O lume în care toți oamenii sunt obligați prin lege să respire corect… Despre asta este vorba în povestirea „Respirația obligatorie”, care se citește între două stații de metrou, timp de circa zece minute.
„Respirația obligatorie”
Autor: Claudiu Neacșu
Vântul mișca lent bannerele uriașe care fluturau peste bulevardul principal: „Respiră corect. Trăiește corect.” În piața centrală, oamenii stăteau aliniați, cu ochii închiși, urmărind instrucțiunile difuzate din difuzoarele metalice înfipte la fiecare colț.
„Inspiră pe patru bătăi… Ține-ți respirație pe patru… Expiră pe patru… Nu trișa. Guvernul ascultă,” răsuna vocea calmă, mecanică.
Sawyer Fletcher își controla cu efort vizibil ritmul respirației. O femeie de lângă el începu să tușească.
Un inspector al Aerului, în uniforma neagră cu masca argintie, sosi imediat. Strigă:
– Cod roșu, secțiunea 12! Respirație neregulamentară!
Sawyer își mușcă buza. Femeia fu apucată de subraț și trasă pe caldarâm, în timp ce lumea continua să respire ritmic, ignorând ce se întâmpla.
Billy Hunter, prietenul loial al lui Sawyer, apăru alături și murmură:
– Asta e lumea ta, Sawyer. Un singur oftat greșit și ești terminat.
Sawyer nu-i răspunse. Privea în zare, acolo unde norii se mișcau liber. Își zise în gând: Aerul nu e al lor. Aerul nu poate fi controlat.
***
În lumina slabă a camerei, Sawyer ținea în mână dosarul murdar găsit printre lucrurile fratelui său, ucis fiindcă a respirat „prea adânc” în timpul unui control. Privi la o fotografie scorojită, în care apărea Jamie zâmbind larg, în timp ce pe verso fusese zgâriat ceva cu un ac: 47°N, 19°E. ZONA LIBERĂ.
Billy, aflat lângă Sawyer, oftă și zise:
– Credeam că zona liberă e o legendă…
Răsfoind paginile, Sawyer spuse:
– Jamie, fratele meu, n-ar fi murit pentru o legendă. Ultima mențiune oficială: „Respirație excesivă în timpul Controlului 14. Eliminat pentru deviere fiziologică.”
Un nod i se formă în gât.
De-atunci, Sawyer se antrena în fiecare noapte, în secret. Asta făcea și acum. Cronometrul ticăia. Inspiră pe patru. Își ținu respirația. Expiră pe patru. Greși. Inhală prea repede. Se auzi un „beep” de la senzorul ascuns pe piept.
Un sunet de blocare la ușă îl înțepeni. Din ecranul holografic apăru chipul lui Efrain Dickson, șeful Inspectoratului Aerului. Acesta zise:
– Fletcher. Văd că exersezi. Ce planuri ai cu o respirație atât de… intensă?
Sawyer înghiți în sec și spuse:
– Doar… încerc să mă perfecționez.
Efrain zâmbi rece și zise:
– Să sperăm. Perfecțiunea respiratorie e singura formă de loialitate.
***
Lumina dură îi ardea ochii. Sawyer, după ce fusese arestat pentru „respirație neregulamentară” și dus la un centru de reeducare, stătea imobil, legat de un scaun metalic, cu fire conectate la tâmple și piept. Pereții camerei erau albi, sterili, mirosind a clor și frică.
Efrain Dickson păși încet înăuntru, cu mâinile la spate și un zâmbet tăiat în colțul gurii. Spuse:
– Respirația e reflex. Dar conștiința… e o alegere. Iar tu ai ales greșit.
Efrain apăsă un buton. Jeturi scurte de gaz i se revărsară în față lui Sawyer. Nu putea respira cum trebuie. Prea rapid și începea să tremure, prea lent și vedea negru în fața ochilor.
– Controlul este ordine, Fletcher. Haosul e moarte.
Un zgomot de explozie răsună din hol. Alarma urlă. Ușa fu smulsă și Tamia, o fostă inspectoare care își pierduse credința în sistem, apăru, cu o armă improvizată în mână.
– Gata cu terapiile tale, spuse ea.
Billy intră clătinându-se și trăgând focuri oarbe. Strigă către Sawyer:
– Hai, frate, ieși odată!
În timp ce fugeau, Billy fu lovit în coapsă de un glonț. Se prăbuși cu un țipăt. Sawyer se întoarse, dar Billy urlă:
– Fugi! Nu mă lăsa să mor aici, respirând după regulile lor!
Tamia îl apucă de braț pe Billy, zicând:
– Ori trăim toți, ori nu mai respiră nimeni!
***
Cei trei coborâră din vehiculul furat, în mijlocul unei câmpii pustii, unde coordonatele fratelui lui Sawyer indicau Zona Liberă. Aerul era liniștit, prea liniștit.
