Privind în jur, ne întrebăm cum stau lucrurile în lumea noastră și de ce simțim mereu un nod în gât, care nu vrea să dispară. Dacă asculți oamenii vorbind pe scările unui bloc sau la coada de la supermarket, auzi mereu aceleași lucruri. Unii au prea mult, alții nu au nimic, și totul este ca o mașinărie care se defectează constant și pe care încercăm mereu să o reparăm cu o bucată de sârmă. Problema este că, oricât de mult nu vrem să vedem, există o realitate care ne lovește de fiecare dată când ieșim pe stradă. Există întotdeauna, absolut întotdeauna, o masă uriașă de oameni săraci, oameni ale căror vieți sunt o luptă zilnică pentru a ajunge la sfârșitul lunii și care, în mod normal, privesc peste gard la cei bogați. Și nu privesc doar cu curiozitate, ci privesc cu acea dorință mistuitoare, cu acea foame de a gusta măcar o fărâmă din viața aristocratică pe care o văd la televizor sau pe internet.
Nu, nu este vorba despre faptul că oamenii sunt răi sau că vor să fure munca altcuiva. Este în natura umană să vrei ce este mai bun pentru tine și pentru copiii tăi. Dar când muncești pe brânci și banii tot nu sunt suficienți pentru a ajunge la sfârșitul lunii, iar când vezi că alții își schimbă mașinile așa cum alții își schimbă șosetele, un nor negru începe să se formeze în sufletul tău. Acest nor negru se numește frustrare. Este un sentiment foarte amar care îți spune că viața nu este dreaptă, că rămâi în urmă, că unii dintre noi s-au născut cu norocul de partea lor, iar alții cu o sapă în mână. Dacă această frustrare nu este gestionată, dacă nimeni nu face nimic pentru a crea un echilibru, această frustrare se va transforma într-o furtună. De-a lungul istoriei, această furtună a avut întotdeauna un nume de care cei care se află în vârful piramidei s-au temut întotdeauna: revoluție.
Și nu mă refer la revoluții cu discursuri frumoase și flori, ci la revoluții violente, în care disperarea scoate la iveală ce e mai rău în oameni. S-a întâmplat de atâtea ori de-a lungul timpului încât e de mirare că unii bogați încă mai cred că lor nu li se poate întâmpla. Dacă citești cărți de istorie, fără să fii istoric, vei descoperi că, ori de câte ori diferența dintre cei care au totul și cei care nu au nimic devine insurmontabilă, nu mai rămân decât scântei și foc. Cei mai periculoși oameni din lume sunt cei care nu au nimic de pierdut. Când nu ai nimic de pus pe masă, când viitorul copilului tău este ascuns într-o cameră întunecată, frica dispare. Frica de poliție dispare. Frica de lege dispare. Chiar și frica de moarte dispare. Tot ce rămâne este o furie oarbă care vrea să distrugă totul, în speranța că din ruine și ei vor putea să ia ceva.
E ca o oală sub presiune pe care o pui pe aragaz cu supapa închisă. Poți să o supraveghezi cât vrei, poți să pui greutăți pe capac, dar în cele din urmă presiunea va crește atât de mult încât va exploda și va face dezastru în toată bucătăria. Bogații acestei lumi continuă să se comporte de parcă ar fi într-o altă bucătărie, dar adevărul este că suntem cu toții în aceeași bucătărie. Dacă explodează în bucătăria noastră, supa fierbinte se împrăștie și peste ei și chiar distruge raftul cu bunătăți. Unii oameni încă mai cred că, dacă vor construi un gard de trei metri înălțime și vor pune o cameră de supraveghere la fiecare colț, vor fi în siguranță. Niciun gard nu este suficient de înalt când mii de oameni flămânzi și furioși se aruncă asupra lui în același timp.
Am mai văzut asta înainte, în țări exotice, dar și în trecutul nostru. Când boierii trăiau în palate de cleștar și țăranii mureau de foame pe câmpuri, a venit un moment în care mânia poporului a izbucnit. Și nimic nu a fost cruțat de acel război. Totul s-a transformat în cenușă peste noapte. Problema este că avem memoria scurtă. Cei care au bani se cred deștepți, speciali și de neatins. Istoria este o roată, iar dacă nu ai grijă să o ungi, se va bloca și te va arunca din căruță. Iar unsoarea despre care vorbesc nu este altceva decât justiția socială, pentru a se asigura că cel puțin cei mai săraci au ceva de mâncare și un acoperiș deasupra capului.
Acum, este și mai greu pentru omul obișnuit. Pe vremuri, săracul din sat nu știa cum trăia regele în oraș. Poate că o dată pe an vedea o trăsură trecând și asta era tot. Dar astăzi, cu aceste telefoane inteligente, orice om care stă într-o baracă poate vedea ce mănâncă bogatul în fiecare moment, unde merge în vacanță, ce fel de haine poartă. Acest lucru multiplică de o mie de ori foamea. Frustrarea nu este ascunsă doar în satele uitate de restul lumii. Este peste tot. În fiecare buzunar. Orice tânăr vede că o viață de lux este la doar un clic distanță, dar, în realitate, este la ani-lumină distanță de buzunarul său. Acesta este combustibilul pentru orice mișcare violentă care ar putea apărea mâine.
Dacă bogații ar fi într-adevăr atât de inteligenți pe cât se spune în reviste, ar înțelege că cea mai bună investiție a banilor lor nu este într-o companie de securitate, ci în menținerea satisfacției celor săraci. Dacă îi dai unui om un salariu care îi permite să ducă o viață decentă, dacă îi oferi un spital în care nu va fi umilit și o școală bună pentru copilul său, acest om nu va mai dori să iasă în stradă și să arunce cu pietre. Omul care are oarecare prosperitate, care are ceva de pierdut, devine brusc foarte rezonabil. Devine un om care dorește ordine, dorește pace. Omul sărac care nu are nimic de pierdut este cel care dorește dezordine, deoarece aceasta este singura șansă pe care o are de a schimba ceva.
