Uneori parcă simt cum vibrează pământul sub noi. Dar nu e cutremur de ăla de-l dă la știri, ci e ceva mai mocnit, mai periculos, ca o oală care stă pe foc de prea mult timp și a început deja să fluiere, dar nimeni nu se îndură să ridice capacul. Dacă stai un pic pe la colțul străzii sau dacă asculți ce vorbesc oamenii prin stațiile de autobuz când vin frânți de la muncă, îți dai seama că lumea asta a noastră e împărțită în două tabere care se uită una la alta. Pe de o parte îi avem pe cei care au atât de mult încât nu mai știu ce să facă de atâta bine, iar pe de altă parte sunt restul, marea grămadă de oameni care trag la jug de dimineața până seara și tot nu le ajung banii de la o lună la alta. Și buba mare nu e doar că unii au și alții n-au, ci faptul că s-a adunat atâta ciudă și atâta venin în sufletele celor amărâți, încât stau doar la pândă. Stau și așteaptă o crăpătură în sistem, o mică ocazie, un moment de haos, și atunci, ferească Dumnezeu, că n-o să mai conteze nicio lege și niciun gard de fier. Oamenii care n-au nimic de pierdut sunt cei mai periculoși de pe fața pământului. Iar dacă bogații ar fi un pic mai deștepți, ar înțelege că singura lor șansă să doarmă liniștiți pe pernele alea de puf e să facă în așa fel încât să nu mai existe deloc săraci în jurul lor.
Dacă stai să te gândești bine, e ca și cum ai locui într-o casă de sticlă în mijlocul unui sat unde toată lumea e flămândă și înfrigurată. Poți tu să-ți pui zece rânduri de alarme, poți să-ți angajezi malaci cu ceafa lată să stea la poartă, poți să-ți pui camere video și pe coșul de la casă, că tot n-o să fii în siguranță. De ce? Pentru că foamea și sentimentul că ai fost furat sau păcălit de viață nasc o forță pe care n-o poți opri cu nicio barieră. Omul simplu, când vede că muncește până îi sar capacele și tot nu-și permite să-i ia copilului o pereche de ghete ca lumea, în timp ce vede la televizor sau pe internet cum alții sparg în zece minute cât câștigă el într-un an, începe să strângă din pumni. Și pumnii ăia strânși, mai devreme sau mai târziu, or să lovească în ceva. Lumea de azi e organizată exact așa, pe o bombă cu ceas care ticăie sub fiecare vilă de lux, sub fiecare mașină scumpă și sub fiecare birou din sticlă și oțel.
Bogații noștri par să creadă că banii îi fac nemuritori sau că zidurile înalte îi feresc de realitate. Dar realitatea e că ei trăiesc într-o minoritate strigătoare la cer. Când ești unul la o mie, poți să fii tu cel mai tare din parcare, că la un moment dat aia o mie o să se sature să se uite la tine cum mănânci friptură în timp ce ei rod un colț de pâine uscată. Și nu e vorba despre invidie din aia proastă, cum zic unii la televizor, că „uite, domne, săracul e invidios că n-a muncit”. Nu e așa simplu. E vorba despre o sete de dreptate care se transformă în dorință de distrugere când vezi că regulile jocului sunt făcute doar pentru ăia de sus. Când un om ajunge la capătul puterilor și vede că indiferent ce ar face nu poate să iasă din noroi, prima lui pornire, la prima ocazie de balamuc general, va fi să dărâme tot ce vede în jur. Să dea foc palatului, să zgârie mașina aia lucioasă, să rupă tot ce el n-a putut avea niciodată. E o reacție umană, chiar dacă e urâtă. Și n-o poți ignora la nesfârșit.