Sawyer privi în jur și spuse:
– Aici ar trebui să fie… Jamie n-ar fi greșit.
Tamia se aplecă lângă o bornă ruginită, zicând:
– E o stație de semnal veche. Nu emite nimic. E moartă.
Billy, cu piciorul bandajat grosolan, scrâșni:
– Sau… e o momeală.
În acel moment, cerul se umplu de zumzetul metalic al dronelor. O rețea de lumini roșii coborî peste ei ca o plasă. O voce artificială rosti:
– Depistați pentru respirație deviantă. Rămâneți nemișcați.
Sawyer izbucni:
– Jamie ne-a trimis aici să murim?!
Tamia trase de el, fugind printre ruinele de beton.
– Nu Jamie! Guvernul! Ei au plantat mesajul!
Billy căzu, dar ridică arma și zise:
– Mergeți! Le țin eu pe loc!
– Nu! strigă Sawyer.
Însă Tamia îl trânti pe Sawyer la pământ când o dronă trecu pe deasupra.
Explozia care urmă fu înfundată de pământul ud și un singur gând îi încolți în minte lui Sawyer:
Libertatea nu vine cu coordonate. Libertatea se ia.
***
Într-un adăpost improvizat sub o fabrică abandonată, Tamia primi un semnal criptat: „Ieșire sigură. Contact de încredere. – L.”
– E Liam, fostul meu coleg, zise ea. Spunea că vrea și el să fugă.
Sawyer ezită și spuse:
– Sau vrea doar să trădeze pe cineva care încă mai respiră liber.
Dar era prea târziu.
Într-o clipă, se auzi zgomot de bocanci metalici. Apoi o explozie. Tamia fu smulsă din mâinile lui Sawyer de către o echipă de intervenție. Liam, cu insigna strălucind în piept, o privi fără remușcare.
– Ea încă mai visa, murmură Liam. Eu doar supraviețuiesc.
Sawyer fugi, frânt. Vocea Tamiei, în ecou, îi răsuna în minte: „Nu mă uita!”
Câteva ore mai târziu, un anunț public era difuzat pe fiecare ecran din oraș: Billy, în genunchi, murdar, sângerând, cu tuburi puse forțate în nas.
Efrain apăru lângă Billy, privind direct în cameră. Spuse:
– Așa arată cei care respiră împotriva ordinii.
Sawyer încremeni.
Vocea lui Billy, spartă, abia șoptind, se auzi:
– Nu lăsa să fie totul degeaba… frate…
Sawyer strânse din pumni. Nu mai putea fugi. Acum… trebuia să lupte.
***
Într-un tunel ascuns sub oraș, Sawyer privea fluxul de date de pe un dispozitiv furat de la un inspector. Holograma arăta structura complexă a sediului central: Inhalatio, cum îl numeau ironic între ei. În centrul lui se afla nucleul de control al Sistemului Respirator Național.
Vocea lui Billy, din amintire, răsună în mintea lui: „Respiră, frate, dar fă-o pentru ceva.”
Un membru al Rezistenței, în timp ce îi dădea lui Sawyer o mască dotată cu aer comprimat, întrebă:
– Ce ai de gând?
Sawyer spuse:
– Ori închidem sistemul…, ori murim respirând după voia lor.
Sawyer ezită o clipă. Într-un colț al hărții digitale se putea vedea celula Tamiei. Ea era încă vie. Rebelul spuse:
– Dacă intri acolo, nu mai e cale de întoarcere.
Sawyer închise ochii. Inspiră lent. Își ținu respirația. Expiră. Apoi zâmbi și spuse:
– Exact asta vreau.
În noaptea care urmă, o siluetă singuratică urcă pe peretele de vest al sediului central Inhalatio. Fiecare pas era calculat. Fiecare respirație era tăcută.
În spate, orașul dormea uniform. În față se afla sistemul care îi furase fratele, prietenul, dragostea.
Iar acum era e rândul lui Sawyer să respire… împotriva lor.
***
Într-o clipă favorabilă ei, Tamia reuși să revină alături de Sawyer. Acum Sawyer și Tamia coborau pe o scară de serviciu, ascunzându-se printre conductele ce foșneau cu aer filtrat. Pereții clădirii Inhalatio păreau să respire odată cu ei, un monstru metalic care simțea fiecare pas, fiecare suspin. Tamia șopti:
– Gata. Sala de control e dincolo de ușa asta.
Dar ușa se deschise înainte ca ea să apese pe clanță. În spatele ei stătea Efrain, calm, cu mâinile încrucișate. Efrain zâmbi și zise:
– Ce ironie. Voi, respirați atât de greșit… și totuși atât de tare.
Într-o fracțiune de secundă, gaze paralizante umplură coridorul. Când Sawyer deschise din nou ochii, se afla într-o cameră albă, fără ferestre. Tamia era lângă el, sprijinită de perete, respirând greu.
