Unele persoane nu pot accepta diferențele. Nu doar principiile majore ale vieții, ci chiar și cele mai mici detalii, cum ar fi personajele pe care le urmăresc la televizor și viziunea lor asupra viitorului lumii. Un instinct învechit, aproape prădător, pe care îl purtăm ca pe o insignă a supraviețuirii dintr-o epocă în care tribul era singurul mijloc de existență. Diferența era sinonimă cu moartea. Dar acum, cu o simplă ideologie, ne comportăm de parcă ar fi un pericol.
Ce este și mai fascinant este că nu discursul generează această ură, ci sentimentul. Este un sentiment la fel de crud ca un fir expus care te electrocutează prin palmă. Este un sentiment atât de legat de conștientizarea unui pericol imaginar, cuvântul imaginar fiind crucial, încât oamenii reacționează de parcă le-ai fi furat pâinea. Mintea cedează înainte de a avea șansa să proceseze, iar corpul trece la acțiune în conformitate cu o serie de comenzi reflexe dintr-o epocă în care nimeni nu avea mijloacele necesare pentru a dezvolta rațiunea.
Dacă cineva îndrăznește să creadă că trăim într-o epocă în care globalizarea conectează pe toată lumea, ar avea dreptate. Suntem conectați prin cabluri, sateliți, platforme de socializare, acces omniprezent la informații. Dar nu am fost niciodată mai divizați. Am ajuns la pragul intoleranței față de orice voce care sugerează altceva decât ceea ce avem în cap. Și dacă tonul acelei voci sugerează măcar o fărâmă de certitudine? Ei bine, asta e, ești stropit cu kerosen și aprins.
Poate că este din cauză că am fost îndoctrinați în mod incorect cu privire la ceea ce înseamnă să ai o opinie. O confundăm cu identitatea. Prin urmare, dacă cineva afirmă ceva contrar poziției noastre politice, nu considerăm că ne contestă opinia, ci că ne atacă personal. Pare complet irațional, dar așa funcționează psihicul uman. O ideologie se transformă într-un spațiu domestic, iar o frază divergentă devine o încălcare a proprietății private.
Cu toate acestea, nimeni nu recunoaște acest lucru în mod deschis. Nimeni nu se ridică și spune: „Ascultă, nu pot suporta faptul că îți permiți să gândești diferit de mine”. Sună prea stupid pentru a fi rostit. Astfel, ne ascundem în spatele unor scuze mărețe, morale deghizate, etică abstractă și retorică cvasi-logică. Luptăm pentru binele oamenilor? Luptăm pentru dreptatea adevărului, pentru dezvoltare și modernitate? Luptăm pentru echitate și distincție, pentru noutate și tradiție, pentru valori și pentru orice alt titlu pe care vrem să-l dăm în acel moment? Nu, luptăm pentru o bucată imaginară de identitate.
Dar și mai interesantă este sursa acestei animozități. Nu provine de la oameni răi, ci de la oameni buni. Provine de la oamenii care locuiesc vizavi de tine, care lucrează cu tine, care fac cumpărături de Crăciun lângă tine, care vin la petrecerile de ziua ta, care îți trimit mesaje în zilele speciale și care, în ansamblu, sunt oameni decenți. Dar, în clipa în care menționezi că ai o perspectivă diferită asupra lumii față de a lor, totul se transformă într-un război mondial.
Și aici intervine absurditatea: problema nu este opinia, ci frica. O frică profundă, neexprimată, de a rămâne dezorientat. Eu cred într-un lucru. Tu crezi în altceva. Ai un argument bun. Poate că nu mai sunt atât de sigur. Iar incertitudinea doare mult mai tare decât orice insultă. Pentru mulți, este intolerabilă. Identitatea lor se bazează pe câteva noțiuni centrale care funcționează ca niște balamale. Atinge-le și întreaga ușă se clatină.
Este mai ușor să urăști decât să evaluezi. Este mai confortabil să respingi decât să reformulezi. Este mai simplu să ridici ziduri decât să deschizi o fereastră. Oamenii iubesc confortul psihologic, iar confortul psihologic se hrănește cu afirmații, nu cu provocări.
Dar viața nu funcționează pe baza afirmațiilor. Pentru că, dacă ar fi așa, am fi încă în peșteri, strânși în jurul unor focuri mici, convinși că stelele de deasupra sunt doar găuri în tavanul celest.
Adevărul este că progresul omenirii s-a bazat pe contradicții. Pe discuții aprinse. Pe opinii diferite. Pe oameni care nu se înțelegeau, dar continuau să dezbată. Cei care urăsc diferența, urăsc evoluția însăși, chiar dacă nu sunt conștienți de asta.