Singura cale prin care bogații se pot salva pe ei înșiși, dar cu adevărat, nu e să-și mai cumpere încă un rând de sârmă ghimpată. Nu, soluția e mult mai simplă și mult mai omenească: trebuie să facă tot ce le stă în putere ca să ridice pe toată lumea la un nivel de prosperitate. Să nu mai existe oameni săraci. Asta e ideea. Dacă vecinul tău are și el o casă caldă, dacă are mașina lui în curte, dacă are frigiderul plin și copiii lui merg la o școală bună, crezi că mai are vreun motiv să vină să-ți dea ție în cap? Nici gând. Omul care o duce bine are ce pierde. Omul prosper vrea liniște, vrea ordine, vrea să se bucure de viață. Prosperitatea generală e ca un fel de lipici care ține societatea unită. Când toți avem câte ceva în traistă, suntem toți interesați ca lucrurile să meargă bine, să nu se strice nimic, să fie pace.
Dar, câtă vreme avem prăpastia asta uriașă, bogații stau pe un vulcan. Ei ar trebui să înțeleagă că bogăția lor e de fapt o povară dacă e înconjurată de mizerie. Ce bucurie poți să ai tu când ieși cu iahtul pe mare, dar știi că dacă te apropii de mal s-ar putea să fii luat la pietre de cei care n-au apă potabilă? Asta nu e viață, e o fugă continuă. Ar fi mult mai ieftin și mai deștept pentru ei să investească în oameni. Să plătească salarii din care omul să poată pune și deoparte, să creeze locuri de muncă unde să nu fii tratat ca o vită, să ajute la construcția unei lumi unde binele se împarte, nu se adună tot într-un singur buzunar. Dacă transformi un om flămând și supărat într-un om mulțumit și prosper, ai câștigat un prieten sau măcar un partener de drum liniștit, în loc să ai un dușman care stă cu cuțitul la brâu în spatele casei tale.
Lumea în care trăim pare să fi uitat de bunul simț elementar. Se pompează miliarde în armament, în sisteme de supraveghere, în tot felul de prostii care să ne păzească unii de alții. Dar, dacă banii ăia s-ar duce în a face ca sărăcia să dispară de tot de pe fața pământului, n-am mai avea nevoie de atâta pază. E o logică de grădiniță, dar pe care bogații lumii par să n-o priceapă deloc. Ei stau și își numără acțiunile și profiturile, în timp ce pe stradă se adună nori negri. Oamenii săraci de azi nu mai sunt ca ăia de acum o sută de ani, care nu știau ce se întâmplă în lume. Azi, orice om amărât are un telefon în mână și vede în fiecare secundă cum trăiesc „elitele”. Vede risipa, vede luxul nesimțit, vede aroganța. Și toate astea se adună ca niște picături de benzină într-un rezervor care stă să crape.
Dacă mâine vine o criză mare, un război sau o molimă care dărâmă ordinea asta de fațadă, bogații vor fi primii vizați. Și n-o să fie nimeni acolo să-i apere, pentru că poliția și armata sunt făcute tot din oameni simpli, care s-ar putea să-și amintească dintr-odată că și ei au fost exploatați. De aceea spun, prosperitatea universală nu e doar o vorbă frumoasă sau o idee din aia de oameni care n-au ce face, ci e o necesitate pentru supraviețuire. Bogații ar trebui să se teamă de propria lor lăcomie. Lăcomia asta e cea care îi orbește și-i face să creadă că pot să tragă la nesfârșit de sfoară fără să se rupă. Dar sfoara e deja subțire de tot.
Imaginează-ți o lume unde nu mai există cuvântul „sărac”. Nu înseamnă că suntem toți trași la indigo, dar înseamnă că oricine muncește are parte de un trai decent, de respect și de siguranță. Într-o astfel de lume, furia aia oarbă care îi face pe oameni să vrea să distrugă totul ar dispărea. De ce să distrugi o lume care funcționează și pentru tine? De ce să-i dai în cap bogatului dacă și tu ai tot ce-ți trebuie și poți să aspiri să ajungi și tu mai sus prin munca ta, fără să te simți călcat în picioare? Prosperitatea pentru toți ar aduce o pace pe care nicio armată din lume n-o poate garanta. Ar fi o lume în care am putea să ne uităm unii în ochii altora fără suspiciune și fără ură.
