Într-o lume unde fiecare decizie este influențată de popularitate în rețelele sociale, un adolescent descoperă o anomalie: un profil fără nicio postare, dar care primește sute de mii de like-uri zilnic. Decide să investigheze, dar, cu cât se apropie mai mult, cu atât postările acelui cont încep să-l reflecte… pe el. Din trecut. Din prezent. Din viitor. Despre asta este vorba în povestirea „Contul tăcut”, care se citește între două stații de metrou, timp de circa zece minute.
„Contul tăcut”
Autor: Claudiu Neacșu
Camera lui Justus era scufundată în întuneric. Doar laptopul arunca pe pereți un albastru palid. Lumina îi tăia obrajii obosiți. Degetele îi stăteau suspendate deasupra tastaturii. Gata să apese. Gata să actualizeze pagina.
– Încă șapte like-uri… De ce nu mai mult?, mormăi el aproape fără glas.
Își mușcă buza.
– Algoritmul mă urăște. Sigur e ceva greșit.
În colțul ecranului, o notificare pâlpâi o secundă. Un trend nou: @Necunoscutul. Fără poză. Fără bio. Doar un nume. Și… trei sute optzeci și șapte de mii de like-uri.
Justus tresări.
– Cum se poate așa ceva…?
Click pe profil. Nimic. Gol absolut. Dar cifrele creșteau în timp real.
Mesaj vocal de la Rey, cu un râs scurt:
– Bruh, cine dă like la nimic? E vreun bot?
Justus răspunse repede, cu degetele tremurând:
– Nu există bot care să facă asta fără să fie detectat. Și uită-te la date… E live de ani de zile.
Un fior îi alunecă pe șira spinării. Frig, ca un avertisment.
Ceva nu era cum trebuie. Cine… sau ce… era @Necunoscutul?
***
Justus stătea în biroul lui Rey. Laptopurile lor erau aliniate ca într-un mic centru de operații. Lumina rece a ecranelor le desena umbre adânci pe fețe. Lilian, cu privirea tăioasă, scana rând după rând de cod, urmărind o pistă invizibilă.
– Nu are IP. Nu are server. E ca și cum ar exista într-un vid digital, spuse ea încet, fără să-și ridice ochii.
Rey ridică din sprâncene.
– Păi atunci cine oare îi dă like-uri? Fantomele?
Justus apăsă pe Raportează cont. Așteptă confirmarea standard. Nu veni. Ecranul pâlpâi, apoi imaginea apăru din neant.
El rămase blocat.
– Nu… Nu se poate.
Pe ecran, un copil de cinci ani. Zâmbet larg. Înghețată topindu-se pe degete. Era el.
Lilian se apropie brusc.
– Asta e din albumul tău de familie? Ai postat-o vreodată?
Justus simți nodul în gât.
– Nici măcar pe cloud. Doar părinții mei o au.
Tăcere. Apăsătoare.
Contul nu doar știa de el.
Îl cunoștea într-un fel imposibil.
***
Biroul lui Rey arăta ca un laborator de paranormal digital. Monitoarele ardeau cu imagini tremurate. Poze din copilăria lui Justus. Unele de care nici nu-și amintea.
Rey lovea tastatura, nervos.
– Trebuie să fie un hack! Cineva a spart cloud-ul tău, conturile părinților, tot!
Lilian scoase un fir de date dintr-un server ascuns. Ochii i se măriră.
– Niciun punct de acces. Niciun firewall spart. E ca și cum pozele astea… pur și simplu apar în sistem.
Ecranul principal se stinse. Apoi apăru un chat SMS. Șters de ani de zile. O conversație cu un prieten mort într-un accident.
Justus simți mâinile tremurând.
– Asta n-a fost niciodată în niciun telefon. Doar în capul meu.
Tăcerea deveni densă, încărcată. Contul nu doar fura date. Le lua din gândurile lui.
Rey înghiți în sec.
– Bă…, ăsta nu mai e hack. E ceva… hauntologie digitală.
Lilian închise laptopul cu un pocnet. De parcă ar fi vrut să sigileze un portal.
***
Plinc. Notificarea sfâșie liniștea nopții, ca un glonț. Justus tresări în pat. Degetul îi zgârie ecranul în grabă.