O voce robotică răsună din tavan:
„Nivelul de oxigen este calibrat. Abateri de peste 5% vor duce la suprimare automată.”
Sawyer simți cum aerul devenise o armă. Prea adânc, oțelul gemea. Prea slab, plămânii îi ardeau.
Efrain apăru pe un ecran, vorbind: „Aceasta e purificarea finală. Să vedem cine e demn să respire.”
Tamia îl privi pe Sawyer și îi spuse:
– Respirăm împreună. Sau murim liberi.
***
Aerul din cameră devenea tot mai dens, dar mintea lui Sawyer era limpede. Își aminti lecțiile dure din centrul de reeducare: inspir lent, îmi țin respirația, expir prelungit. Ritmul e cheia.
Sawyer îi spuse Tamiei, ținându-i mâna:
– Urmează-mi respirația.
Pereții vibrau când respirația lor se sincroniză, iar Sawyer observă o mică grilă de ventilație într-un colț. Își desfăcu centura, o întinse spre grilă și o smulse cu un efort disperat. În spatele ei erau fire și circuite strălucind slab.
Smulgând cabluri, Sawyer zise:
– Respirația lor perfectă e controlată de asta.
Alarma răsună.
Lumina roșie umplu camera, iar nivelul de oxigen fluctua periculos. Sawyer continuă, ignorând panica din piept. Într-un ultim efort, conectă două fire între ele, scurtcircuitând sistemul. Camera se cutremură când fluxul de aer reveni necontrolat.
Dar, înainte să respire ușurat, ușa metalică se deschise violent. Efrain păși înăuntru, cu o armă în mână și ura scrisă pe față.
– Crezi că ești erou, Fletcher? întrebă Efrain. Nu ești. Iar fiecare respirație a ta distruge ordinea.
Sawyer îl privi calm pe Efrain. Ridică mâinile și zise:
– Ordinea ta e o colivie. Dar eu respir pentru libertate.
***
Efrain înaintă cu arma ridicată, dar Sawyer nu se mișcă. În schimb, începu să vorbească, calm, ritmic.
– Ți-e teamă, nu? Că într-o zi n-o să-ți mai poți controla respirația. Că o singură ezitare… te va trăda.
Efrain râse forțat și spuse:
– Eu sunt sistemul, Fletcher. Eu controlez aerul însuși.
– Atunci de ce gâfâi?
Se făcu tăcere. Apoi, Efrain începu să inspire tot mai des, mai sacadat. Fața i se înroși. Mâna cu arma tremura.
– Stai… stai…, murmură Efrain încercând să revină la ritm.
Sawyer păși spre el, lent. Spuse:
– Te-ai construit ca pe un metronom, dar ai uitat un adevăr simplu: omul nu e mașină.
Efrain încercă să tragă, dar mâna îi alunecă. Într-un acces de panică, începu să hiperventileze. Și, brusc, se prăbuși, inconștient.
Sawyer ridică arma și se întoarse spre panoul principal. Tamia, slăbită, apăru în prag.
– Ești sigur?
– E singura cale.
Sawyer apăsă RESETARE TOTALĂ – SECURITATE RESPIRATORIE: DEZACTIVAT.
Alarma se declanșă. Luminile pâlpâiră. Aerul, pentru prima dată, nu mai avea reguli.
Sawyer o luă de mână pe Tamia și îi spuse:
– Hai să respirăm. În sfârșit…, pe bune.
***
Ruinele din Inhalatio fumegau în zare, iar zeci de oameni, dezorientați, ieșeau din buncărele de reeducare. Aerul era greu, dar… liber. Nicio alarmă, niciun senzor. Doar respirații neregulate, umane.
Billy, sprijinit pe umăr de un tânăr rebel, zâmbi când îi zări. Spuse:
– Păi? Mai respirăm?
Sawyer îl îmbrățișă fără un cuvânt. Tamia plângea în tăcere. Erau vii.
Trecură săptămâni. Grupul ajunse la poalele Munților Apelor, locul despre care doar șoaptele vorbeau. O comunitate mică, unde nimeni nu purta senzori, iar oamenii râdeau… din plinul plămânilor.
Într-o noapte liniștită, sub cerul limpede, Sawyer se trezi brusc. Își ținea respirația. Inconștient. Reflex vechi.
Întinse mâna în întuneric.
Tamia, trează, îi șopti:
– Ești aici. Poți să respiri. Cum vrei.
El inspiră adânc. Aer rece de munte, curat. Fără frică. Fără reguli.
Se uită la cer, la norii ce pluteau neîngrădiți.
– Știi ce e ciudat? zise el.
– Ce?
– Că cel mai simplu lucru… a fost cel mai greu de recuperat.
Ea zâmbi și spuse:
– Așa e libertatea. Se respiră. Nu se impune.
Și, în sfârșit, Sawyer adormi… respirând, pur și simplu.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