Dar, pentru asta, cei care au puterea acum trebuie să facă un pas în spate și să renunțe la o parte din profitul lor imediat pentru a investi în liniștea lor viitoare. E o investiție mult mai sigură decât orice acțiune la bursă. Să investești în om, să investești în comunitate, să faci în așa fel încât sărăcia să devină doar o amintire urâtă dintr-o istorie barbară. Dacă nu fac asta, își semnează singuri sentința. Pentru că istoria ne-a arătat de mii de ori că masele de oameni, când ajung la disperare, nu mai ascultă de nicio rațiune. Ei devin o forță a naturii care mătură tot în cale. Și e păcat să ajungem acolo când avem la îndemână toate uneltele să facem lumea asta un loc bun pentru toți.
Tehnologia pe care o avem azi, mașinile, roboții, inteligența asta artificială de care se tot vorbește, toate astea ar trebui să servească la eliminarea sărăciei, nu la creșterea profiturilor pentru câțiva. Dacă am folosi mintea omului pentru a vedea cum putem să-i facem pe toți prosperi, am găsi soluții în mai puțin de un an. Avem resurse pe pământul ăsta cât să trăim toți regește, dacă n-am fi atât de egoiști. Dar egoismul bogaților e cel mai mare dușman al lor. Ei adună grămada de aur sub ei și nu văd că grămada aia stă pe o prăpastie.
Ar trebui să înțelegem cu toții, dar mai ales cei care au pâinea și cuțitul, că siguranța unuia depinde de fericirea tuturor. Nu poți fi fericit singur într-o cameră, în timp ce în restul casei e incendiu. Incendiul o să ajungă și la tine, oricât de etanșă ar fi ușa. Așa e și cu societatea noastră. Sărăcia e incendiul, iar bogații sunt cei care stau în sufrageria luxoasă și speră că focul o să se oprească la prag. Nu se va opri. Singura soluție e să stingem focul de tot, să nu mai lăsăm nicio scânteie de sărăcie să ardă undeva prin lume.
Când toți oamenii vor fi prosperi, când nu va mai exista teama că mâine nu ai ce să le dai copiilor să mănânce, atunci și numai atunci bogații vor putea să se bucure cu adevărat de ce au. Pentru că bogăția lor nu va mai fi văzută ca un furt sau ca o nedreptate, ci ca o parte dintr-o lume care merge bine pentru toți. Respectul se câștigă prin omenie, nu prin forță. Dacă bogații vor să fie respectați și nu doar temuți, trebuie să demonstreze că le pasă de restul lumii. Că nu sunt doar niște aspiratoare de bani, ci sunt oameni care înțeleg că fac parte dintr-o comunitate uriașă numită omenire.
Uneori mă gândesc ce simplu ar fi dacă am lăsa deoparte toate teoriile astea economice complicate care ne spun de ce unii trebuie să fie săraci. Sunt doar minciuni inventate ca să justifice lăcomia. Realitatea e că putem trăi cu toții bine. Nu e nicio lege a fizicii care să spună că trebuie să existe oameni care mor de foame lângă mări de lux. E doar o alegere pe care o facem în fiecare zi. Iar bogații fac alegerea cea mai proastă pentru ei înșiși, alegând să păstreze totul și să riște să piardă totul într-o singură noapte de furie populară.
Furia asta despre care vorbesc nu e ceva ce poți potoli cu discursuri frumoase sau cu promisiuni deșarte la alegeri. E o forță brută care vine din stomacul gol și din sufletul umilit. Când omul simplu vede că cel bogat se poartă de parcă pământul e doar al lui, simte o nevoie viscerală de a restabili echilibrul cu forța. Și, atunci când ești gata să distrugi totul, nu te mai gândești la consecințe. Asta e partea pe care bogații n-o înțeleg: ei se gândesc la profit, la riscuri, la procente. Săracul care vrea să dărâme tot se gândește doar la eliberarea de sub călcâi. Sunt două limbi diferite, iar singura cale de a traduce una în alta e prosperitatea.
