Claudiu Neacșu
Prozator, eseist
Omul n-a evoluat. A învățat să folosească aplicații, dar tot cu gura plină de foame morală stă în fața ecranului. Tot cu ură mocnită, tot cu sete de validare, tot cu instinctul de turmă în buzunarul de la piept. Tehnologia s-a dus până pe Marte, dar omul încă se ceartă pentru o palmă de pământ sau pentru like-uri. Încă își scuipă ficatul în secțiuni de comentarii. Încă își urăște vecinul pentru că are gardul mai drept.
Inteligența artificială crește, dar empatia scade. Am înlocuit rugăciunea cu notificările și compasiunea cu emoji-uri. Am ajuns să calculăm calitatea unei relații în minute de screen time. Copiii învață să swipe-uiască înainte să spună „mama”. Câinii latră la drone. Bătrânii stau pe Facebook și urlă la avataruri cu nume de femei rusești. Și totuși ne spunem progresiști. Ne batem cu pumnul în piept că suntem generația iluminării digitale, în timp ce nu știm să vorbim 10 minute fără să verificăm dacă cineva, undeva, ne-a dat like la poză.
Tehnologia a explodat, dar omul a rămas același animal lacom, speriat, vanitos, care nu gândește decât în raport cu sinele. Ne pasă de climă, dar nu renunțăm la avion. Ne pasă de foamete, dar aruncăm mâncarea. Ne pasă de război, dar ne produc repulsie refugiații. Suntem, poate, cea mai ipocrită formă de existență care a apărut vreodată pe planeta asta.
Omul digital este, în esență, o maimuță cu acces la Google. Creierul îi este plin de meme, iar inima, de nimic. E un avatar, o umbră, o iluzie cu filtru de căprioară pe față. Fiecare postare e un strigăt după atenție. Fiecare poză, o mască pusă peste deznădejde. Fiecare selfie e o rugăciune către zeița Likeului. Nu mai credem în Dumnezeu, dar am inventat algoritmul. Ne închinăm la trending, la engagement, la monetizare. Nimic nu mai e autentic. Totul e ambalat, procesat, optimizat pentru virale.
Azi, egoismul are design curat și interfață intuitivă. Se numește „branding personal”. Avem CV-uri impecabile, dar nu știm să stăm cu noi înșine. Suntem tot mai conectați, dar profund singuri. Avem aplicații pentru tot, pentru iubire, somn, sport, fericire, dar n-avem timp să ne uităm în ochii copiilor noștri. Avem totul pe cloud, dar nimic în suflet.
Tehnologia ne-a promis libertate și ne-a dat dependență. Ne-a promis eficiență și ne-a livrat burnout. Ne-a promis comunități și ne-a vândut bule informaționale. Ne-a promis progres și ne-a oferit o lume plină de anxietate, frică, izolare și dezumanizare. Cu cât ne digitalizăm mai tare, cu atât ne atomizăm mai profund. Suntem doar niște profile. Un CV digital, o amprentă de cookies și niște date personale vândute de 17 ori pe minut. Și, în tot acest haos lucios, omul tot cu gândul la el se trezește dimineața. Tot pe sine vrea să se salveze. Tot pe ceilalți îi calcă în picioare.
Tehnologia ne-a făcut zei pe Instagram și sclavi în viața reală. Ne-a dat drumul la toate comenzile vocale, dar ne-a închis vocile interioare. Ne-a învățat să comandăm mâncare prin aplicație, dar nu să gătim pentru cineva drag. Ne-a adus la un click distanță de orice, dar la ani-lumină distanță de empatie.
Și nu, nu e vina tehnologiei. E a noastră. A lăcomiei noastre. A ego-ului nostru flămând. A nevoii noastre patologice de control, de imagine, de validare. Tehnologia e doar oglinda. Noi suntem problema din reflexie.
Am crezut că, odată cu progresul tehnologic, vom deveni mai buni. Mai raționali. Mai etici. Dar n-am făcut decât să devenim mai eficienți în prostie. Mai performanți în ură. Mai rapizi în egoism. Dacă înainte băteam un om cu bâta, acum îl distrugem cu comentarii, cu doxxing, cu filme urcate pe Reddit. Nu mai avem nevoie de lagăre. Avem arhive. Nu mai are nevoie nimeni să ne tortureze. Ne torturăm singuri, pe bază de comparație și frustrare.
În loc să folosim tehnologia pentru a construi o lume mai dreaptă, o folosim ca să ne validăm superficialitățile. Îi dăm omului o platformă și el se transformă în judecător. Îi dăm o tastatură și el devine zeu. Îi dăm reach și el devine tiran. Niciodată în istoria omenirii n-a fost mai ușor să distrugi reputații, să îngropi destine, să calci oameni în picioare doar pentru că nu ți-au plăcut două cuvinte.
Egoismul s-a modernizat. Nu mai vine cu pălărie de paie și cu bani în buzunarul de la piept. Acum vine cu cont verificat și zeci de mii de urmăritori. Vine cu discursuri inspiraționale despre cum să fii „cea mai bună versiune a ta” în timp ce calci pe cadavre. Vine cu reel-uri despre cum să te iubești pe tine însuți, dar nu spune nimic despre cum să nu-ți bați joc de ceilalți.
Omul a învățat să construiască roboți, dar n-a învățat să se înțeleagă pe sine. A făcut smartphone-uri care recunosc fețe, dar nu recunoaște suferința din fața ochilor lui. A făcut algoritmi care prezic comportamentul uman, dar el însuși rămâne un mister pentru el însuși. Ne place progresul tehnologic pentru că e ordonat, calculabil, predictibil. Omul, în schimb, e haotic, contradictoriu, egoist. Și poate că de-asta îl urâm cel mai tare: pentru că e oglinda noastră.
Adevărul e simplu și dezamăgitor: tehnologia nu ne-a schimbat. Ne-a revelat. Ne-a pus în lumină fiecare umbră, fiecare defect, fiecare tendință auto-distructivă. Ne-a dat voce tuturor. Și am urlat. Nu ne-a plăcut ce-am auzit. Dar tot ce am auzit a fost exact cine suntem.
Ne-am uitat la inteligența artificială și ne-am speriat. Nu de ea. Ci de noi. De ideea că o entitate, oricât de rece și programată, ar putea fi mai coerentă, mai echitabilă și mai empatică decât o ființă umană care are suflet. Ironia supremă e că roboții n-au suflet, dar încep să pară mai umani decât noi.
În final, tehnologia va merge mai departe. Ne va depăși. Ne va lăsa în urmă. Vom rămâne aici, cu ego-ul nostru, cu ipocrizia noastră, cu fricile noastre. Vom fi primatele care și-au construit colivii de aur și le-au numit „progres”. Și vom muri digitalizați, dar nerezolvați. Cu sufletul neupdatat la ultima versiune.
Ăsta e omul. Un ego cu acces la internet.
Și da, are semnal bun. Dar nu mai are semnal interior.
”Inteligența artificială crește,
dar empatia scade. Am înlocuit
rugăciunea cu notificările și
compasiunea cu emoji-uri. Am
ajuns să calculăm calitatea unei
relații în minute de screen time.
Copiii învață să swipe-uiască
înainte să spună «mama». Câinii
latră la drone. Bătrânii stau pe
Facebook și urlă la avataruri cu
nume de femei rusești. Și totuși
ne spunem progresiști. Ne batem
cu pumnul în piept că suntem
generația iluminării digitale,
în timp ce nu știm să vorbim
10 minute fără să verificăm
dacă cineva, undeva,
ne-a dat like la poză.”
Sursa: Revista Culturala Leviathan
