare tabără era convinsă că cealaltă e pe cale să se prăbușească.
O idee înflori în mintea lui Alan. El se ridică pe o platformă distrusă și, cu vocea întinsă peste haos, strigă:
– Eliberatori!
Murdari, răniți, dar încă în viață, luptătorii își întoarseră privirile spre Alan.
– Toată viața, spuse Alan, am fost învățați că Dominionul e de neînvins. Dar ascultați-mă bine! Ei sunt la fel de obosiți, la fel de slăbiți ca noi. I-am făcut să sângereze! Acum e momentul să sfărâmăm lanțurile fricii! Luptăm nu doar pentru supraviețuire, ci pentru viitorul nostru!
Strigătele răsunară, unul după altul, sfâșiind aerul cu o furie dezlănțuită. Întregul câmp de luptă se umplu cu urlete războinice, un val sonor ce amenința să înghită orice gând lucid.
Da, Dominionul avea tancuri. Însă Alan avea ceva mult mai puternic: oameni care credeau din nou în victorie.
***
Deasupra fortăreței Dominion, cerul era acoperit cu fum gros.
Alan, cu arma strânsă în mână, de parcă ar fi fost o prelungire a corpului său, își ghida echipa prin coridoarele înguste și întortocheate ale clădirii abandonate.
Praful dansa în lumina slabă a lanternelor, iar ecourile pașilor lor amplificau tensiunea din aer. Fiecare pas era calculat, fiecare respirație reținută, într-o tăcere apăsătoare, pe care o spărgeau doar zgomotele ocazionale ale echipamentului lor. Clara era acolo, undeva, captivă.
Alan simțea în stomac un nod strâns de anxietate și furie. Trebuia să o găsească. Iar timpul se scurgea nemilos, fiecare secundă pierdută diminuând șansele unei salvări reușite. Trebuia să se grăbească.
Henry se lipi de un perete și șopti:
– Trei gardieni la ușă.
Fără să ezite, Alan aruncă o grenadă fumigenă. Urmară câteva focuri precise. Trupurile inamicilor căzură în doar câteva clipe.
Alan izbi cu piciorul în ușă. Înăuntru o găsi pe Clara. Ea era legată și slăbită, dar vie.
Cu ochii măriți de surpriză, Clara zise încet:
– Ai venit după mine.
Alan, în timp ce îi tăia Clarei legăturile, spuse:
– Întotdeauna.
Alarma începuse să sune, așa că nu mai era timp pentru regăsiri emoționante. Clara se sprijini de Alan. Toată echipa se retrase prin culoarele întortocheate. Gloanțele șuierau în aer. Explozia unui perete le acoperi retragerea.
În sfârșit, ieșiră în aer liber. Aerul proaspăt le umplu plămânii. Eliberatorii îi așteptau cu urale, cu brațele deschise și chipurile luminate de bucurie și ușurare. Strigătele lor de bun venit se amestecau cu un zgomot general de festivitate, creând o atmosferă electrică, plină de speranță și recunoștință. Clara se întoarse spre Alan. Cu ochii strălucind de determinare, ea îi spuse:
– Să terminăm odată pentru totdeauna cu acest război!
Alan dădu din cap. Era timpul ca victoria să fie a lor.
***
Focurile de armă încetară treptat, ca o respirație grea care se stinge încet, încet. La început, salve puternice rupeau liniștea, apoi rafale scurte și neiertătoare, iar acum doar țipete izolate mai brăzdau aerul încărcat de praf și miros de praf de pușcă. În urmă rămase un peisaj devastat, o mărturie mută a furiei dezlănțuite.
Alan păși printre ruine. Se îndreptă spre Xander, care îl aștepta, rănit, dar neclintit.
Cu vocea încărcată de oboseală și hotărâre, Alan zise:
– Asta trebuie să se termine, Xander.
Trecându-și o mână peste fața însângerată și chicotind amar, Xander spuse:
– Ai vrea să crezi că pacea e posibilă? După tot ce ne-am făcut unul altuia?
Alan își strânse pumnul și zise:
– Ne-am distrus viețile, poporul, viitorul. Dar oamenii tăi s-au săturat. Ai pierdut mai mult decât un război. Ai pierdut încrederea lor.
Undeva în spate, privindu-l cu nesiguranță pe Xander, soldații Dominionului lăsau armele jos. Se așternu o tăcere grea.
Privind în jur, Xander oftă și spuse:
– Ai dreptate. S-a terminat.
După câteva zile, Alan și Clara priveau răsăritul peste New Eden. În clădirile ruinate se ascundea speranța reconstrucției. Clara murmură:
– Va trebui să o luăm de la capăt. Crezi că putem face asta?
Zâmbind slab, Alan spuse:
– Nu știu. Dar vom încerca.
Sfârșit
Autor: Claudiu Neacșu