Dacă am avea o lume de oameni prosperi, educația ar fi mai bună, sănătatea ar fi mai bună, criminalitatea ar scădea aproape de zero. Cine s-ar mai duce să fure dacă are de toate acasă? Cine s-ar mai lăsa convins de tot felul de nebuni să facă revoluții sângeroase dacă viața lui e plină de bucurii și de siguranță? Prosperitatea universală e cel mai bun scut împotriva haosului. Este cel mai deștept plan de securitate pe care l-ar putea scrie cineva vreodată. Și e realizabil, e chiar aici, la un pas de noi, dacă bogații și-ar deschide un pic ochii și inimile.
Îmi place să visez la o zi când o să merg pe stradă și n-o să mai văd niciun cerșetor, niciun bătrân plângând lângă o farmacie, niciun tânăr deznădăjduit care vrea să plece din țară pentru că aici e sclav pe plantație. O zi când bogații vor fi mândri nu de cât au adunat, ci de câți oameni au ajutat să ajungă la rândul lor prosperi. Acea zi va fi ziua când vom putea spune că suntem cu adevărat o civilizație. Până atunci, suntem doar niște lupi care se bat pe un ciolan, unii mai mari și mai grași, alții mai mici și mai hămesiți, dar toți trăind într-o teroare continuă.
Bogații lumii ar trebui să asculte foșnetul ăsta ciudat care se aude dinspre cartierele mărginașe, dinspre satele uitate de lume, dinspre blocurile gri unde oamenii se înghesuie ca sardinele. Nu e doar zgomot de fond, e sunetul unei furtuni care se pregătește. Și nicio umbrelă din aur n-o să-i ferească de potopul ăla. Singura lor barcă de salvare e să înceapă chiar de azi să împartă resursele, să creeze echitate, să transforme fiecare om sărac într-un om prosper. E o cursă contra cronometru și ar fi bine pentru noi toți ca ei să câștige cursa asta, alegând calea omeniei înainte ca furia să aleagă calea distrugerii.
Nu e vorba despre a fi „bun la suflet” în sensul ăla moale al cuvântului, ci despre a fi incredibil de pragmatic. Dacă vrei să ai o afacere care să dureze generații, ai nevoie de o lume stabilă. Dacă vrei ca nepoții tăi să se bucure de moștenirea ta, ai nevoie de o lume unde vecinii lor să nu vrea să-i vadă în mormânt. Prosperitatea universală e fundația pe care se poate construi un viitor. Fără ea, tot ce ridicăm e doar un castel de nisip pe malul unei mări agitate. Și marea a început deja să urce.
Așa că, data viitoare când un om bogat se gândește cum să mai taie din costuri sau cum să mai evite niște taxe, ar trebui să se gândească că de fapt mai pune o scânteie la fitilul bombei pe care stă așezat. Mai bine plătește-ți oamenii regește, mai bine asigură-te că în comunitatea ta nu mai există nicio lipsă, și vei vedea că acei oameni te vor păzi ei, de bunăvoie, pentru că vei fi devenit garantul binelui lor. Asta e adevărata putere, nu cifrele alea reci de pe ecran. Puterea de a transforma un potențial dușman într-un aliat loial prin simplul fapt că i-ai oferit șansa la o viață demnă și prosperă.
În final, totul se reduce la ce fel de lume vrem să lăsăm în urmă. O lume a fricii, a zidurilor și a urii, sau o lume a luminii, a prosperității și a respectului reciproc? Alegerea e la cei care au acum frâiele, dar timpul lor de gândire se scurge repede. Fiecare zi în care sărăcia continuă să roadă la rădăcina societății e o zi în care distrugerea devine mai probabilă. Să sperăm că înțelepciunea va învinge lăcomia, pentru binele tuturor, de la cel mai sărac om de pe stradă până la cel mai bogat om din biroul de la ultimul etaj. Suntem toți în aceeași poveste și ar fi mare păcat să-i scriem un final tragic doar pentru că n-am vrut să împărțim paginile cărții.
Autor: Claudiu Neacșu
