Când observi lumea în care trăim, în care totul este într-o ordine relativă, ai putea crede că ceva este profund greșit. Nu este vorba doar de simple sincope tranzitorii ici și colo, ci mai degrabă de o defecțiune catastrofală, un accident industrial, un păcat originar care afectează fundamentul civilizației. Trebuie însă să ne referim la segregarea geografică, socială și economică dură a Pământului, împărțit în două tabere: cei bogați și cei săraci. Și nu ca o diferențiere socioeconomică, ci ca două universuri paralele, căminele celor care au și ale celor care nu au, separate de un abis moral, social și economic. Totuși, să fiu clar, această diviziune nu este o fatalitate cosmică, nu este o lege a naturii de care noi, ca broasca țestoasă a lui Esop, nu putem scăpa, crezând că este doar realitate. În schimb, este cea mai mare eroare a umanității, o greșeală provocată de om, transmisă de-a lungul generațiilor prin sisteme și prin lege. Totuși, cea mai bună și mai impresionantă veste este că această eroare poate fi corectată. Nu prin visuri idealiste și abstracte de compasiune universală față de semeni, ci prin măsuri practice și tangibile care sunt, mai presus de toate, profitabile pe termen lung.
În primul rând, trebuie să recunoaștem că această diferență este disfuncțională. În ciuda a ceea ce anumite elemente ne-ar face să credem, aceasta nu este cel mai mare motor al progresului. Cel mai mare motor al progresului este nevoia, inovația și colaborarea, nu lipsa resurselor pentru mulți. Sărăcia este un lux pe care civilizația nu și-l poate permite. Este o risipă intelectuală, de potențial și de muncă. Imaginează-ți toate geniile, copiii talentați care cresc în ghetouri din întreaga lume, fără școli, fără instrumente, fără mese sănătoase. Geniile care nu vor fi niciodată descoperite. Soluțiile la cele mai mari probleme ale lumii care nu vor fi niciodată descoperite, deoarece mințile care le-ar putea crea sunt blocate în crearea de soluții pentru propria subzistență zilnică. Sărăcia favorizează bolile, perturbările sociale și, în cele din urmă, războiul. Acestea sunt lucruri care necesită resurse masive, resurse care ar putea fi alocate pentru noi soluții sau cercetare. Menținerea cuiva în sărăcie costă societatea mai mult decât menținerea lui într-o poziție utilă. Aceasta este o simplă chestiune de practici economice, nu de filozofie.
Deci, cum remediem această greșeală? Este ușor. Este ceva pragmatic.
În primul rând, trebuie să înțelegem că această greșeală a fost cauzată de reguli și că, prin simpla modificare a regulilor, greșeala este eliminată. Nu trebuie să jefuim bogații. Trebuie să îi determinăm să contribuie într-o măsură mai echitabilă la costurile de participare pentru menținerea societății care le-a permis să devină bogați la un moment dat. Vorbim despre impozitare inteligentă și impozitare progresivă. Vorbim despre impozitarea averilor uriașe și a tranzacțiilor bursiere speculative, nu ca pedeapsă, ci pentru asigurarea socială. Vorbim despre eliminarea lacunelor care permit marilor corporații să-și obțină profiturile în străinătate pentru a evita impozitarea, furând de la orașe ceea ce ar trebui alocat spitalelor și școlilor. Trebuie să recuperăm acești bani. Nu trebuie să-i irosim. Trebuie să-i reinvestim în a doua etapă.
Pasul doi este investiția în infrastructura umană universală. Universală în sensul de educație, sănătate și locuințe necesare pentru toată lumea, indiferent de bugetul fiecăruia. Dacă oamenilor li se garantează accesul la o școală decentă, de la grădiniță până la facultate, la îngrijiri medicale decente când sunt bolnavi, la un loc decent în care să locuiască, atunci ai eliminat deja jumătate din motivele pentru care rămân pe loc. Cei care nu trebuie să-și facă în permanență griji pentru aceste lucruri sunt mai sănătoși, mai stabili din punct de vedere mental și, prin urmare, mai productivi. Nu sunt supraviețuitori, ci consumatori activi și inventivi. Nu este vorba de caritate, ci de capitalism iluminat. Vrei o bază substanțială de oameni capabili să participe la economie.