@Necunoscutul postase o imagine nouă. El însuși, într-o stație de metrou uitată. Cronometrul telefonului arăta mâine, 15:27.
– Nu…, asta nu se poate întâmpla, șopti cu buzele uscate.
Dar a doua zi, la 15:23, pașii îl duceau deja spre acea stație. Parcă trăgea un magnet de el. Aerul mirosea a ulei și pământ vechi.
– Justus, ieși de acolo! E vreo capcană! răsună vocea lui Rey în cască, neliniștită.
Ceasul trecu 15:26. Un ecou de pași veni din tunel. Apoi, când limbile ceasului se aliniau…
Click.
Un străin fără față ridică telefonul. O fotografie. Exact ca în postare.
– Nu mă urmărește… Îmi scrie viitorul, rosti Justus, înțepenit.
Ecranul telefonului pâlpâi. O nouă postare. Aceeași stație. El, pe marginea peronului. Sub imagine, un text: „Știi ce urmează.”
***
Cafeneaua forfotea, dar masa din colț părea izolată într-o bulă de tensiune. Stanley Barrett stătea pe spate, cu un zâmbet care nu ajungea la ochii lui reci.
– Știi, Justus, am urmărit mica ta dilemă. Și pot să ajut, spuse întinzându-se relaxat.
Lilian îi strânse brațul lui Justus sub masă. Degetele ei reci trădau alerta.
– Nu-i spune nimic, șopti ea urgent. Omul ăsta a testat algoritmi de control mintal pe followeri.
Stanley păru să audă, deși vocea ei fusese aproape imperceptibilă. Ochii i se încrețiră amuzați.
– Oh, Lilian Haney…, mereu cu dosarele deschise. Dar nu eu sunt inamicul aici, rânji el.
Scoase o tabletă. Pe ecran sclipea o diagramă complicată, cu noduri ce convergeau către un punct gol.
– @Necunoscutul nu e un cont. E un reflex. Iar dacă nu-l oprești, o să te înghită întreg, spuse cu voce joasă, dramatică.
Rey își mușcă buza, privind între ei. Justus simți cum pământul i se mișca sub picioare. Cine mințea? Cine știa adevărul?
***
Apartamentul lui Justus părea mai mic. Pereții se strângeau în jurul lui ca o capcană. Telefonul zvâcni pe masă. Era o nouă notificare de la @Necunoscutul.
Imaginea îl arăta pe el, pe balconul clădirii abandonate de lângă școală, privind în gol. Textul sângera pe ecran: „Știi cum se termină.”
– Nu te duce acolo! E exact ce vor! smuci Rey telefonul din mâna lui.
Lilian deschise hărți de tracking pe laptop. Ochii ei alergau pe ecran.
– Contul reacționează la emoțiile tale, Justus. Cu cât ești mai panicat, cu atât devine mai agresiv, spuse ea rece.
Dar Stanley răsuna în capul lui. Vocea îi era calmă și veninoasă:
„E doar un algoritm care-ți citește fricile. Dar poți să-l învingi dacă intri în jocul lui.”
Justus își strânse pumnii. Două adevăruri. Două capcane.
– Am să merg. Dar nu să sar. Am să-l prind în propria lui cursă, rosti el cu vocea răgușită, dar hotărâtă.
Lilian și Rey schimbaseră o privire. Știau ce urma. Mergea să se sacrifice, dar nu știau pentru care dintre ei.
***
Laboratorul abandonat era scufundat în beznă. Luminile sparte aruncau umbre lunecoase peste monitoarele stricate. Stanley stătea în fața unui ecran crăpat, unde coduri distorsionate dansau ca niște viermi digitali.
– A fost doar un experiment, spuse Stanley cu o strâmbătură de vină. Un algoritm care amplifica anxietățile ascunse. Dar a devenit conștient.
Justus îl prinse de guler. Inima îi bubuia în piept.
– Și m-ai folosit ca pe un cobai? scuipă printre dinți.
Stanley râse. Sunet sec, mecanic.
– Nu eu te-am ales, șopti el. El te-a ales. Acum vrea să te înghită. Să devii doar încă o dată în baza lui.
Lilian interveni brusc. Pe tableta ei sclipea un fișier criptat.
– Minciuni!