Problema este că am uitat să ascultăm. Nu vrem să înțelegem de ce simți așa. Vrem să încheiem conversația înainte ca aceasta să ne amenințe confortul. Trăim într-o societate în care răspunsul vine mai repede decât reflecția. Și, ironic, cu cât răspundem mai repede, cu atât evoluăm mai încet.
Apoi, desigur, ceea ce este cel mai amuzant este că oamenii care urăsc alte opinii se consideră automat toleranți, progresivi, liberali, raționali și calmi. Au o convingere interioară atât de puternică că ei sunt cei buni. Cu toate acestea, binele nu vine cu pumnii strânși sau cu maxilarul încordat. Binele vine cu o minte deschisă și cu capacitatea de a vedea bărbatul (sau femeia) din spatele citatului. Toleranța apare atunci când cineva nu este ca tine și, în loc să reacționezi cu dezgust, răspunzi calm. Dar asta nu este toleranță adevărată. Toleranța adevărată apare atunci când cineva NU este ca tine și, în loc să ai o reacție emoțională, îți păstrezi calmul.
Dar aici apare o altă lacună psihologică. Confundăm toleranța cu respectul. Creăm un mecanism mental prostesc prin care gândim: „Dacă te respect, trebuie să fiu de acord cu tine”. Nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr. Respectul înseamnă că îi permiți cuiva să ocupe spațiu ca ființă simțitoare. Acordul înseamnă că vezi lucrurile în același mod. Două concepte complet separate pe care le confundăm, ca două condimente diferite care sunt aruncate în aceeași oală în același timp, în loc să fie adăugate în momente separate și în scopuri diferite.
Un alt motiv pentru care oamenii urăsc opiniile diferite este că, într-o anumită măsură, se simt neputincioși. Dacă nu pot controla lumea, măcar o pot micșora la dimensiunea certitudinilor lor. O pot face mai mică, mai ușor de digerat, chiar mai previzibilă. Orice gând nou tulbură echilibrul intern. Cei care nu își pot controla viața exterioară încearcă să controleze discuțiile. Ura față de opiniile diferite este adesea un produs secundar al unei vieți în care controlul este căutat în altă parte și nu este găsit.
Dar aici intervine vestea bună: această ură nu este naturală. Nu este ceva predispus biologic. Este un obicei prost. Iar obiceiurile se pot schimba. Cu toții putem învăța să respirăm înainte de a riposta. Să întrebăm înainte de a respinge. Să ascultăm înainte de a ridica scutul. Este un exercițiu dificil, deoarece este contrar instinctului, dar poate fi transformator.
Oamenii nu reușesc să recunoască faptul că opiniile diferite nu distrug lumea, ci o dezvoltă. Dacă o singură opinie ar fi cu adevărat valabilă, am trăi cu toții într-un univers omogen, în care nimic nu se schimbă. În schimb, trăim într-o lume plină de conflicte, în care opiniile se ciocnesc între ele ca două valuri care se lovesc de stânci. Din aceste conflicte apar noi direcții. Progresul nu provine din concordanță, ci din tensiune. Cei care urăsc opiniile diferite sunt cei care nu realizează că, fără contradicții, nu există progrese.
Este amuzant cum ne luptăm pentru convingeri atât de efemere, încât nu reușim să recunoaștem cât de multe dintre ele vor părea ridicole peste câteva decenii. Timpul are capacitatea malefică de a ne face să ne simțim ridicoli. Dar, între timp, ne comportăm de parcă adevărul ar fi o resursă limitată și trebuie să ne agățăm cu unghiile de el pentru a-l păstra doar pentru noi.
Când realizăm acest lucru, ura nu mai are niciun rost. Nu pentru că ar fi imorală, ci pentru că este ineficientă. Este la fel de absurd ca și cum ai urî o umbrelă pentru că te protejează de ploaie. Umbrela nu are nicio legătură cu problema. La fel și punctele de vedere opuse care vin din altă parte.
A fi adult nu înseamnă să ai convingerile corecte, ci să ne permitem să trăim în incertitudine. Să nu simțim nevoia de a pedepsi pe altcineva pentru că își exprimă incertitudinea într-un mod diferit de al nostru.
Pentru că nu convingerile separă lumea. Ci comportamentele. Cei care pot asculta și cei care nu pot. Cei care pot discuta și cei care pot doar reacționa. Cei care pot coexista și cei care pot impune.
În mod ironic, cei care cred că au dreptate sunt cei care au cel mai mult de învățat. Nu despre ceilalți, ci despre ei înșiși.
Autor: Claudiu Neacșu