Un al treilea pas practic ar fi reorganizarea forței de muncă în lumina realităților tehnologice actuale. Mașinile și inteligența artificială nu trebuie să fie dușmani. Ele pot fi eliberatoare. Dacă mașinile fac munca plictisitoare și periculoasă, noi trebuie să ne concentrăm din ce în ce mai mult pe locuri de muncă care necesită empatie, creativitate și judecată (asistență socială, artă, cercetare complexă). Totuși, dacă această tranziție treptată vine fără mijloace de a evita șomajul masiv catastrofal, trebuie să luăm în considerare ideea unui venit universal de bază ca plasă de siguranță. Nu este vorba de a da bani celor leneși. Este o funcționalitate economică menită să asigure menținerea puterii de cumpărare în cadrul economiei, să ofere oamenilor posibilitatea de a se recalifica fără teamă pentru viitor și să recunoască ceea ce fac oamenii pentru a ajuta economia, chiar și atunci când nu sunt plătiți (creșterea copiilor, îngrijirea persoanelor în vârstă, voluntariatul). Venitul universal de bază nu este idealist, a fost testat în diverse forme și reprezintă o soluție rațională la problemele de distribuție a bogăției într-o lume extrem de automatizată.
A patra soluție pragmatică este aceea de a elimina tentaculele corupției și ale sistemelor de obținere a unor rente. O mare parte din inegalitatea bogăției este menținută prin mijloace legale și politice care permit oamenilor să extragă resurse fără a contribui cu nimic la mijloacele de producție, adică prin obținerea de rente (obținerea bogăției doar din posesia de active sau accesul politic, spre deosebire de obținerea bogăției din invenții sau muncă). Acest lucru necesită o reformă majoră a sistemului judiciar, procese transparente de achiziții publice și o creștere semnificativă a tuturor subvențiilor acordate sistemelor dezvoltate, dar dăunătoare (de exemplu, combustibilii fosili), pentru a transfera acești bani către start-up-uri ecologice și educație. Meritul și invențiile trebuie să fie din nou singurele căi garantate către bogăție, nu relațiile și speculațiile.
În al cincilea rând, trebuie să luăm în considerare proprietatea adecvată asupra terenurilor și resurselor naturale. O mare parte din sărăcia persistentă la nivel global este rezultatul faptului că o mică majoritate deține prea mult teren productiv în alte țări sau prea mult control asupra apei și mineralelor. De aceea este nevoie de inițiative echitabile de reformă funciară și de o perspectivă care să considere resursele vitale (apa, aerul curat, biodiversitatea) ca un bun comun global, nu ca instrumente pentru profitabilitatea excesivă a corporațiilor. Nu este vorba de naționalizare obligatorie, ci de o reglementare eficientă a accesului și sustenabilității.
Niciuna dintre aceste soluții nu necesită crearea unui dispozitiv fantastic nou sau o deviere biologică de la temperamentul genetic natural al omului. Ele necesită doar mijloace politice și o evoluție socioculturală pentru a realiza că o societate mai echitabilă este, în mod ironic, una mai benefică pentru toți. Nu este o luptă între cei care au și cei care nu au, ci o luptă între eficiență și ineficiență. Corectând greșeala, nu numai că îi ajutăm pe milioanele de oameni care se luptă să supraviețuiască, dar și echilibrăm și îmbunătățim jocul pentru cei care se află deja în vârf, evitând revoltele, precaritatea și dezintegrarea etică.
Faptul că bogații devin și mai bogați, iar săracii și mai săraci este o ideologie pe care ne-am repetat-o atât de des încât a devenit realitate. Este o profeție care se autoîmplinește și care ne permite să ne complacem în confortul nostru. Cu toate acestea, statisticile, rațiunea și, cel mai important, istoria demonstrează contrariul. Putem schimba regulile jocului. Putem crea un sistem care să promoveze nu excluderea, ci incluziunea radicală, în care bogăția nu devine un bilet câștigător, ci un covor de bun venit pe care fiecare are potențialul de a-și construi viața. Corectarea acestei greșeli uriașe este cea mai mare întreprindere a secolului XXI. Nu este nerealist să credem că toată lumea merită o șansă echitabilă. Dimpotrivă, este o responsabilitate realistă pe care trebuie să o asumăm pentru noi, pentru copiii noștri și pentru noi înșine.
Autor: Claudiu Neacșu