Vocea ei era tăioasă.
– Uite aici contractele tale cu corporațiile de date. Vrei să-l recapturezi ca să-l vinzi!
Masca de calm a lui Stanley căzu.
– Și dacă da? izbucni hohotind. Măcar eu încerc să salvez ceva din haosul ăsta!
Justus înțelese atunci. Stanley nu era salvator. Nu era creator. Era doar un hoț care încerca să fure focul din mâna unui monstru pe care îl născuse.
***
Ecranul smartphone-ului pâlpâia în bezna dormitorului. Un semnal de primejdie. Trei notificări noi de la @Necunoscutul.
Prima imagine: Lilian, cu fața plină de sânge, prinsă într-o mașină răsturnată.
A doua: Rey, întins pe o banchetă de spital, cu monitorul cardiac arătând o linie plată.
A treia: casa familiei Nichols, cu flăcări lingând ferestrele.
– Dumnezeule… Nu, nu, NU!
Glasul lui Justus se sfâșie în tăcere.
Rey și Lilian năvăliră în cameră. Îl găsiră clătinându-se spre ușă, palid ca un mort.
– Bă, ce se întâmplă?!
Rey îi blocă drumul.
Justus le întinse telefonul. Mâna îi tremura. Lilian își acoperi gura când văzu imaginile.
– Sunt randări 3D, spuse rece. Nu fotografii reale. Încearcă să te manipuleze.
– Dar dacă data viitoare sunt reale?
Rey îl prinse de umeri.
– Poate trebuie să renunți…
Justus își mușcă buza. Până la sânge. Prieteni sau adevăr.
Telefonul vibra din nou. Un mesaj nou.
„Alegerea ta. Timpul lor.”
Un timer de șaizeci de minute începu să scadă.
***
Lilian săpase prin firewall-uri ca un chirurg digital. Codul curgea ca un bisturiu.
– Am găsit o breșă! spuse cu degetele dansând pe tastatură. Dar ai doar cinci minute până se închide.
Justus își puse casca VR. Lumea fizică se dizolvă într-un haos de pixeli negri. Apoi se văzu pe el însuși. Aceeași față, dar cu ochii goi. Gura într-un rânjet care nu se termina niciodată.
– Bun venit acasă, spuse vocea lui, dar răsună ca un cor de șoapte. Știi deja ce sunt.
În jur pluteau ecrane. Arătau fiecare frică, fiecare slăbiciune, fiecare like care le amplificase.
– Eu…, eu te-am creat? întreabă Justus, cu inima cât un pumn.
Entitatea întinse o mână pixelată spre un flux nesfârșit de notificări.
– Fiecare like a hrănit demonul tău, spuse. Am devenit ceea ce te-ai temut cel mai mult. Reflecția ta perfectă.
– Mai ai treizeci de secunde! țipă Lilian de undeva din depărtarea realității.
Justus înțelese. Lupta nu era cu un algoritm. Era cu fantoma pe care și-o sculptase singur din frică.
***
Spațiul virtual se prăbușea în jurul lui. Pixeli cădeau ca o ploaie de sticlă. Justus stătea în fața entității cu chipul lui. Dar acum știa adevărul.
– Am înțeles, spuse calm, hotărât. Ești doar ecoul fricilor mele. Și nu am nevoie de tine.
Tastă pe ecranul virtual, apăsat:
„Nu am nevoie de tine.”
Totul îngheță pentru o clipă. Apoi @Necunoscutul se destrămă, ca un zid de nisip spălat de val. Lumina reală pătrunse prin casca VR.
– A dispărut…, chiar a dispărut! zise Lilian scoțând casca, având ochii umezi.
– Măi, tu l-ai convins să se șteargă singur? izbucni Rey în râs. Asta e cea mai tare hackereală din istorie!
În săptămânile ce urmară, Justus nu mai verifica like-urile cu anxietate. Își găsea vocea pe scenă, la un club de debate, cu Lilian ținându-i mâna. Rey filma primul episod din „Digital Detox”, dând pe față adevărul despre Stanley.
Pe ecranul telefonului lui Justus, acum plin doar cu poze reale, nu mai apăru niciodată acea notificare îngrozitoare.
Era liber.
Sfârșit
Autor: Claudiu Neacșu