Este o lecție dură, dar singura care contează în final. Putem pretinde cu toții că nu este o problemă, putem adopta legi mai stricte, putem umple închisorile, dar în final valul umanității va găsi o cale de a se impune. Și, când o va face, nu va conta cine a fost de vină, îi va distruge pe toți cei care îi stau în cale. De aceea se spune că totul s-a întâmplat înainte și se va întâmpla din nou. Acesta este ciclul umanității. Atunci când există prea multă nedreptate, în cele din urmă oamenii se ridică și tot ce este deasupra lor se prăbușește.
Cei bogați trebuie să considere bunăstarea celor mulți nu ca pe ceva de risipit, ci ca pe o donație pentru propria lor siguranță. Dacă ai un miliard și dai un procent din el și ai o viață mai bună în jurul tău, nu ești mai sărac, ești mai bogat. Există o diferență enormă între a fi bogat într-o societate în care toată lumea este fericită și a fi bogat într-o societate care este pe punctul de a exploda de ură. În primul caz, poți să-ți folosești banii, poți să te plimbi pe stradă. În al doilea caz, ești prizonier în propria ta vilă, așteptând mereu ziua în care totul se va prăbuși.
Uneori mă întreb de ce. Poate că lăcomia îi copleșește. Lăcomia înseamnă să vrei și să vrei și să vrei și să nu-ți pese deloc că, dacă mănânci tot tortul și toți ceilalți te privesc cu ochi flămânzi, la un moment dat cineva îți va da mâna la o parte și tortul va ajunge pe podea, devenind necomestibil pentru oricine altcineva. O abordare mult mai inteligentă a situației este să tai tortul astfel încât toată lumea să aibă măcar o bucățică, toată lumea să fie satisfăcută, iar tu să poți mânca în liniște bucata ta mare.
Istoria nu cruță pe nimeni și nu-i pasă câte zerouri ai în contul bancar. Istoria vine în valuri și ne învață că suntem cu toții oameni și că avem cu toții aceleași nevoi fundamentale. Dacă o masă critică de oameni trăiește în întuneric și foame, la un moment dat va produce o lumină orbitoare prin foc. Impactul revoluțiilor din trecut a fost întotdeauna unul de surzenie din partea celor care se află la vârf. Nu au auzit rugămințile. Nu au auzit micile manifestări. Nu au văzut semnele de pe drum. S-au trezit la timp doar pentru a fugi la ușă când era deja prea târziu, pentru că mulțimea era deja la ușă. Și acest lucru se va întâmpla din nou, deoarece natura umană nu se schimbă. Dacă frustrarea nu are o ieșire, își va găsi una, și de obicei este sângeroasă.
Trebuie să înțelegem că siguranța noastră, siguranța tuturor depinde de starea de bine a vecinului nostru. Nu putem fi fericiți într-o mare de nefericire. Nu putem fi bogați într-o lume înfometată. Există un fir invizibil care ne leagă pe toți, iar dacă tragi prea tare de o parte a frânghiei, aceasta se rupe și biciul ne lovește pe toți. Bogații pot opri acum acest cerc vicios al revoluțiilor violente. Nu cu gloanțe, ci cu umanitate. Nu cu ziduri, ci cu punți. Dacă nu o fac, dacă aleg să fie surzi și orbi la suferința din jurul lor, atunci roata istoriei se va învârti din nou, iar viitorul va fi scris cu litere de foc, așa cum s-a întâmplat de atâtea ori înainte. Este un avertisment simplu pe care fiecare compatriot îl înțelege, și nu ar strica ca și cei care stau în birourile lor din sticlă din oraș să îl înțeleagă și ei, înainte de a se auzi primul sunet de sticlă spartă.
Lumea de astăzi este complicată, cu bănci, bursă, politică internațională, dar, în esență, este foarte simplă. Este vorba despre oameni și nevoile lor. Dacă îi iei unui om speranța într-un viitor mai bun, îi iei legătura cu societatea. Iar un om fără legătură cu societatea este un om periculos. Această masă de oameni defavorizați despre care vorbim nu este doar un număr într-o statistică, ci sunt oameni în carne și oase, cu inimi care bat și nervi care pot ceda când sunt supuși la presiuni prea mari. Atracția unei vieți bune este într-adevăr o tentație puternică și este firesc să fie așa. Nimeni nu vrea să trăiască în mizerie când poate avea confortul cel mai bun. Ideea nu este să-l lăsăm să zacă în mizerie, ci să-l ajutăm, măcar puțin, să se ridice, astfel încât și el să poată simți că soarele strălucește deasupra lui. Dacă nu se face acest lucru, frustrarea se va acumula până când va deveni o forță pe care nicio armată nu o poate înfrânge. Să sperăm că această înțelepciune va veni înainte ca disperarea să ducă la rebeliune, pentru că în rebeliune nimeni nu câștigă, cu toții pierdem ceva din umanitatea noastră și din tot ceea ce am construit cu atâta efort. Dar, din nou, dacă istoria ne învață ceva, este că roata se învârte și oricine o ignoră riscă să fie zdrobit. Este timpul ca cei care se află în poziția de a observa cu atenție roata să o facă, să asculte vocea multora și să le răspundă frustrărilor, astfel încât această lume să poată merge mai departe, nu prin foc și ruine, ci în pace.
Autor: Claudiu Neacșu
